Angelika Magdalene Bocance contra României - Prescriptie achizitiva Securitatea raporturilor juridice
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
ANGELIKA MAGDALENE BOCANCE împotriva ROMÂNIEI
(CEREREA nr. 7005/03)
DECIZIE
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), statuând în cadrul unei camere compuse din:
Domnii: Josep Cadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sendström,
Corneliu Bîrsan,
Bostjan M. Zupanĕitĕ,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis Lopez Guerra, judecători,
Şi d-nul Santiago Quesada, grefierul secţiei.
Având în vedere cererea mai sus menţionată introdusă pe data de 19 noiembrie 2002,
Având în vedere decizia Curţii de a prevala articolul 29 § 3 al Convenţiei şi de a examina admisibilitatea şi fondul cauzei,
Având în vedere declaraţiile formale de acceptare a unui regulament amiabil al cauzei,
După ce a deliberat, dau următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamanta, d-naAngelika Magdalene Bocance, domiciliată în Bucureşti, era cetăţeană română, având în acelaşi timp şi naţionalitate germană.
După decesul său din 19 decembrie 2005, d-na Ingrid Bocance şi d-nul Dragoş Rudolf Basil Bocance, moştenitorii săi, au informat Curtea cu privire la faptul că îşi doresc continuarea acţiunii. Ei sunt reprezentaţi în faţa Curţii de d-na Ana-Maria Mihălcescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român este reprezentat de agentul său, d-nul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
În virtutea decretului de naţionalizare nr. 92/1950, Statul intră în posesia unui apartament care era proprietatea tatălui reclamantei, apartament situat pe bulevardul Ferdinand, nr. 6, Bucureşti.
Printr-o decizie definitivă din 7 martie 1997, după ce a fost respins ca fine de neprimire invocat de către Consiliul Local din Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, a primit acţiunea lui A. A., mama reclamantei, şi a constatat că ea era proprietara apartamentului nr. 6, naţionalizarea apartamentului dovedindu-se a fi ilegala.
În data de 19 martie 1998, după decesul lui A. A., Primăria Bucureşti informează reclamanta cu privire la imposibilitatea de a-i restitui apartamentul, pe motivul vânzării acestuia de către primărie în 1973 lui R. D., în baza legii nr. 4/1973 privind vânzarea imobilelor cu destinaţie de locuinţă de către Stat.
Pe 13 septembrie 2000, reclamanta sesizează Tribunalul municipiului Bucureşti cu o acţiune în revendicare a apartamentului nr. 6, pe care o îndreaptă împotriva lui R. D. şi a Consiliului municipiului Bucureşti. Ca urmare a sentinţei definitive din 21 mai 2002, dată în ultimă instanţă, Curtea Supremă de Justiţie admite recursul făcut de către R. D. care invocă validitatea contractului de vânzare din anul 1973, intervenirea prescripţiei achizitive, in favoarea sa, şi a lipsei dreptului la acţiune a reclamantei şi, pe fond, respinge acţiunea acesteia din urmă. Curtea Supremă de Justiţie consideră că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul procesual de a acţiona în cauză, în special în ceea ce priveşte faptul că A. A. A acceptat succesiunea tatălui reclamantei, a considerat că acel contract de vânzare din 1973 constituie just titlu dobândit cu bună credinţă şi adaugă că în baza posesiei de peste 20 ani R. D. a devenit proprietarul apartamentului nr. 6 prin prescripţia achizitivă de scurtă durată.
Reiese din dosar faptul că cererea depusă de către reclamantă în 2001 la Primăria Bucureşti, în baza legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, cerere care făcea referire la apartamentul în cauză, nu a fost examinată până în prezent.
PLÂNGERI
1. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei, reclamanta se plânge de inechitatea procedurii motivând că Instanţa Supremă nu a recunoscut principiul de menţinere a securităţii raporturilor juridice, prin repunerea în discuţie a calităţii lui A. A. De proprietar al apartamentului, calitate recunoscută în baza hotărârii definitive din 7 martie 1997 şi nici principiul contradictorialităţii privind lipsa motivelor de recurs invocate de R. D.
2. În virtutea articolului 1 din Protocol nr. 1, reclamanta se plânge de faptul că nu se poate bucura de apartamentul nr. 6, asupra căruia i s-a recunoscut proprietatea prin decizia definitivă din 7 martie 1997, citată anterior, în baza sentinţei din 21 mai 2002 mai sus menţionată care i-a privat dreptul de proprietate de orice efect juridic.
ÎN DREPT
În data de 2 octombrie 2007, grefa a trimis părţilor declaraţii în vederea soluţionării amiabile a cauzei.
În data de 28 februarie 2008, Curtea a primit următoarea declaraţie, semnată de către reclamantă:
„Subsemnata, d-na Ana-Maria Mihălcescu, reprezentanta reclamantei, menţionez că Guvernul Român este gata să ofere, atât d-nei Irene Ingrid Bocance, cât şi d-nului Rudolf Basil Bocance, cu titlu de compensaţie, suma de 125000 euro în vederea soluţionării amiabile a cauzei ce are la origine cererea mai sus menţionată, aflată în aşteptare în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă va acoperi toate prejudiciile materiale şi morale, de asemenea, taxele şi cheltuielile, va fi scutită de orice impozit eventual aplicabil. Ea va fi plătită în trei luni, după data notificării deciziei Curţii dată în conformitate cu articolul 37 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În caz de nerespectare a angajamentului în termenul dat, Guvernul se angajează să plătească, începând cu expirarea acestuia şi până la data plăţii efective a sumei în cauză, şi o dobândă echivalentă cu cea practicată de Banca Centrală Europeană pentru împrumuturi marginale la care se adaugă trei puncte procentuale. Această compensaţie va soluţiona definitiv cauza.
Accept această propunere şi renunţ astfel la orice altă pretenţie faţă de Statul Român privind faptele ce stau la originea cererii. Declar cauza definitiv soluţionată.”
În data de 29 februarie 2008, Curtea primeşte din partea Guvernului următoarea declaraţie:
„Subsemnatul, Răzvan-Horaţiu Radu, agent al Guvernului Român de pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, declar că Guvernul Român se obligă să acorde, atât d-nei Irene Ingrid Bocance, cât şi d-nului Rudolf Basil Bocance, cu titlu de compensaţie, suma de 125000 euro în vederea soluţionării amiabile a cauzei ce are la origine cererea mai sus menţionată, aflată în aşteptare în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă va acoperi toate prejudiciile materiale şi morale, de asemenea, taxele şi cheltuielile, va fi scutită de orice impozit eventual aplicabil. Ea va fi plătită în trei luni, după data notificării deciziei Curţii dată în conformitate cu articolul 37 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În caz de nerespectare a angajamentului în termenul dat, Guvernul se angajează să plătească, începând cu expirarea acestuia şi până la data plăţii efective a sumei în cauză, şi o dobândă echivalentă cu cea practicată de Banca Centrală Europeană pentru împrumuturi marginale la care se adaugă trei puncte procentuale. Această compensaţie va soluţiona definitiv cauza.”
Curtea ia cunoştinţă de soluţionarea amiabilă a cauzei la care au ajuns părţile. Ea apreciază că acest lucru provine din respectul drepturilor omului aşa cum sunt recunoscute în Convenţie şi în protocoalele sale şi, astfel, nu găseşte niciun motiv de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine al Convenţiei). În consecinţă decide să pună capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenţiei şi scoaterea cauzei de pe rol.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide scoaterea cererii de pe rol.
Santiago Quesada, Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
| ← Vasile Banes contra Romaniei - Impartialitatea judecatorilor... | Johanna Huber contra Romaniei - Nationalizarea in perioada... → |
|---|
