Johanna Huber contra Romaniei - Nationalizarea in perioada comunista a unui imobil Vanzare nula absolut
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA JOHANNA HUBER c. ROMANIEI
(Cererea nr. 37296/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 februarie 2008
DEFINITIVĂ
21/05/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaJohanna Huber c. ROMANIEI,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi de Santiago Quesada, grefierul secţiei ,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 31 ianuarie 2008,
a pronunţat hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 37296/04) depusă împotriva României prin care un cetăţean an acestui Stat, doamna Johanna Huber („Reclamanta”) a sesizat Curtea la data de 5 august 2004 în baza articolului 24 din Convenţia de protejare a Drepturilor omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia „).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În data de 2 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3 din Convenţie, Curtea a decis că va judeca în acelaşi timp şi admisibilitatea şi fundamentarea cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1952 şi este rezidentă în Hessen (Germania).
5. În data de 17 octombrie 1989, apartamentul nr. 2 cu suprafaţa de 97,57 m² (precum şi terenul aferent şi dependinţele) casei situate în str. Anda Călugăreanu nr. 1, Bucureşti, ce a aparţinut reclamantei, a făcut obiectul unei confiscări. Printr-o decizie din 7 decembrie 1989, societatea însărcinată cu administrarea bunurilor imobiliare ale Statului a pus la dispoziţia reclamantei 80 000 lei, aproximativ 5 360 dolari americani la vremea respectivă. Reclamanta declară că nu a primit o astfel de sumă.
6. La data de 19 noiembrie 1999, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o decizie definitivă, constatând ilegalitatea confiscării şi ordonând autorităţilor să îi restituie apartamentul.
7. În ciuda recunoaşterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta se află în imposibilitatea de a-şi recupera bunul întrucât, în virtutea legii nr. 112/1995, Statul l-a vândut locatarilor care îl ocupau la data de 30 septembrie 1996. 8. La data de 4 septembrie 2000, reclamanta cere tribunalului să se constate nulitatea vânzării apartamentului litigios şi restituirea acestuia. Ea învederează faptul că, confiscarea a fost abuzivă şi ilegală, că Statul nu putea fi proprietarul legitim al bunurilor şi că, în consecinţă, nu putea legal să vândă acestuia
9. La încheierea procedurii, prin decizia din data de 20 februarie 2004, Înalta Curte de casaţie şi justiţie, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, respinge acţiunea sa, pe motivul că locatarii erau cumpărătorii de bună credinţă. Înalta Curte nu acordă nicio indemnizaţie reclamantei.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
10. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în deciziile Brumărescu împotriva României ([GC], no 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (no 57001/00, CEDH 2005 VII, §§ 19 26) şi Păduraru împotriva României (no 63252/00, §§ 38 53, 1 decembrie 2005).
11. Legea no 10/2001 din 14 februarie 2001, referitoare la regimul juridic al bunurilor imobile luate abuziv de către Stat în perioada 6 martie 1945 şi 22 decembrie
1989, a fost modificată prin legea no 247, publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare, permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire pecuniară, echivalentul valorii comerciale a bunului care nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
12. Dispoziţiile pertinente ale legii no 10/2001 (republicată), aşa cum sunt modificate prin legea no 247/2005, se citesc astfel:
Articolul 1
« 1. Imobilele pe care Statul_ şi le-a însuşit în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, cât şi cele luate de către Stat în virtutea legii no 139/1940 privind cererile şi care nu au fost restituite încă, vor constitui obiectul unei restituiri în natură.
2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, este necesară adoptarea măsurilor de reparaţie prin echivalenţă. Poate fi vorba despre compensarea cu alte bunuri sau servicii_ , cu acordul solicitantului, sau despre o despăgubire pecuniară acordată în conformitate cu dispoziţiile speciale referitoare la stabilirea şi la plata despăgubirilor pentru bunurile imobile achiziţionate în mod abuziv.
Articolul 10
« 1).În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi demolate total sau parţial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
_
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Articolul 20
« 1).Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost vândut [către terţi] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut [unor terţi] în condiţiile prevăzute de legea nr. 112/1995_ , reclamantul are dreptul la nişte măsuri de reparare prin echivalare, la echivalentul în bani a imobilului, incluzând terenul şi construcţiile, determinată conform normelor internaţionale de evaluare. Când reclamantul a primit despăgubiri în baza legii nr. 112/1995, el are dreptul la diferenţa dintre valoarea bănească a bunului şi suma totală primită cu titlu de despăgubiri, revizuită în funcţie de taxele inflaţiei.
_ »
13 Articolele 13 şi 16 din titlul VII al legii nr. 247/2005, în mod egal pertinente în prezenta cauză, au următorul conţinut:
Articolul 13
« 1) În vederea opririi sumei finale a despăgubirilor de acordat după prezenta lege, va fi creată o Comisie centrală a despăgubirilor, mai jos Comisie centrală, pusă sub autoritatea Primului ministru_ ”
Articolul 16
« 1) Deciziile date de autorităţile competente pentru restituirea bunului menţionând sume cu titlu de despăgubire_ vor fi trimise la secretariatul Comisiei centrale cel mai târziu la 60 de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi
2) Cererile de restituire depuse în baza legii nr. 10/2001_ care n-au primit răspuns la momentul intrării în vigoare legii vor fi trimise_ la secretariatul Comisiei centrale_ în termen de 10 zile de la data trimiterii deciziilor autorităţilor competente pentru restituirea bunului
5) Secretariatul Comisiei centrale va întocmi lista dosarelor menţionate la alineatele 1 şi 2 în care cererea de restituire în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorităţii însărcinată cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare.
6)_ Autoritatea însărcinată cu evaluarea va redacta raportul de evaluare după procedura prevăzută în această lege şi le va transmite Comisiei centrale. Raportul va conţine suma totală a despăgubirii de acordat.
7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia centrală va pronunţa decizia de acordare a despăgubirii sau va trimite din nou dosarul pentru o nouă evaluare.”
14. Funcţionarea societăţii prin acţiuni „Proprietatea” este descrisă în cauza Radu c. României (nr. 13309/03, §§ 18 20, 20 iulie 2006).
15. Legea nr. 247/2005 a suferit ultima modificare prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 şi având ca scop accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele luate în mod abuziv de către stat.
Conform articolului 181 al titlului I al ordonanţei, dacă Comisia centrală a hotărât acordarea despăgubirilor a căror valoare totală nu depăşeşte 500 000 RON, beneficiarii pot să aleagă între acţiuni la « Proprietatea » şi acordarea despăgubirilor băneşti. Pentru sumele mai mari de 500 000 RON, cei interesaţi pot să ceară despăgubiri băneşti de maximum 500 000 RON, iar pentru diferenţă vor primi acţiuni la « Proprietatea ».
Conform articolului 7 titlul II al ordonanţei, în cele şase luni începând de la intrarea în vigoare a ordonanţei, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii gerante a « Proprietatea ».
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
16. Invocând articolul 1 din protocolul nr. 1, reclamanta susţine că a trebuit să aştepte pentru a se bucura de drepturile sale legate de bunurile sale proprii, din cauza tribunalelor interne care, constatând ilegalitatea confiscării şi absenţa unui titlul valabil al Statului asupra apartamentului în cauză, au sfârşit prin a valida vânzarea acestuia de către Stat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 dispune:
« Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate sa fie privat de proprietatea sa decât pentru folosirea publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc niciun prejudiciu dreptului pe care îl au statele de a aplica legile pe care ei le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plătirea impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Cu privire la admisibilitate
17. Curtea constată că această plângere nu este fondată prost în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea remarcă printre altele că ea nu se loveşte de niciun motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declară admis.
B. Cu privire la fond
17. Guvernul nu contestă existenţa unui amestec ilegal în dreptul reclamantei cu privire la bunurile sale.
18. Dovedeşte în primul rând faptul că ingerinţa este proporţională, din moment ce confiscarea bunului litigios a fost însoţită de punerea la dispoziţia reclamantei a sumei de 80 000 lei româneşti [în jur de 5 360 dolari americani la momentul respectiv].
19. În al doilea rând, Guvernul estimează că îi este permis reclamantei obţinerea unei indemnizaţii în baza legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce răspunde exigenţelor articolului 1 al Protocolului nr. 1. El consideră că în situaţiile complexe ca şi în această cauză, în care dispoziţiile legislative au un impact economic la nivelul întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie sa beneficieze de o putere nelimitată nu numai pentru a alege măsurile vizând garanţia respectului drepturilor patrimoniale dar în mod egal pentru aplicarea lor. El expune că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării de despăgubiri echitabile şi nu plafonate, fixate de către o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de indemnizaţie. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizaţia se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori imobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilite prin expertiză. După Guvern, noul mecanism instituit prin legea nr. 247/2005 asigură o indemnizaţie efectivă, conform prevederilor Convenţiei.
20. Guvernul estimează că în orice stare de cauză o eventuală întârziere în concesiunea unei indemnizaţii, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu distruge adevăratul echilibru de menajat între protecţia proprietăţii indivizilor şi exigenţele interesului general şi nu obligă reclamanta să suporte o sarcină excesivă.
21. Reclamanta aduce la cunoştinţă că autorităţile au vândut bunul său pe care statul şi-l însuşise în mod abuziv în ciuda demersurilor sale în vederea restituirii acestuia. Ea consideră printre altele că această cale pe care Guvernul o lasă să se întrevadă pentru obţinerea unei reparaţii, şi anume legea nr. 10/2001, nu constituie un mijloc eficace de despăgubire.
22. Curtea remarcă faptul că reclamanta deţine o decizie definitivă şi irevocabilă ordonând autorităţilor să-i restituie bunul în litigiu. Cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Străin citat anterior § 38) existenţa dreptului său de proprietate în baza aşa-zisei decizii definitive nu era condiţionată de alte formalităţi.
23. Curtea aminteşte de acum a fi judecat că vânzarea unui bun al altcuiva de către stat unei a treia părţi de bună credinţă, chiar dacă ea este anterior la confirmarea în justiţie în manieră definitivă a dreptului de proprietate a cuiva, se analizează într-o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu absenţa totala a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii citat anterior, §§ 39, 43 şi 59).
25. În plus, în cauza Păduraru citat anterior, Curtea a constatat că statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia lui în baza decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel se repercutase asupra reclamantului, care se văzuse în imposibilitatea recuperării bunului său în totalitate atunci când dispunea de o hotărâre definitivă condamnând statul la restituirea lui. (Păduraru, citat anterior, § 112).
26. În această cauză, Curtea nu sesizează niciun motiv să se abată de la cauzele citate anterior, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. Ea notează că vânzarea apartamentului reclamantei de către stat în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea, totuşi, vânzarea bunurilor naţionalizate ilegal, împiedică – chiar şi astăzi - interesata să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă şi irevocabilă.
27. Mai ales că Guvernul aduce la cunoştinţă că îi este permisă obţinerea titlurilor de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în baza legii nr. 10/2001, Curtea remarcă faptul că Proprietatea nu funcţionează actual într-o manieră susceptibilă de a atinge concesiunea efectivă a unei indemnizaţii reclamantei ( a se vedea, printre altele, cauzele Radu, citat anterior, Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, § 31, 8 martie 2007 ; Săvulescu împotriva României, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 având încredere în ea nu ia în considerare prejudiciul suportat de faptul unei absenţe prelungite de indemnizaţie de către persoanele care, ca şi reclamanta, s-au văzut privaţi de bunurile lor (Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
24. În ceea ce priveşte indemnizaţia oferită reclamantului atunci când Statul şi-a însuşit imobilul în 1989, indemnizaţie pe care reclamanta nu a încasat-o, Curtea reţine faptul că aceasta se ridica la suma de 80 000 lei româneşti, echivalentul a aproximativ 5 360 dolari americani, conform informaţiilor furnizate de către Institutul naţional de statistică. Ori, raportul de expertiză produs de către reclamantă stabileşte valoarea estimată în bani a apartamentului litigios la 222 645 EUR, şi cel produs de către Guvern la 136 163 EUR. De atunci, nu se ştie să fi fost învederat faptul că suma oferită la confiscare reflecta de fapt valoarea reală a bunului (vezi Konnerth împotriva României, no 21118/02, § 76, 12 octombrie 2006) sau era rezonabilă în sensul jurisprudenţei Curţii (vezi, din contra, Constantinescu împotriva României (dec.), no 61767/00, 14 septembrie 2004), şi acest lucru ţinând cont de valoarea pe care suma în obiect o avea la acea vreme. Mai mult, faptul că i s-a propus reclamantei o indemnizaţie în 1989, nu scuteşte autorităţile să se conformeze executării deciziei definitive din 19 noiembrie 1999..
25. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta a fost privată de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu absenţa totală a indemnizaţiei pentru mai bine de şapte ani, a făcut-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibil cu dreptul cu privire la bunurile sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.
26. Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE
27. Invocând articolul 6 din Convenţie, reclamanta reclamă caracterul inechitabil al procedurii ce vizează anularea contractului de vânzare din 30 septembrie 1996.
28. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa, şi în măsura în care aceasta poate cunoaşte aceste alegaţii formulate, Curtea nu a relevat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
29. În consecinţă, această parte din cerere nu este fondată şi trebuie respinsă prin aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
30. În baza termenilor articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenţia sau protocolul şi dacă dreptul intern al Părţii contractante nu permite ştergerea, decât în mod parţial, această încălcare, Curtea acordă părţii lezate o despăgubire echitabilă, dacă este cazul. »
31. Reclamanta cere, cu titlu de daună materială, restituirea apartamentului al cărui proprietar a fost recunoscută prin decizia din 19 noiembrie 1999 sau, în lipsă, acordarea sumei de 222 645 EUR, reprezentând valoarea actuală a bunului, aşa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară.
32. Ea cere de asemenea 50 000 EUR, cu titlu de daună morală pentru suferinţele cauzate de nerecunoaşterea dreptului său de proprietate.
33. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul supune un raport de expertiză (aviz) care estimează valoarea în bani a apartamentului la 136 163 EUR. În ceea ce priveşte dauna morală, Guvernul estimează, în primul rând, că nu există o legătură de cauzalitate între dauna morală invocată şi pretinsa încălcare a Convenţiei. Conchide în plus faptul că o eventuală daună morală ar fi suficient de compensată printr-o constatare a încălcării. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră faptul că pretenţiile reclamantei sunt exagerate.
34. Curtea aminteşte faptul că ea a încheiat încălcarea articolului 1 din Protocolul no 1 din Convenţie în urma vânzării de către Stat a bunului reclamantei, combinată cu absenţa indemnizaţiei adecvate.
35. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului litigios, aşa cum a fost ordonată prin decizia definitivă din 19 noiembrie 1999, ar plasa-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care se afla dacă exigenţele articolului 1 din Protocol no 1 nu ar fi fost recunoscute.
3633. În lipsă pentru Statul apărător să acţioneze la aceeaşi restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.
37. În acest sens, Curtea constată o diferenţă considerabilă între valoarea imobilului, aşa cum a fost stabilită de către cele două expertize întocmite de către părţi, diferenţă datorată în principal metodelor tehnice utilizate. Ţinând cont de informaţiile de care dispune referitoare la preţul pieţei imobiliare locale şi la elementele furnizate de către părţi, Curtea estimează valoarea comercială actuală a bunului la 170 000 EUR.
38. Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine şi de suferinţe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea estimează faptul că suma de 2 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de către reclamantă.
B. Cheltuieli
39. Reclamanta plăteşte şi 10 000 EUR pentru cheltuieli atrase în faţa jurisdicţiilor interne şi pentru cele atrase în faţa Curţii. Ea menţionează faptul că suma înaintată include costurile de călătorie în România, onorariile de avocat şi taxele de expertiză.
40. Guvernul subliniază faptul că reclamanta nu a adus nicio dovadă în sprijinul cererii sale.
341. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale decât în măsura în care este stabilită realitatea lor, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al procentului. În speţă, Curtea reţine faptul că reclamanta nu şi-a ventilat cererile şi nici nu a trimis documente justificative. Astfel, Curtea nu poate acorda nicio sumă sub acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea consideră că este corespunzător să bazeze procentul de dobânzi moratorii în funcţie de procentul de dobândă, cu facilitatea preţului marginal al Băncii centrale europene, majorat cu trei puncte procentaj.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă pentru plângerea depusă în ceea ce priveşte articolul 1 din protocolul nr. 1 şi neadmisibilă pentru restul;
2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 1 din protocolul nr 1 ;
3. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentului nr. 2 de 97,57 m², precum şi terenul aferent şi dependinţele casei situate în str. Anda Calugareanu nr. 1, Bucureşti, în termen de 3 luni de la data la care prezenta decizie devine definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
b) că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât va trebui să achite reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 170 000 EUR (o sută şaptezeci de mii de euro) drept despăgubire materială ;
c) că în orice caz, Statul pârât va plăti reclamantei 2 000 EUR (două mii de euro) pentru prejudiciu moral;
d) că la sumele menţionate mai sus pot fi adăugate orice sume ce ar putea fi datorate cu titlu de impozit şi că acele sume vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb din ziua plăţii;
e) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 21 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič
Grefier Preşedinte
| ← Angelika Magdalene Bocance contra României - Prescriptie... | Giuglan contra Romaniei - Reconstituirea dreptului de... → |
|---|
