Friedrich contra Romaniei - Actiune in rectificare carte funciara Restituire in natura imobil
| Comentarii |
|
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA FRIEDRICH împotriva României
(Cererea nr. 18108/03)
DECIZIE
STRASBOURG
7 octombrie 2008
Prezenta decizie va rămâne definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaFriedrich împotriva României,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţiunea a treia), statuând în camera formată din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
După ce au deliberat în Camera de consiliu în data de 16 septembrie 2008,
Dau decizia pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURA
1. Cauza îşi are originea într-o cerere (nr. 18108/03) împotriva României înaintată Curţii în baza Articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de un cetăţean român, d-na Gabriela Edit Friedrich (“reclamanta”), la
8 mai 2003.
2. Reclamanta a fost reprezentată de d-na Claudia Vasii-Kolla, avocat practicant în Timişoara. Guvernul Român (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul acestuia, dl. Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 27 februarie 2006 Preşedintele Secţiei a treia a decis să notifice Guvernul cu privire la cerere. S-a decis de asemenea să se examineze fondul cererii în acelaşi timp cu admisibilitatea sa (Articolul 29 § 3).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1932 şi locuieşte în Timişoara.
5. În 1950, un imobil situat în Timişoara, Spl. N. Titulescu nr. 7, care era proprietatea soţului şi soacrei reclamantei, a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 92/1950 cu privire la naţionalizare.
6. La 26 mai 1999 printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Timişoara (“Curtea de Apel”) a admis o acţiune a reclamantei de rectificare în Cartea Funciară, a admis că naţionalizarea imobilului fusese ilegală şi a ordonat restitutio in integrum prin înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantei. A considerat că faptul că unele apartamente din imobil fuseseră cumpărate de chiriaşi nu afecta soluţia, că obiectul procedurii era valabilitatea titlului de proprietate al Statului şi titlurile cumpărătorilor urmau deci să fie evaluate în alt set de proceduri.
7. La 30 septembrie şi la 30 noiembrie 1999 Consiliul Municipiului Timişoara a certificat într-un proces verbal oficial semnat de reclamantă că acesteia din urmă i se permisese să ia în posesie imobilul, constând din treizeci şi unu de apartamente, şi 29.28 m2 teren aferent.
8. la 26 ianuarie 2000 reclamanta a vândut apartamentul nr. 11 din imobil lui M.M. şi M.D.
9. La 27 aprilie 2000 O.E., pe atunci chiriaş al apartamentului nr. 11, a cerut instanţei să declare vânzarea nulă, deoarece la 16 ianuarie 1997 ea cumpărase acel apartament de la Stat în baza Legii nr. 112/1995. Ea a mai solicitat de asemenea intabularea dreptului ei de proprietate în Cartea Funciară.
Reclamanta a depus o întâmpinare cerând instanţei să declare nulă vânzarea de către Stat.
10. La 20 noiembrie 2001, printr-o hotărâre definitivă, Curtea de Apel a declarat nulă vânzarea făcută de reclamantă, deoarece contravenea drepturilor lui O.E., şi a respins cererea lui O.E. de a i se intabula dreptul de proprietate, deoarece nu ceruse în mod expres să se radieze titlul reclamantei din Cartea Funciară. A mai respins şi cererea reclamantei de anulare a vânzării de către Stat sub motiv că O.E. cumpărase de bună credinţă.
11. La 4 noiembrie 2002, printr-o hotărâre definitivă, Curtea de Apel a admis acţiunea lui O.E. de rectificare în Cartea Funciară, a intabulat dreptul ei de proprietate faţă de apartamentul nr. 11 şi a radiat titlul reclamantei din Cartea Funciară. Curtea a comparat titlurile de proprietate şi a considerat că vânzarea de către Stat respectase prevederile Legii nr. 112/1995 şi că O.E. cumpărase de bună credinţă.
II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ
12. Prevederile legale şi jurisprudenţa relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33,
CEDO 1999 VII); Străin şi Alţii împotriva României (no. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 VII); Păduraru împotriva României (no. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005); şi Tudor împotriva României (no. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
13. Reclamanta a pretins că vânzarea de către Stat a apartamentului nr. 11 către O.E. a reprezentat o încălcare a Articolului 1 of Protocol nr. 1, care are următorul cuprins:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Admisibilitatea
14. Curtea ia notă că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul Articolului 35 § 3 din Convenţie. Mai ia notă că nu este inadmisibilă din alte motive. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe Fond
15. Guvernul a reiterat argumentele pe care le prezentase anterior în cazuri similare. Anume, el a susţinut că reclamanta ar fi putut cere despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, amendată prin Legea nr. 247/2005.
16. Reclamanta nu a fost de acord.
17. Curtea reiterează că, conform jurisprudenţei sale, vânzarea posesiunilor altcuiva de către Stat, chiar înainte ca problema proprietăţii să fi fost soluţionată definitiv de instanţe, va fi analizată ca o privare de posesie. Această privare, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, este contrarie Articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Străin şi Alţii, citată mai sus, §§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006).
18. După ce a examinat toate materialele aflate în posesia sa, Curtea apreciază că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument capabil să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în cauza de faţă. Vânzarea de către Stat a proprietăţii reclamantei continuă să o împiedice să se bucure de dreptul ei de proprietate recunoscut prin hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie este echivalentă cu o privare de facto de posesie şi observă că aceasta a continuat timp de peste nouă ani, în absenţa oricărei despăgubiri.
19. Curtea ia notă că la acel moment material nu existau mijloace efective în dreptul român care să poată asigura reclamantei o despăgubire pentru această privare (vezi Străin şi Alţii, citată mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56, şi Porteanu, citată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). Mai mult, observă că până în prezent Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri instituit în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi de a-şi recupera daunele ce reflectă valoarea comercială a posesiunilor de care au fost privaţi, conform unei proceduri şi calendar previzibile.
20. Ţinând seama de propria jurisprudenţă în materie, Curtea consideră că în cauza de faţă privarea de posesie a reclamantei, împreună cu totala absenţă a despăgubirii, a impus asupra reclamantei o povară disproporţionată şi excesivă prin încălcarea dreptului ei la posesie netulburată a propriilor bunuri, aşa cum este garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, a existat o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
21. Reclamanta s-a plâns în baza Articolului 6 § 1 din Convenţie de un proces inechitabil şi de rezultatul cauzei.
22. Curtea observă că aserţiunile referitoare la abuzurile de procedură ale autorităţilor sunt nefondate, iar plângerea referitoare la rezultat este de natura unei “a patra instanţe”. Mai mult, Curtea consideră că în procedura reclamată, privită în ansamblu, nu există nici o aparenţă de inechitate sau caracter arbitrar care ar încălca garanţiile unui proces echitabil în sensul Articolului 6 § 1 din Convenţie.
Rezultă că această plângere este evident nefondată şi trebuie să fie respinsă conform Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
23. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Daune
24. Reclamanta a pretins 56.366 euro (EUR) ca daune pecuniare, reprezentând valoarea apartamentului nr. 11 şi a terenului aferent acestuia, pe baza unui raport de expertiză. La 5 septembrie 2007, după comentariile Guvernului cu privire la cererea reclamantei de satisfacţie echitabilă, reclamanta a prezentat un alt raport de expertiză, care actualiza suma la EUR 66.620, şi a cerut de asemenea Curţii să stabilească suma despăgubirii pentru daune non-pecuniare.
25. Guvernul a criticat raportul de expertiză şi, conform propriului raport de expertiză, a considerat că valoarea de piaţă a apartamentului nr. 11 şi a terenului aferent acestuia era de EUR 37.772. El au mai susţinut şi că reclamanta nu ceruse daune non-pecuniare, considerând că constatarea unei încălcări ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice daune non-pecuniare pe care reclamanta ar fi suferit-o.
26. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o încălcare impune asupra Statului pârât o obligaţie legală în baza Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a face reparaţii ale consecinţelor acesteia. Dacă legislaţia internă permite numai efectuarea unei reparaţii parţiale, Articolul 41 din Convenţie dă Curţii puterea de a acorda despăgubiri părţii lezate de actul sau de omisiunea care a dus la constatarea unei încălcări a Convenţiei. Curtea posedă o anumită discreţie în exercitarea acestei puteri, după cum o atestă adjectivul “echitabil” şi fraza “dacă este cazul”.
27. Printre chestiunile de care Curtea ţine seama când estimează despăgubirea sunt daunele pecuniare, adică pierderea efectiv suferită ca rezultat direct al pretinsei încălcări, şi daunele non-pecuniare, adică reparaţia pentru anxietatea, inconvenienţa şi nesiguranţa cauzate de încălcare, şi alte daune non-pecuniare (vezi, printre alte autorităţi, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
28. Ţinând seama de informaţiile aflate la dispoziţia sa referitor la preţurile imobiliare pe piaţa locală şi de rapoartele de expertiză prezentate de părţi, Curtea estimează valoarea curentă de piaţă a proprietăţii la EUR 45.000.
29. Cât priveşte daunele non-pecuniare, Curtea ia notă că reclamanta, care a fost reprezentată de un avocat, nu a prezentat nici o cerere sub acest punct în timpul acordat. Conform cu jurisprudenţa sa consacrată (vezi, cel mai recent, Giniewski împotriva Franţei, nr. 64016/00, § 59, 31 ianuarie 2006), Curtea nu acordă nimic drept satisfacţie echitabilă dacă nu au fost prezentate cereri cuantificate şi documentaţia relevantă în termenul fixat în acest scop de Regula 60 § 1 din Regulamentul Curţii.
În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Regulii 60. Deoarece nu a fost prezentată nici o cerere valabilă de satisfacţie echitabilă pentru daune non-pecuniare, Curtea consideră că nu trebuie acordat nimic în acest context.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
30. În adresa ei din 5 septembrie 2007, reclamanta a mai solicitat
4.000 Lei noi româneşti noi pentru costuri şi cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reprezentând onorarii pentru avocat, raportul expertului şi traduceri.
31. Guvernul a considerat că reclamanta nu a solicitat costuri şi cheltuieli de judecată.
32. Curtea ia notă că în conformitate cu Regula 60 §§ 1 şi 2 din regulamentul Curţii un reclamant care doreşte să obţină acordarea unei satisfacţii echitabile conform Articolului 41 din Convenţie în eventualitatea constatării unei încălcări a drepturilor lui sau ei conform Convenţiei trebuie să prezinte o cerere specifică în acest sens în termenul fixat pentru prezentarea observaţiilor pe fond ale reclamantei. Deoarece în cauza de faţă reprezentantul reclamantei nu a specificat pretenţii de costuri şi cheltuieli de judecată în termenul acordat, Curtea nu acordă nimic la acest punct (Regula 60 § 3).
C. Dobânzile moratorii
33. Curtea consideră că este că este corespunzător să bazeze procentul de dobânzi moratorii pe de procentul de dobândă, pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă în privinţa Articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul pârât trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni de la data la care decizia devine definitivă conform Articolul 44 § 2 din Convenţie, EUR 45.000 (patruzeci şi cinci de mii de euro), plus orice sumă ce s-ar putea datora, pentru daune pecuniare, ce se vor converti în moneda naţională a Statului pârât la rata de schimb aplicabilă la date plăţii;
(b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă a reclamantei pentru restul.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 7 octombrie 2008, cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Giuglan contra Romaniei - Reconstituirea dreptului de... | Marian Stoicescu contra Romaniei - Conditii de igiena... → |
|---|
