Giuglan contra Romaniei - Reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament Legea 18/1991
| Comentarii |
|
Curtea Europeana a Drepturilor Omului
HOTARÂREA
din 2 decembrie 2008
înCauza Giuglan si altii împotriva României
Publicata în: Monitorul Oficial Nr. 408 din 16 iunie 2009
(Cererea nr. 3.834/04)
În Cauza Giuglan si altii împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupancic, Elisabet Fura-Sandström, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie, dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 noiembrie 2008, pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 3.834/04) îndreptata împotriva României, prin care 4 cetateni ai acestui stat, domnii Daniel Giuglan si Ion Toma Giuglan si doamnele Florica Iliescu si Maria Nicolau (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 12 decembrie 2003 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, presedintele Sectiei a treia a decis sa îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Conventie, acesta a decis sa fie analizate în acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantii s-au nascut în anii 1947, 1939, 1942 si, respectiv, 1941 si locuiesc în Bucuresti, Pitesti si Gaiesti.
5. Prin sentinta definitiva din 23 noiembrie 1992, Judecatoria Târgoviste a statuat în temeiul art. 37 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) ca reclamantii erau îndreptatiti sa li se reconstituie dreptul de proprietate asupra a 3 parcele de teren în suprafata de 25.211,8 m2, 23.762 m2 si 4.352 m2, situate în satul Gemenea (Voinesti), pe vechile amplasamente identificate într-un raport de expertiza, ce facea parte integranta din sentinta (respectiv în asa-numitele "Cornu Badului", "Argeseanu" si "Piua Priboaie"). Cu toate acestea, deoarece pe o parte din terenul revendicat pe locul asa-numit "Argeseanu" a fost construita o scoala, reclamantilor ar fi trebuit sa li se atribuie în acest sens, cu titlu de despagubire, o parcela echivalenta în suprafata de 2.062 m2, situata în intravilanul satului, pe un amplasament ce urma sa fie stabilit de catre autoritatile locale. Reclamantilor trebuia sa li se elibereze titluri de proprietate. În motivarea sentintei, instanta a retinut ca o parte din parcelele mentionate mai sus se aflau în posesia unor terti ce facusera schimburi de terenuri cu Primaria Voinesti si ca raportul de expertiza nu precizase titlurile de proprietate în baza carora tertii beneficiau de aceste parcele. Prin decizia pronuntata la data de 20 decembrie 1996, Curtea Suprema de Justitie a respins ca inadmisibil recursul în anulare formulat împotriva sentintei mentionate mai sus de catre procurorul general, care sustinea gresita aplicare în speta a art. 37 din Legea nr. 18/1991.
6. Prin decizia ramasa definitiva din data de 15 martie 1994, Curtea de Apel Bucuresti a obligat Primaria Voinesti si comisia judeteana Dâmbovita pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 sa îi puna pe reclamanti în posesia terenurilor mentionate mai sus si sa le elibereze titluri de proprietate, conform sentintei ramase definitiva din 23 noiembrie 1992, mentionata anterior. În urma unei proceduri distincte, reclamantii au obtinut obligarea autoritatilor locale la plata unor penalitati pâna la executarea hotarârilor definitive din 23 noiembrie 1992 si din 15 martie 1994, mentionate mai sus.
7. Dupa ce, în anul 1995, prefectul de Dâmbovita a emis ordine de restituire catre reclamanti a terenurilor ce faceau obiectul sentintei din 23 noiembrie 1992 mentionata mai sus, prin decizia ramasa definitiva din data de 20 decembrie 2002, Curtea de Apel Ploiesti a anulat aceste ordine. Pentru a ajunge la aceasta decizie, Curtea de Apel a statuat ca terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul Primariei Voinesti în anul 1990, asa cum prevedea art. 37 din Legea nr. 18/1991, ci în patrimoniul unor terti. În plus, a adaugat ca Judecatoria Târgoviste îsi depasise competentele atunci când a stabilit în sentinta din data de 23 noiembrie 1992 amplasamentele terenurilor ce trebuiau restituite reclamantilor. Decizia mentionata mai sus a fost pusa la dispozitia publicului la data de 20 decembrie 2002. La 12 februarie 2003, contestând motivele acestei decizii, reclamantii au sesizat procurorul general cu o cerere de recurs în anulare, cerere ce a fost respinsa.
8. La data de 2 octombrie 2002, în temeiul sentintei din 23 noiembrie 1992 mentionata mai sus, comisia judeteana Dâmbovita le-a eliberat reclamantilor un titlu de proprietate referitor la o livada în suprafata de 3.920 m2, acordat partilor interesate cu titlu de despagubire pentru terenul construibil în suprafata de 2.062 m2 (paragraful 5 de mai sus). Partilor interesate le-a fost eliberat un nou titlu de proprietate la data de 6 mai 2005, comisia judeteana restituindu-le atât livada mentionata mai sus, cât si alte doua parcele, în total o suprafata de 5.432 m2 în locul asa-numit "Argeseanu". Printr-un alt titlu de proprietate, eliberat în aceeasi zi, partilor interesate le-a fost restituita o parcela în suprafata de 2.483 m2, situata în locul asa-numit "Cornu Badului".
9. Prin decizia ramasa definitiva din data de 3 mai 2007, Curtea de Apel Ploiesti a admis actiunea în revendicare referitoare la parcele în suprafata totala de 11.485 m2, situate în locul asa-numit "Argeseanu", actiune pe care reclamantii au îndreptat-o împotriva tertilor posesori ai acestor parcele. Aceasta a statuat ca Primaria Voinesti si, ulterior, tertii nu îsi însusisera în mod legal decât posesia parcelelor în cauza, nu si dreptul de proprietate, si ca problema celor câteva constructii ridicate de acesti terti pe aceste parcele va fi rezolvata ulterior de catre partile la litigiu. Printr-un proces-verbal din 30 octombrie 2007, semnat de primul reclamant, un executor judecatoresc a pus partile interesate în posesia parcelelor mentionate mai sus. Prin decizia din 28 ianuarie 2008, contestatia în anulare formulata de terti împotriva acestei decizii a fost respinsa, conditiile necesare pentru reexaminarea cauzei pe fond nefiind întrunite.
10. Conform adreselor din datele de 5 si 8 octombrie 2007, transmise Guvernului de catre Prefectura Dâmbovita si de catre comisia locala, aceasta din urma adoptase doua decizii în anul 2006, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru ca reclamantii sa fie înscrisi pe o lista pentru a obtine despagubiri pentru un teren cu o suprafata de aproximativ 35.900 m2. Comisia locala a precizat ca din cauza procedurilor aflate pe rol (paragraful 9 de mai sus) autoritatile nu le-au putut elibera un titlu de proprietate reclamantilor pentru celelalte parcele precizate în sentinta ramasa definitiva din data de 23 noiembrie 1992.
11. Din informatiile furnizate de parti reiese ca, exceptând parcelele mentionate mai sus (paragrafele 8 si 9 de mai sus), autoritatile nu au procedat la restituirea celorlalte terenuri ce faceau obiectul sentintei ramase definitive din data de 23 noiembrie 1992. În plus, din dosar nu reiese ca procedura de acordare a despagubirilor pentru o parte din terenurile ce au fost restituite în baza acestei sentinte a fost finalizata prin calculul sumei datorate partilor interesate si plata acesteia.
II. Dreptul intern pertinent
12. Extrasele relevante din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt prezentate în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48.102/99, §§ 42 - 46, 2 martie 2004). Art. 37 din aceasta lege (devenit art. 41 în versiunea publicata în anul 1998) preciza ca terenurile agricole fara constructii, instalatii sau amenajari de interes public, care au intrat în patrimoniul statului si care se aflau în administratia autoritatilor locale în momentul intrarii în vigoare a legii (1991), vor fi restituite fostilor proprietari în limita a 10 ha.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
13. Reclamantii sustin ca executarea partiala si cu întârziere a sentintei ramase definitive din data de 23 noiembrie 1992 a Judecatoriei Târgoviste le-a încalcat dreptul de acces la o instanta, precum si dreptul la respectarea bunurilor lor. Ei invoca art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care prevad urmatoarele în partile lor relevante în speta:
Articolul 6 § 1
"Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil_ a cauzei sale, de catre o instanta_ , care va hotarî_ asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ "
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."
14. Guvernul se opune acestei teze.
A. Asupra admisibilitatii
15. Curtea constata ca aceasta parte a cererii nu este vadit neîntemeiata în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca aceasta nu este afectata de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.
B. Asupra fondului
16. În observatiile sale din luna octombrie 2007, Guvernul recunoaste ca autoritatile trebuie sa le restituie reclamantilor terenurile precizate în sentinta definitiva din data de 23 noiembrie 1992. El arata ca demersurile facute în acest sens au avut ca rezultat restituirea unei parti a acestor terenuri (paragraful 8 in fine de mai sus) si ca, pentru restul terenurilor, autoritatile asteapta solutionarea procedurilor aflate pe rol între reclamanti si tertii posesori ai unora dintre aceste parcele, pentru a preciza amplasamentul terenurilor care trebuie restituite.
17. Reclamantii au aratat ca, desi sentinta definitiva din data de 23 noiembrie 1992 a precizat amplasamentul parcelelor care trebuia sa le fie restituite, autoritatile nu au facut demersuri efective pentru executarea acestei sentinte. În opinia lor, anularea ordinelor prefectului de restituire a terenurilor în cauza este o dovada în acest sens. În plus, abia dupa 13 ani de la pronuntarea sentintei mentionate mai sus autoritatile le-au restituit, în mod efectiv, o mica parte din parcelele în discutie. Ei considera ca procedurile pe care au fost nevoiti sa le initieze dupa anul 1992 împotriva comisiilor administrative si împotriva tertilor posesori ai parcelelor dovedesc lipsa de diligenta a autoritatilor.
18. Curtea reaminteste ca în cauza de fata, desi reclamantii au obtinut la data de 23 noiembrie 1992 o sentinta definitiva care dispune ca autoritatile administrative sa le restituie mai multe terenuri determinate cu exactitate printr-o expertiza si sa le elibereze titluri de proprietate, aceasta sentinta nu a fost nici executata ad litteram integral, nici anulata sau modificata în urma exercitarii unei cai de recurs prevazute de lege. Situatia continua de neexecutare ar putea înceta numai printr-o astfel de anulare sau prin înlocuirea de catre instanta a obligatiei datorate conform sentintei în cauza printr-o alta obligatie echivalenta (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 54, 2 martie 2004).
19. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din speta de fata, în care a constatat încalcarea art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României, mentionata mai sus; si Luca împotriva României, nr. 1.204/03, 13 mai 2008).
20. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument care sa poata duce la o alta concluzie în cazul de fata. În mod special, ea observa ca partile nu contesta ca sentinta definitiva mentionata mai sus nu a fost executata decât dupa câtiva ani de la pronuntarea sentintei definitive din 23 noiembrie 1992 si numai în ceea ce priveste o parte din terenurile ce trebuiau restituite reclamantilor (paragrafele 8 in fine si 9 de mai sus: parcelele în suprafata de 5.432 m2 si 11.485 m2, situate în locul asa-numit "Argeseanu", si cea în suprafata de 2.483 m 2, situata în locul asa-numit "Cornu Badului"). În plus, ea constata ca Guvernul nu a dovedit ca, dupa pronuntarea deciziei definitive din data de 3 mai 2007 a Curtii de Apel Ploiesti si dupa punerea în posesie a reclamantilor asupra terenului în suprafata de 11.485 m2 mentionat mai sus, autoritatile le-au eliberat un titlu de proprietate pentru terenul respectiv.
21. Pe de alta parte, Curtea observa ca faptul ca niste terti se aflau în posesia unora dintre parcelele în discutie nu a fost considerat de catre judecatorie ca un element care ar împiedica-o sa pronunte sentinta definitiva din data de 23 noiembrie 1992 si sa le restituie astfel partilor interesate dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauza (paragraful 5 de mai sus). Or, Curtea constata ca, daca autoritatile au dispus într-o prima faza restituirea terenurilor în cauza reclamantilor, ordinele prefectului în aceasta privinta au fost anulate din cauza drepturilor tertilor posesori ai parcelelor (paragraful 7 de mai sus). Curtea reaminteste ca este de datoria fiecarui stat contractant sa se doteze cu un arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea obligatiilor pozitive ce îi revin si ca autoritatilor le revine sarcina de a efectua demersurile efective menite sa clarifice situatia juridica în discutie si sa execute în mod efectiv o sentinta definitiva pronuntata împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis, Pop împotriva României, nr. 7.234/03, § 35, 21 decembrie 2006). Prin urmare, Curtea nu poate accepta faptul ca argumentele invocate de Guvern ar putea reprezenta o justificare valabila pentru întârzierea si executarea partiala a sentintei definitive mentionate mai sus.
22. Tinând cont de jurisprudenta sa în materie, Curtea apreciaza ca, în speta, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea sentintei definitive în cauza într-un termen rezonabil, în ceea ce priveste parcelele restituite reclamantilor, si în mod integral si efectiv, în ceea ce priveste în special restul terenurilor acordate de instanta. Prin urmare, Curtea constata ca a avut loc încalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra celorlalte pretinse încalcari
23. Invocând art. 6 § 1 din Conventie, reclamantii se plâng în esenta de nedreptatea si de modul de solutionare a procedurii care s-a încheiat prin decizia din 20 decembrie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti (paragraful 7 de mai sus). Facând trimitere la Cauza Glod împotriva României (nr. 41.134/98, 6 septembrie 2003), ei sustin, de asemenea, încalcarea dreptului lor de acces la o instanta, ce reiese din motivele acestei decizii referitoare la competenta instantelor în materie de amplasament al terenurilor ce trebuie restituite de catre autoritati.
24. Curtea observa ca decizia definitiva mentionata mai sus a fost pusa la dispozitia publicului la data de 20 decembrie 2002. Observând ca reclamantii nu contesta ca au avut posibilitatea efectiva de a avea acces la motivele deciziei în discutie începând cu aceasta data, fapt confirmat de altfel de trimiterile la textul deciziei în cererea lor din 12 februarie 2003, adresata procurorului general (paragraful 7 in fine de mai sus), Curtea considera ca, în ceea ce priveste capetele de cerere mentionate mai sus, cererea a fost introdusa tardiv la data de 12 decembrie 2003.
25. Rezulta ca aceasta parte a cererii este tardiva si trebuie respinsa în conformitate cu art. 35 paragrafele 1 si 4 din Conventie.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
26. Conform art. 41 din Conventie, "În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu
27. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-au suferit, reclamantii solicita restituirea efectiva a tuturor terenurilor mentionate în dispozitivul sentintei definitive din 23 noiembrie 1992, precizând ca valorile din grila notariala furnizate de Guvern sunt mult inferioare pretului de pe piata imobiliara locala. De asemenea, ei solicita suma de 144.647,7 euro (EUR) reprezentând venitul pe care l-ar fi putut obtine din aceste terenuri. Cu acest titlu, ei trimit o estimare a lipsei de folosinta, calculata începând de la contractele de arendare încheiate dupa anul 2001, contracte ce se refera în special la livada în suprafata de 0,39 ha si care nu mentioneaza pretul de arendare. Pe de alta parte, ei îsi sprijina cererea pe chitantele de încasare a arendei, de unde reiese ca venitul obtinut de pe urma livezii mentionate mai sus varia între 600 si 1.300 EUR pe an pentru perioada mentionata mai sus. În fine, reclamantii solicita suma de 32.000 EUR cu titlu de daune morale pentru stresul si suferintele la care au fost supusi de-a lungul perioadei de neexecutare.
28. În ceea ce priveste cererea de daune materiale, Guvernul trimite un tabel folosit de birourile notariale pentru a stabili onorariile si taxele la vânzarile de terenuri în judetul respectiv, tabel ce precizeaza valorile de referinta minime ale terenurilor. Pentru satul Gemenea (Voinesti), aceste valori variaza, în functie de diferitele categorii de terenuri, între circa 0,5 EUR si 5 EUR/m2. Invocând jurisprudenta Curtii, Guvernul sustine ca cererea reclamantilor pentru lipsa de folosinta are un caracter speculativ si ca ea este, în orice caz, excesiva. În ceea ce priveste daunele morale pretinse, Guvernul considera ca o eventuala hotarâre care sa constate încalcarea ar constitui, în sine, o reparatie satisfacatoare a prejudiciului respectiv.
29. Curtea considera ca, în speta, singurul fundament ce trebuie retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile rezida în constatarea încalcarii art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie din cauza faptului ca autoritatile nu au executat, într-un termen rezonabil si într-un mod integral si efectiv, sentinta definitiva din 23 noiembrie 1992. Totusi, Curtea apreciaza ca este de datoria autoritatilor sa ia masurile necesare pentru a restitui în mod efectiv terenurile precizate în sentinta definitiva din 23 noiembrie 1992 si care nu au fost înca restituite reclamantilor. De asemenea, este de datoria lor sa elibereze titlurile de proprietate aferente, precum si pe cel pentru parcela în suprafata de 11.485 m2 (paragraful 20 de mai sus), ceea ce ar repune partile interesate, pe cât posibil, într-o situatie echivalenta cu cea în care s-ar fi aflat daca cerintele articolelor mentionate mai sus nu ar fi fost încalcate.
30. Curtea hotaraste ca, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, daca statul pârât nu procedeaza la operatiunile mentionate mai sus, Guvernul va trebui sa le plateasca reclamantilor, ca daune materiale, o suma care sa corespunda valorii terenurilor nerestituite. Având în vedere elementele furnizate de Guvern si informatiile de care dispune cu privire la preturile de pe piata imobiliara locala, Curtea apreciaza ca se cuvine sa le aloce în acest sens reclamantilor suma de 75.000 EUR ca daune materiale.
31. În ceea ce priveste cererea referitoare la lipsa de folosinta, în lipsa unor documente justificative relevante cum ar fi o expertiza sau o hotarâre judecatoreasca ce atesta valoarea prejudiciului pretins, Curtea nu poate specula în acest sens si considera ca aceasta cerere trebuie respinsa (vezi, mutatis mutandis, Dragne împotriva României (reparatie echitabila), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006, si Corabian împotriva României, nr. 4.305/03, § 59, 27 septembrie 2007). În acest sens, Curtea observa ca chitantele primite de reclamanti se refera numai la livada în suprafata de 0,39 ha, care nu facea parte din terenurile precizate cu exactitate în sentinta definitiva mentionata mai sus, si ca acest calcul constând în multiplicarea venitului livezii pentru celelalte terenuri în discutie este mai degraba speculativ.
32. În plus, Curtea apreciaza ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrarii provocate de imposibilitatea de a obtine executarea în mod integral si efectiv a sentintei definitive din 23 noiembrie 1992 dupa data de 20 iunie 1994, data ratificarii Conventiei de catre România, si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încalcarii. În aceste circumstante, tinând cont de toate elementele aflate în posesia sa si statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea îi aloca fiecaruia dintre reclamanti suma de 5.500 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecata
33. Prezentând documente justificative pentru o parte din cheltuieli, reclamantii solicita si suma de 1.141 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata angajate în cursul procedurilor interne si în fata Curtii. Aceasta suma este defalcata astfel: 500 EUR pentru cheltuielile de transport suportate de primul reclamant pentru a se prezenta la termenele diferitelor proceduri judiciare interne referitoare la terenurile respective, 500 EUR pentru alte cheltuieli nespecificate si circa 150 EUR pentru cheltuieli de corespondenta cu Curtea, cheltuieli cu timbrele etc.
34. Guvernul nu se opune sa li se aloce reclamantilor o suma cu titlu de cheltuieli de judecata, care sa corespunda criteriilor de rambursare stabilite de jurisprudenta Curtii. Totusi, el considera ca reclamantii ar fi putut solicita si obtine rambursarea respectiva în cadrul procedurilor interne.
35. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decât în masura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. În speta si tinând cont de elementele aflate în posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care le-o acorda reclamantilor.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii moratorii sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie cu privire la neexecutarea integrala si efectiva a sentintei definitive din 23 noiembrie 1992 si inadmisibila în rest;
2. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul pârât sa le restituie în mod efectiv reclamantilor terenurile precizate în sentinta definitiva din 23 noiembrie 1992 si care nu le-au fost înca restituite partilor interesate si sa le elibereze titlurile de proprietate aferente, precum si titlul pentru parcela în suprafata de 11.485 m2, în cel mult 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri conform art. 44 § 2 din Conventie;
b) ca, daca nu efectueaza aceste operatiuni, statul pârât sa le plateasca împreuna reclamantilor, în acelasi termen de 3 luni, suma de 75.000 EUR (saptezeci si cinci mii euro), plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit, ca daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sa îi plateasca fiecaruia dintre reclamanti, în termenul mentionat mai sus, suma de 5.500 EUR (cinci mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale si sa le plateasca împreuna reclamantilor suma de 200 EUR (doua sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecata, plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamanti;
d) ca sumele respective sa fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data platii;
e) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si pâna la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobânda simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila în aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila în rest.
Întocmita în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Stanley Naismith, Josep Casadevall,
grefier adjunct presedinte
| ← Johanna Huber contra Romaniei - Nationalizarea in perioada... | Friedrich contra Romaniei - Actiune in rectificare carte... → |
|---|
