Marian Stoicescu contra Romaniei - Conditii de igiena penitenciarul Jilava Celule suprapopulate
| Comentarii |
|
Curtea Europeana a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA MARIAN STOICESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 12934/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Marian Stoicescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 iunie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12934/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Marian Stoicescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 martie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 5 iunie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Port-Vendres (Franţa).
5. Prin hotărârea din 25 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant, arestat preventiv din 28 mai 1999, la opt ani de închisoare pentru tentativă de omor deosebit de grav asupra a trei persoane. După ce a dispus efectuarea unor expertize medico-legale şi a unei expertize psihiatrice asupra reclamantului şi după ascultarea mai multor martori, precum şi a declaraţiilor părţilor implicate în incidentul din iunie 1996 într-un local de noapte, instanţa a reţinut faptul că reclamantul a agresat trei persoane cu un cuţit, că i-a rănit grav şi că a pus în pericol viaţa uneia dintre acestea. Instanţa a respins argumentaţia reclamantului, care a invocat legitima apărare, considerând că, în orice caz, riposta sa a fost disproporţionată. Atât apelul, cât şi recursul introduse de reclamant au fost respinse ca neîntemeiate, primul prin hotărârea din 6 februarie 2001 a curţii de apel, iar cel dea-l doilea prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
6. Reclamantul a executat o parte din pedeapsă în Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Părţile nu au oferit informaţii precise referitoare la perioada petrecută în această închisoare. Totuşi, reiese din dosar că, după ce a fost încarcerat mare parte a anului 2002 în Penitenciarul Giurgiu, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Jilava în perioada cuprinsă între septembrie 2002 şi aprilie 2003, apoi a fost reţinut succesiv în Penitenciarele Tulcea, Giurgiu, şi din nou Bucureşti-Jilava, şi, începând cu 17 februarie 2004, în cel din Brăila.
7. Reclamantul a fost eliberat condiţionat la 11 octombrie 2004.
A. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava descrise de reclamant
8. Conform reclamantului, Penitenciarul Bucureşti-Jilava era infestat de paraziţi (purici, gândaci etc.), deţinuţii trebuiau să împartă paturile din cauza suprapopulării celulelor, iar igiena era precară, chiar absentă. Pentru a spăla lenjeria cu apă caldă sau pentru a-şi face ceai, persoana în cauză afirmă că era obligată să improvizeze, fără ştirea gardienilor, vase pentru fiert apa folosind capace metalice şi diverse materiale conductoare, ceea ce presupunea un risc ridicat de electrocutare. Acesta adaugă că calitatea apei potabile era deplorabilă, aceasta incluzând numeroase impurităţi sau mirosind a mocirlă. În sfârşit, acesta descrie faptul că deţinuţii se confruntau adesea cu un grup special de intervenţie alcătuit din gardieni care interveneau în forţă, fără motiv, împotriva deţinuţilor, doar în scopul de a trezi teamă şi de a-i descuraja să îşi exercite drepturile.
B. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava descrise de Guvern
9. În ansamblu, Guvernul nu contestă condiţiile de detenţie menţionate mai sus. Totuşi, acesta adaugă câteva elemente. Făcând trimitere la scrisoarea din 30 septembrie 2008 a directorului Penitenciarului Bucureşti-Jilava şi la „dosarul din închisoare” al reclamantului – din care nu reiese totuşi cu precizie celula şi perioada în care persoana în cauză a fost reţinută în Penitenciarul Bucureşti-Jilava între 2002-2004, Guvernul menţionează că celulele din această închisoare erau de două dimensiuni, de 29,14 m2 („medie”) şi de 45,17 m2 („mare”), cu un număr mediu de 15-20 şi, respectiv, 30-35 deţinuţi pentru tip de celulă. Celulele aveau ferestre pentru iluminat şi aerisire naturale, mobilier (paturi triple suprapuse, masă, banchetă de metal, etajeră pentru a-şi depozita alimentele etc.), precum şi un ansamblu sanitar (toalete, chiuvetă cu apă rece), separat de restul celulei. Celulele aveau apă curentă, dar caracterul potabil al apei nu a făcut obiectul controalelor în perioada detenţiei reclamantului. Pe de altă parte, de două ori pe săptămână, acesta avea acces la duşuri cu apă caldă, localizate în afara celulei sale, iar lenjeria era spălată de două ori pe lună la spălătoria închisorii. În plus, reclamantul putea să se plimbe zilnic în curtea închisorii timp de maxim o oră; în cadrul acestui interval şi cu ocazia competiţiilor organizate, acesta putea face exerciţii fizice şi să practice activităţi sportive. În sfârşit, Penitenciarul Bucureşti-Jilava dispunea de două biblioteci pentru deţinuţi.
II. RAPOARTELE RELEVANTE PRIVIND CONDIŢIILE DE DETENŢIE
10. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în închisorile din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt prezentate pe scurt în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007).
11. Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei sale din februarie 1999 în mai multe închisori, printre care se număra Penitenciarul Bucureşti-Jilava, concluziona:
„Condiţiile de detenţie pentru majoritatea deţinuţilor în aceste instituţii erau mizere. [...] gradul de suprapopulare a dus la condiţii de detenţie care reprezentau o atingere, chiar un afront, adus demnităţii umane. De fapt, marea majoritate a deţinuţilor erau supuşi unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiţii materiale precare, lipsă de activităţi – ceea ce merită cu uşurinţă calificativul de tratament inuman şi degradant. [...] lipsa drastică de spaţiu vital şi insuficienţa paturilor generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deţinuţilor. Cu titlu de exemplu, (în Penitenciarul Jilava) un număr de până la 8 deţinuţi trebuiau să împartă celule de 13 m2, şi între 35 şi 40, celule între 20 m2 şi 35 m2. În plus, lenjeria de pat era cel mai adesea de proastă calitate, murdară şi uzată. În plus, numeroase celule erau murdare [...]”
12. Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secţie a Penitenciarului Bucureşti-Jilava (raport publicat la 11 decembrie 2008), CPT a constatat că particularităţile constatate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secţia în cauză – cea a deţinuţilor periculoşi -, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condiţiile de igienă. Pe de altă parte, acesta nota că „conducerea penitenciarului [a] atras atenţia delegaţiei CPT asupra faptului că, în întregul penitenciar, condiţiile de detenţie erau extrem de mediocre”.
13. În acest raport, CPT concluzionează că:
„[...] în ciuda eforturilor acceptate, instituţiile vizate [inclusiv Bucureşti-Jilava] se confruntau cu un grad de suprapopulare care se putea dovedi deosebit de ridicat. O astfel de situaţie presupune importante dificultăţi pentru administraţie în ceea ce priveşte administrarea diferitelor categorii de deţinuţi, şi pentru o mare parte a deţinuţilor, faptul că erau obligaţi să împartă paturile, că erau înghesuiţi în spaţii strâmte, o absenţă constantă de intimitate, o lipsă aproape completă de activităţi în afara celulei (cu excepţia exerciţiilor în aer liber), servicii medicale supraaglomerate, o tensiune sporită şi, prin urmare, mai multă violenţă, fie că se manifesta între deţinuţi, între deţinuţi şi personal, chiar sub forma unor acte de automutilare. În anumite celule ale penitenciarelor [...] Bucureşti-Jilava [...], unde, pe lângă faptul că condiţiile materiale puteau fi deplorabile, condiţiile de detenţie puteau fi calificate, pe bună dreptate, inumane şi degradante.
În acest context, Comitetul este foarte îngrijorat de faptul că lipsa paturilor rămâne o problemă constantă întâlnită nu numai în penitenciarele vizitate, ci şi la nivel naţional, situaţie ce persistă de la prima vizită în România, în 1995. Este timpul să se ia măsuri de anvergură pentru a pune capăt definitiv acestei situaţii inacceptabile. CPT face apel la autorităţile române pentru iniţierea unei acţiuni prioritare şi decisive pentru ca fiecare persoană aflată într-un penitenciar să dispună de un pat.
În schimb, Comitetul este mulţumit de faptul că, la scurt timp după vizita din iunie 2006, standardul oficial privind spaţiul vital pentru fiecare deţinut în celule a ajuns de la 6 m3 (ceea ce reprezenta o suprafaţă de plus minus 2 m2 pentru fiecare deţinut) la 4 m2 sau 8 m3. CPT le recomandă autorităţilor române să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea standardului privind spaţiul vital de 4 m2 pentru fiecare deţinut în celulele colective ale tuturor penitenciarelor din România.”
14. În răspunsul său, guvernul român a precizat că Legea nr. 275/2006 [art. 33 alin. (3)], precum şi regulamentul său de aplicare (art. 82), prevedeau deja ca fiecărei persoane condamnate i se pune la dispoziţie un pat. În plus, acesta a evidenţiat faptul că standardele minime obligatorii privind condiţiile de detenţie ale persoanelor condamnate urmau să fie stabilite printr-un ordin, în curs de elaborare, din partea Ministerului Justiţiei.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENTIE
15. În scrisoarea din 22 decembrie 2002, reclamantul se plânge de condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, în special de suprapopularea carcerei, de proasta calitate a apei şi de igiena dezastruoasă. Aceasta invocă, în esenţă, art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
16. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
17. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere afirmând că reclamanta putea introduce o plângere împotriva administraţiei Penitenciarului Jilava în temeiul art. 267 şi 2671 C. pen., care interzic, în mod general, relele tratamente şi tortura, precum şi în temeiul OUG nr. 56/2003, care garanta, la momentul faptelor, drepturile persoanelor care executau o pedeapsă privativă de libertate, precum dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită. În această privinţă, el a prezentat câteva zeci de hotărâri judecătoreşti referitoare la aplicarea OUG nr. 56/2003, dintre care marea majoritate vizează tratament medical corespunzător în penitenciar şi una singură, condiţiile de detenţie. În cadrul acesteia (hotărârea din 3 martie 2005 pronunţată de Judecătoria Baia Mare), instanţa a respins plângerea unui deţinut privind relele condiţii de detenţie (suprapopulare, alimentaţie, igienă), reţinând că era vorba de condiţii care caracterizau toate penitenciarele din România, datorate unui buget insuficient şi unui grad foarte ridicat de ocupare.
Reclamantul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
18. Curtea reaminteşte că a hotărât deja, într-o cauză recentă împotriva României, referitoare la un capăt de cerere similar, că, având în vedere particularitatea unui astfel de capăt de cerere, nu exista o cale de atac efectivă care să fie epuizată (Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 37, 29 aprilie 2008). Argumentele Guvernului nu pot conduce, în speţă, la o concluzie diferită. Curtea observă că Guvernul nu a precizat modul în care căile de atac invocate puteau remedia condiţiile de detenţie pretinse şi că hotărârile prezentate nu sunt relevante în această privinţă. Aceasta evidenţiază că singura hotărâre definitivă relevantă prezentată se limitează la a lua act de condiţiile de detenţie descrise şi la a le explica prin lipsa de motive suficiente.
19. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepţia Guvernului. Ea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi, pe de altă parte, evidenţiază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
20. Reclamantul reaminteşte pe scurt condiţiile de detenţie descrise în prezentarea capătului său de cerere.
21. Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii în materie. Făcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, făcută de el însuşi, acesta susţine că respectivele condiţii suportate de reclamant erau conforme cerinţelor de la art. 3 din Convenţie.
22. În primul rând, Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
23. Apoi, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa în domeniu, în baza căreia, în cauze similare, a pus în aplicare principiul affirmanti incumbit probatio (proba îi reclamantului), atunci când doar Guvernul avea acces la informaţii care puteau confirma sau infirma afirmaţiile unui reclamant [Khoudoďorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 113, CEDO 2005 X (fragmente), şi Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15591/03, pct. 41, 26 iunie 2008].
În speţă, aceasta constată că, în ceea ce priveşte afirmaţiile de suprapopulare, Guvernul nu a oferit informaţii precise nici cu privire la perioada exactă petrecută de reclamant în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, nici, mai ales, cu privire la numărul de paturi din fiecare celulă şi dimensiunea celulelor în care a fost deţinut reclamantul în acest penitenciar şi nici cu privire la numărul de deţinuţi cu care persoana în cauză trebuia să împartă celulele. În plus, nu a fost prezentată nicio justificare pentru absenţa sau caracterul imprecis al acestor informaţii, solicitate de Curte. Desigur, nici persoana în cauză nu a oferit detalii suficiente în această privinţă, nici, după caz, declaraţii ale deţinuţilor pentru a clarifica aceste aspecte, şi nici nu a contrazis informaţiile incomplete şi de ordin general prezentate de Guvern. Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, este suficient să se examineze acest capăt de cerere ţinând seama, în acelaşi timp, de afirmaţiile nedisputate de părţi, precum şi de informaţiile care rezultă din rapoartele CPT.
24. Indiferent dacă este vorba de o celulă „medie” sau „mare”, Curtea consideră că, în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, persoana în cauză a fost deţinută mai multe luni, în special în perioada de după septembrie 2002, într-o celulă în care dispunea de aproximativ 1,35-1,60 m2, ştiind că această suprafaţă era, în realitate chiar mai mică din cauza mobilierului prezent în celulă. O astfel de suprafaţă este mai mică chiar decât standardul recomandat autorităţilor române în raportul pe care CPT l-a întocmit în urma ultimei sale vizite în penitenciarele româneşti, prin care şi la Jilava (supra, pct. 13). În plus, Curtea evidenţiază faptul că Guvernul nu a contrazis susţinerile reclamantului cu privire la obligaţia de a împărţi paturile şi la apa nepotabilă şi că nu a oferit informaţii relevante în această privinţă (număr de paturi neprecizat; lipsa, la momentul faptelor, a unor analize ale apei). În sfârşit, Curtea observă faptul că reclamantul avea dreptul la cel puţin o oră de plimbare în aer liber, pe zi, şi că, prin urmare, era obligat să îşi petreacă majoritatea timpului rămas în celula sa suprapopulată. Faptul că persoana în cauză avea acces, cu o frecvenţă neprecizată, la cărţile din biblioteca închisorii, deşi lăudabil, nu schimbă situaţia. În această privinţă, Curtea observă că CPT a subliniat lipsa aproape totală de activităţi în afara celulei în Penitenciarul Bucureşti-Jilava (supra, pct. 13).
25. Curtea reaminteşte că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din Convenţie, în special ca urmare a lipsei de spaţiu individual suficient (a se vedea, printre altele, Petrea, citată anterior, pct. 45 şi următoarele, Seleznev, citată anterior, pct. 46 şi 47, şi Khoudoďorov, citată anterior, pct. 104 şi următoarele). Aceasta admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie, pe care reclamantul a trebuit să le suporte o perioadă considerabilă de timp, l au supus pe acesta unei încercări de o intensitate care depăşea nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
26. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
27. De asemenea, reclamantul se plânge de caracterul abuziv al arestării sale preventive, de lipsa de echitate a procedurii penale împotriva sa, de nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a drepturilor sale la apărare; în plus, acesta pretinde că, din cauza condamnării sale penale, a fost victima unor „torturi”, a unei discriminări şi a unui abuz de drept. Acesta invocă art. 3, art. 5 § 1, art. 6 § 1, 2 şi 3 b), c) şi d), art. 14 şi art. 17 din Convenţie.
28. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei sau de protocoalele sale.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
29. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
30. Având în vedere că reclamantul nu a introdus nicio cerere privind o reparaţie echitabilă, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie şi privind condiţiile de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Jilava şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 iulie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Friedrich contra Romaniei - Actiune in rectificare carte... | Baka contra Romaniei - Punerea in circulatie a banilor falsi... → |
|---|
