Antonakopoulos, Vorstsela şi Antonakopoulos contra Greciei
| Comentarii |
|
Consecintele refuzului reprezentantilor statului de a executa hotarâri judecătoreşti
CEDO, secţia III, hotărârea, Vorstsela şi Antonakopoulos contra Grecia, 14 decembrie 1999, 37098/97
Executarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent ce organ de jurisdicţie a pronunţat-o, face parte din noţiunea de proces în sensul art. 6 din Convenţie.
În noiembrie 1969, tatăl primilor doi reclamanţi şi soţul celei de-a treia reclamantă a demisionat din postul de judecător şi a primit o pensie. La moartea sa, în iunie 1992, dreptul de a primi o parte din această pensie a fost transferat fostei sale soţii, a treia reclamantă. În noiembrie 1994, aceasta a cerut recalcularea pensiei, însă autorităţile din materie au refuzat, motiv pentru care reclamanta a formulat o acţiune în faţa Curţii de Conturi. Aceasta, în baza unei decizii a ministrului de justiţie, a admis parţial cererea reclamantei. Decizia a fost notificată organelor fiscale în iulie 1996, însă acestea au refuzat să execute obligaţia de plată. În iulie 1997, a fost adoptată o lege potrivit căreia decizia ministrului de justiţie, care a stat la baza recalculării pensiei, nu se aplică pensiei judecătorilor. Prin aceeaşi lege, s-a stabilit că orice procedură de executare a unei obligaţii de plată se anulează. Printr-o hotărâre din decembrie 1997, Curtea de Conturi a declarat textul de lege în cauză neconstituţional, iar la 1 iulie 1998, s-a respins recursul formulat de către stat. Până la data prezentei hotărâri, obligaţia de plată a diferenţei de pensie nu a fost executată.
Art. 6. Accesul la justiţie. Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent ce organ de jurisdicţie a pronunţat-o, face parte din noţiunea de proces în sensul art. 6 din Convenţie. Curtea a considerat că dacă administraţia refuză să execute o hotărâre judiciară sau încearcă să evite executarea hotărârii, garanţiile oferite de art. 6 de care beneficiază un justiţiabil îşi pierd orice raţiunea de a fi. În speţă, Curtea a constatat că statul a încercat să influenţeze soluţionarea unui litigiu în curs, adoptând legea declarată ulterior ca neconstituţională. Astfel, refuzul finanţelor publice de a plăti sumele de bani stabilite a încălcat dreptul reclamanţilor la o protecţia judiciară efectivă. Chiar presupunând că legea neconstituţională ar fi legitimat refuzul, oricum nimic nu mai poate justifica un astfel de refuz începând cu data declarării legii ca fiind neconstituţională.
Art. 1 din Protocolul nr. 1. O creanţă poate să constituie un „bun” în sensul Convenţiei cu condiţia ca aceasta să fie certă şi exigibilă. Preeminenţa dreptului, principiu fundamental al oricărei societăţi democratice, este inerent ansamblului de dispoziţii ale Convenţiei şi impune statului de a executa hotărârile judecătoreşti ce îi sunt contrare. Justul echilibru între exigenţele protejării interesului general şi apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei nu poate fi asigurat decât dacă ingerinţele în dreptul de proprietate al unei persoane au respectat principiul legalităţii şi nu sunt arbitrare. În speţă, decizia din iulie 1996 a Curţii de Conturi a creat în patrimoniul reclamanţilor o creanţă suficient de certă, nu un simplu drept eventual de a încasa anumite sume de bani. Astfel, refuzul de executa obligaţia de plată a fost contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
| ← De Virgiliis contra Italiei - Forma actelor de sesizare a unei... | Khalfaoui contra Franţei - Recurs Condiţia începerii... → |
|---|
