CAUZA KATZ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 29739/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 ianuarie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Katz c. României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din JOSEP CASADEVALL, preşedinte, ELISABET FURA-SANDSTRÖM,CORNELIU BÎRSAN, ALVINA GYULUMYAN, EGBERT MYJER, INETA ZIEMELE, LUIS LÓPEZ GUERRA, judecători, şi STANLEY NAISMITH, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 decembrie 2008,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29739/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Yesaiahu Jonatan Katz („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23 iulie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Veronica Moisa, avocat în Satu Mare. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 11 ianuarie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede articolul 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1947 şi are domiciliul în Rehovot, Israel.
5. Părinţii reclamantului erau proprietarii unui bun imobil compus dintr-o casă şi terenul aferent de 250 mp, situat pe strada Iuliu Maniu nr. 15 în Satu Mare. La 16 decembrie 1966, aceştia au donat statului bunul în cauză.
6. La 27 noiembrie 1973, statul a vândut bunul lui S.M. care l-a ocupat, după donaţie, în calitate de locatar.
7. În 2002, reclamantul a introdus în faţa Judecătoriei Satu Mare o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Local Satu Mare („consiliul local”) şi împotriva lui S.F., moştenitorul lui S.M., pentru constatarea nulităţii donaţiei din 1966 pentru viciu de consimţământ, anularea contractului de vânzare din 27 noiembrie 1973 şi revendicarea bunului.
8. Prin hotărârea din 25 iunie 2002, judecătoria a constatat nulitatea donaţiei, dar a respins celelalte două capete de cerere, pentru motivul că S.M. a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare în 1973.
9. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 5 martie 2003 a Curţii de Apel Oradea.
10. La 13 august 2001, reclamantul a introdus la Primăria municipiului Satu Mare o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001. Până în prezent, această cerere nu a fost examinată de către autorităţi.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
11. Dispoziţiile legale relevante (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările sale ulterioare) şi jurisprudenţa internă relevantă sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, § 31-33, CEDO 1999-VII], Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, § 19 26, CEDO 2005-VII), Păduraru împotriva României [nr. 63252/00, § 38 53, CEDO 2005-XII (extrase)] şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, § 15–20, 17 ianuarie 2008).
III. TEXTELE CONSILIULUI EUROPEI
12. În rezoluţia Res(2004)3 privind hotărârile care indică o problemă structurală subiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a indicat după cum urmează:
„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu articolul 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că obiectivul Consiliului Europei este să realizeze o uniune mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru îndeplinirea acestui obiectiv este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmându-şi convingerea că Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul său de a adopta măsuri care să garanteze eficacitatea pe termen lung a sistemului de control instituit de convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit de convenţie, care presupune, în conformitate cu articolul 1, că drepturile şi libertăţile garantate prin convenţie sunt protejate, în primul rând, de dreptul intern şi aplicate de către autorităţile naţionale;
Salutând, în această privinţă, faptul că, în prezent, convenţia face parte integrantă din ordinea juridică internă a tuturor statelor părţi;
Reamintind că, în temeiul articolului 46 din convenţie, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare „Curtea”) în litigiile în care acestea sunt părţi şi că hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia;
Subliniind interesul de a acorda asistenţă statului în cauză pentru identificarea problemelor subiacente şi măsurile de executare necesare;
Considerând că punerea în aplicare a hotărârilor ar fi facilitată în cazul în care existenţa unei probleme structurale ar fi deja identificată în hotărârea Curţii;
Având în vedere observaţiile prezentate cu privire la acest aspect de către Curte la sesiunea Comitetului de Miniştri din 7 noiembrie 2002;
Solicită Curţii:
I. în toată măsura posibilului, să identifice în hotărârile în care aceasta constată o încălcare a convenţiei ceea ce, potrivit acesteia, prezintă o problemă structurală subiacentă şi sursa acestei probleme, în special atunci când aceasta poate să conducă la cereri numeroase, astfel încât să acorde asistenţă statelor pentru a găsi soluţionarea adecvată şi Comitetului de Miniştri pentru a supraveghea executarea hotărârilor;
II. să semnaleze în special orice hotărâre care indică existenţa unei probleme structurale şi sursa acestei probleme nu numai statului respectiv şi Comitetului de Miniştri, ci şi Parlamentului, Secretarului General al Consiliului Europei şi Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, şi să semnaleze în mod corespunzător aceste hotărâri în baza de date a Curţii.”
13. Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2004)6 privind îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptată la 12 mai 2004, se citeşte după cum urmează:
„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmându-şi convingerea că Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin convenţie, care presupune, în conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin convenţie să fie protejate în primul rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;
Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a tuturor statelor părţi;
Subliniind că, potrivit art. 13 din Convenţie, statele membre s-au angajat să asigure faptul că orice persoană care are o plângere credibilă privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale garantate de Convenţie are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale;
Reamintind că, pe lângă obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de recursuri efective în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită, în continuare „Curtea”), statele au obligaţia generală de a soluţiona problemele subiacente încălcărilor constatate;
Subliniind că este datoria statelor membre să se asigure că recursurile interne sunt efective în drept şi în practică şi că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată;
Luând notă de faptul că natura şi numărul cererilor transmise Curţii şi al hotărârilor pe care aceasta le pronunţă arată că este necesar, mai mult ca oricând, ca statele membre să se asigure, de manieră eficace şi în mod regulat că astfel de recursuri există în toate împrejurările, în special în cazul duratei excesive a procedurilor judiciare;
Estimând că disponibilitatea recursurilor interne efective pentru toate acuzaţiile credibile privind încălcări ale Convenţiei ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curţii ca rezultat, pe de o parte, al descreşterii numărului de cauze cu care este sesizată, iar pe de altă parte, al faptului că tratamentul circumstanţiat al cauzelor la nivel naţional este de natură să faciliteze examinarea lor ulterioară de către Curte;
Subliniind că îmbunătăţirea recursurilor la nivel naţional, în special în ce priveşte cauzele repetitive, ar trebui să contribuie, de asemenea, la reducerea volumului de muncă al Curţii;
Recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici care sunt menţionate în anexă:
I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă, o încălcare a Convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constată;
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii efective pentru a evita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;
III. să acorde o atenţie particulară, în legătură cu punctele I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale;
Mandatează Secretarul General al Consiliului Europei să ia măsurile necesare pentru acordarea asistenţei corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să pună în aplicare prezenta recomandare.”
ÎN DREPT,
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
14. Reclamantul pretinde că imposibilitatea de a redobândi dreptul de proprietate asupra bunului imobil vândut de către stat a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
15. Guvernul invocă nerespectarea de către reclamant a termenului de şase luni prevăzut pentru introducerea unei cereri, având în vedere că decizia definitivă în speţă a fost emisă la 5 martie 2003 şi că acesta nu a sesizat în mod valabil Curtea decât la 10 martie 2004, dată la care a trimis formularul său oficial de cerere.
16. Reclamantul respinge acest argument şi informează că prima sa scrisoare a fost înregistrată de către Curte la 23 iulie 2003.
17. Curtea consideră că prima scrisoare trimisă de către reclamant şi în care acesta şi-a expus motivele este cea din 23 iulie 2003. Reclamantul a respectat, prin urmare, termenul de şase luni.
18. În orice caz, Curtea reaminteşte că a respins deja o excepţie similară a Guvernului în cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea împotriva României (nr. 26879/02, § 20, 7 februarie 2008), considerând că imposibilitatea pretinsă de către reclamant de a beneficia, timp de mai mulţi ani, de dreptul său de proprietate se analizează ca o situaţie continuă, şi nu observă nici un motiv pentru a ajunge în speţă la o concluzie diferită.
Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia preliminară a Guvernului.
19. Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
20. Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare (a se vedea, printre multe altele, Cîrstoiu împotriva României, nr. 22281/05, § 22, 4 martie 2008; Episcopia Română Unita cu Roma Oradea, § 24-25 şi Tudor, § 23-24, cauze citate anterior).
21. Reclamantul respinge acest argument şi susţine că legile privind restituirea bunurilor imobile confiscate nu au avut un caracter efectiv: până în prezent, acesta nu a primit nici o despăgubire pentru faptul că a fost lipsit de proprietatea bunului.
22. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta cauză şi a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie (a se vedea cauzele citate mai sus, în special Străin, citată anterior, § 39, 43 şi 59 şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 32-35, 16 februarie 2006).
23. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt şi nici un argument care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliară şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altei persoane unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când această vânzare este anterioară recunoaşterii definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altei persoane, reprezintă privare de un bun. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă şi Bob împotriva României, nr. 7976/02, § 23, 7 februarie 2008).
24. Deşi Guvernul subliniază că reclamantul poate să obţină o despăgubire prin intermediul organismului de plasament colectiv în valori mobiliare „Proprietatea” pe baza Legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea îşi reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea afectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006).
În afară de aceasta, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu ţin seama de prejudiciul cauzat ca urmare a unei lipse a despăgubirii pentru o perioadă îndelungată de către persoanele care, la fel ca şi reclamantul, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu citată anterior, § 34).
25. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, combinată cu absenţa totală a despăgubirii de mai mult de şase ani, i-a cauzat acestuia un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor garantat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în prezenta cauză s-a încălcat această dispoziţie.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
26. Citând articolele 6 § 1 şi 13 din convenţie, reclamantul pretinde că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat prin felul în care instanţele naţionale au evaluat probele şi au aplicat normele de drept.
27. Guvernul contestă acest argument.
28. Având în vedere informaţiile pe care le are la dispoziţie şi întrucât nu poate nu-i pot fi aduse la cunoştinţă decât într-un mod limitat erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, care au datoria în primul rând să examineze faptele, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul intern [Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII şi García Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I], Curtea consideră că nu există nici un aspect arbitrar în modul în care instanţele naţionale au judecat acţiunea. Nu se ridică nici o problemă distinctă în domeniul articolului 13 citat anterior, cerinţele acestei dispoziţii fiind, în orice caz, mai puţin stricte decât cele ale articolului 6 şi absorbite de către acestea.
Rezultă că acest motiv este în mod vădit nefundat şi trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENŢIE
29. Articolul 46 din convenţie prevede:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”
30. Concluzia de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la care a ajuns Curtea în acest caz ridică o problemă frecventă rezultată dintr-o legislaţie defectuoasă privind restituirea imobilelor naţionalizate care au fost vândute de către stat unor terţi de bună-credinţă [a se vedea, în special, Străin, § 46 şi Păduraru, § 112, hotărâri citate anterior; şi, de asemenea, mutatis mutandis, Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, § 38, 22 decembrie 2005; Scordino împotriva Italiei (nr. 3) (reparaţie echitabilă), nr. 43662/98, § 11, CEDO 2007 -...şi Driza împotriva Albaniei, nr. 33771/02, § 112, CEDO 2007 ... (extrase)]. Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative intervenite nu au reuşit să îmbunătăţească această situaţie (a se vedea în special Porteanu, citată anterior, § 34; Toganel şi Gradinaru împotriva României, nr. 5691/03, § 30-31, 29 iunie 2006; Tudor, citată anterior, § 33 şi Albu împotriva României, nr. 8508/03, § 22, 17 iunie 2008).
31. Curtea observă cu îngrijorare că s-a pronunţat deja în aproximativ o sută de cauze cu privire la acest subiect, cauza Străin citată anterior nefiind decât prima din acest grup vast, şi că multe alte cauze similare sunt încă pendinte în faţa sa. Aceasta consideră, de asemenea, că lacunele de drept identificate în aceste cauze, inclusiv în speţă, pot să conducă, în viitor, la numeroase cereri întemeiate.
Curtea remarcă în această incapacitate a statului român de organizare a sistemului său legislativ nu numai un factor agravant, în ceea ce priveşte răspunderea statului faţă de convenţie ca urmare a unei situaţii trecute sau prezente, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului instituit de convenţie, inclusiv de un număr mare de cereri rezultate din aceeaşi cauză (Scordino,§ 14-15, Driza, § 122, hotărâri citate anterior).
32. Din aceste motive, înainte de a examina cererea de reparaţie echitabilă prezentată de către reclamant în conformitate cu articolul 41 din convenţie şi având în vedere circumstanţele cauzei, precum şi modificările în volumul de lucru, Curtea îşi propune să examineze consecinţele care pot fi extrase din articolul 46 din convenţie pentru statul pârât. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu articolul 46, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive pronunţate de Curte, în litigiile în care sunt părţi, iar Comitetul de Miniştri este responsabil pentru monitorizarea punerii în aplicare a acestor hotărâri. Rezultă, în special, că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută de articolul 41, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a elimina, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, să-şi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu articolul 46 din convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conţinute în hotărârea Curţii [Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, § 192, CEDO 2004-V; Xenides-Arestis, § 39; Scordino, § 12 şi Driza, § 123, hotărâri citate anterior].
33. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure caracterul efectiv al mecanismului stabilit de convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Res (2004) 3], precum şi asupra Recomandării [Rec (2004) 6] a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptate la 12 mai 2004 (punctele 12 şi 13 de mai sus).
34. Chiar dacă, în principiu, nu este de competenţa sa să definească măsurile de redresare corespunzătoare pentru ca statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu articolul 46 din convenţie, având în vedere situaţia de natură structurală constatată, Curtea observă că se impun, fără îndoială, măsuri generale la nivel naţional în contextul punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, § 193, Scordino, § 15 şi Driza, § 125, citate anterior).
35. Curtea consideră că statul ar trebui, mai presus de toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a preveni apariţia unor situaţii în care coexistă două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, situaţie care a fost generată, în speţă, de recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate al reclamantului, fără ca aceasta să fie însoţită de anularea titlurilor terţilor în cauză. De asemenea, statul trebuie să asigure înlăturarea obstacolelor juridice care îi împiedică pe foştii proprietari să obţină restituirea bunurilor lor, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri rapide şi corespunzătoare pentru prejudiciul suportat, în special prin adoptarea măsurilor legislative, administrative şi bugetare corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino, § 16 şi Driza, § 125, hotărâri citate anterior).
În special, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparaţie (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, inclusiv în ceea ce priveşte metoda pentru alegerea dosarelor care vor fi examinate de către Comisia Centrală. Sistemul astfel îmbunătăţit trebuie să permită persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire şi/sau să primească acţiunile la fondul Proprietatea, în funcţie de opţiunea lor, într-un termen rezonabil.
36. Ţinând seama de faptul că hotărârea Străin şi alţii, citată anterior, a fost adoptată la 21 iulie 2005 şi că, în pofida celor trei ani care s-au scurs de la această dată, procedura de restituire nu este încă efectivă, în ciuda modificărilor repetate aduse Legii nr. 10/2001, Curtea consideră că Guvernul trebuie să facă dovada unor îmbunătăţiri vizibile ale sistemului cât mai curând posibil.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
37. Articolul 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
38. Reclamantul solicită restituirea imobilului sau, în cazul în care o astfel de soluţie nu este posibilă, o despăgubire de 67 848 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, din care 29 550 EUR reprezintă valoarea casei, iar 38 298 EUR valoarea terenului, de 491 mp, potrivit susţinerilor acestuia. Acesta prezintă Curţii o expertiză tehnică a imobilului.
39. Guvernul contestă aceste cereri şi susţine că terenul în litigiu are o suprafaţă de numai 250 mp. Conform expertizei furnizate de Guvern, valoarea imobilului este de 43 289 EUR.
40. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie ca urmare a vânzării de către stat a bunului reclamantului unui terţ de bună-credinţă, anterioare recunoaşterii definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, combinate cu absenţa totală a despăgubirii.
41. În circumstanţele cauzei, Curtea consideră că restituirea bunului în litigiu l-ar situa pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie similară celei în care s-ar afla în cazul în care cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 ar fi fost respectate.
42. În cazul în care statul pârât nu efectuează această restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea hotărăşte că acesta trebuie să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului.
43. Curtea remarcă diferenţa semnificativă dintre cele două expertize prezentate de către părţi cu privire la valoarea imobilului, diferenţă care rezultă, în special, din estimările diferite ale valorii terenului, precum şi din luarea în considerare a suprafeţelor diferite. Ţinând seama de informaţiile de care dispune despre preţurile pe piaţa imobiliară locală şi de mijloacele de probă prezentate de către părţi, Curtea evaluează valoarea comercială actuală a bunului la 50 000 EUR.
B. Cheltuieli de procedură
44. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 150 de lei noi (RON) cu titlu de cheltuieli de procedură efectuate în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii.
Acesta prezintă chitanţe care atestă plata a 600 RON pentru expertiza tehnică a terenului şi a unei sume totale de 28 500 000 lei vechi româneşti (ROL) pentru onorariul avocatului pe parcursul perioadei cuprinse între 2001 şi 2004.
45. Guvernul consideră că aceste pretenţii nu sunt justificate.
46. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care este stabilită realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, având în vedere dovezile care se află în posesia sa şi criteriile sus-menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 800 EUR.
C. Dobânzi moratorii
47. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului bunul în litigiu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenţie;
b) că, în caz de nerestituire, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 50 000 EUR (cincizeci de mii euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 800 EUR (opt sute de euro) cu titlu de cheltuieli de procedură, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
d) că sumele menţionate la punctele b) şi c) trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
e) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4 Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Cauza Katz contra României - Case naţionalizate. Hotărâre pilot. Obligaţiile statului
