CEDO, secţia I, hotărârea Ouzounis şi alţii versus Grecia, 18 aprilie 2002, 49144/99
O creanţă nu poate constitui un „bun” decât dacă creanţa este exigibilă.
În decembrie 1994, reclamanţii au depus o cerere de reajustare a pensiei lor, primind răspuns negativ. Reclamanţii au sesizat o instanţă administrativă, cerând anularea refuzul administraţiei de a le mări pensiile. Acţiunea lor a fost admisă în primă instanţă, însă statul a formulat apel. Reclamanţii au încercat în zadar să execute hotărârea primei instanţe. Curtea de apel a admis apelul şi a casat prima soluţie judecătorească.
În drept.
Art. 6. Accesul la justiţie. Dreptul de acces la justiţie garantat prin art. 6 ar fi un drept iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o decizie judecătorească să nu fie pusă în executare. Totuşi, pentru ca această afirmaţie să fie valabilă este necesar ca soluţia instanţelor să fie definitivă, adică să nu mai poată face obiectul exercitării căilor de atac ordinare. În speţă, decizia instanţei care le dădea dreptate reclamanţilor putea fi atacată cu apel, astfel că art. 6 nu a fost violat, cu atât mai mult cu cât soluţia a fost atacată.
Art. 1 din Protocolul nr. 1. O creanţă nu poate constitui un „bun” în sensul acestei dispoziţii, decât dacă creanţa este exigibilă. În speţă, instanţa de apel a stabilit că reclamanţii nu aveau dreptul la creşterea pensiilor, astfel că reclamanţii nu au vreun drept de creanţă contra statului. Soluţia din primă instanţă nu creează o obligaţie de plată în sarcina statului, ci doar o eventualitate de naştere a unei creanţe. De aceea, reclamanţii nu au avut nici un drept de creanţă ori vreo speranţă legitimă de a obţine un bun, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1 nu li se aplică.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Ouzonis contra Greciei - Dreptul de proprietate. Noţiunea de bun. Dreptul de creanţă
