Colibaba contra Moldovei - Tortură şi investigaţia ineficientă a relelor tratamente
| Comentarii |
|
Colibaba contra Moldovei - Tortură şi investigaţia ineficientă a relelor tratamente
CAUZA COLIBABA c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 29089/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01//2008
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Colibaba c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte,
Dl J. CASADEVALL, Dl G. BONELLO, Dl K. TRAJA, Dl S. PAVLOVSCHI, Dl L. GARLICKI, Dra L. MIJOVIĆ, judecători, şi dl T.L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 2 octombrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 29089/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Vitalie Colibaba („reclamantul”), la 22 iunie 2006.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl R. Zadoinov, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost supus unei brutalităţi severe din partea poliţiei pe când se afla în detenţie şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, contrar articolului 3. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 13, de lipsa recursurilor efective în ceea ce priveşte maltratarea şi, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, de faptul că a fost împiedicat de autorităţile naţionale să-şi prezinte cauza în faţa Curţii.
4. La 3 octombrie 2006, Secţiunea a Patra a Curţii a comunicat Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, dl Vitalie Colibaba, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1978 şi locuieşte în Chişinău.
1. La 21 aprilie 2006, reclamantul a fost reţinut, fiind acuzat de agresarea unui poliţist.
2. După cum se pretinde, la 25 şi 27 aprilie 2006, reclamantul a fost torturat de poliţistul I.M. şi de alţi doi poliţişti, cu scopul de a-l forţa să-şi recunoască vina. Potrivit reclamantului, mâinile şi picioarele sale au fost legate împreună la spate, iar o bară de metal de la un cuier a fost pusă sub braţele sale. Bara de metal a fost pusă pe două scaune, corpul său rămânând suspendat mai mult de 40 de minute. Mâinile sale au fost acoperite cu cârpe, astfel încât pe ele să nu rămână urme de la funie. Pentru ca ţipetele sale să nu fie auzite, a fost pusă muzica la volum sporit. În timp ce era suspendat, capul său a fost acoperit cu un palton, fiind lovit cu un scaun la ceafă. Aceste maltratări grave au fost însoţite de agresiuni verbale şi psihice. Guvernul a contestat acuzaţiile de maltratare.
3. În aceeaşi zi, după ce a fost dus înapoi în celulă, reclamantul a încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele. Totuşi, încercarea nu i-a reuşit şi el a fost dus la spital.
4. La 27 aprilie 2006, reclamantului i s-a permis pentru prima dată să se întâlnească cu avocatul său, dar numai în prezenţa poliţiştilor. Reclamantul s-a plâns avocatului său că a fost torturat.
5. Potrivit reclamantului, deoarece el s-a plâns avocatului său, în aceeaşi seară el a fost din nou torturat. El a fost lovit în cap cu o sticlă de plastic de doi litri plină cu apă şi cu pumnii şi picioarele. Guvernul a contestat aceste acuzaţii.
6. La 28 aprilie 2006, avocatul reclamantului a depus la Procuratura Buiucani o plângere penală cu privire la pretinsa maltratare a reclamantului.
7. La 29 aprilie 2006, reclamantul a fost dus de poliţiştii care, după cum se pretindea, l-au maltratat, la Centrul de Medicină Legală, unde a fost supus unei examinări medico-legale în prezenţa acestora. Avocatul său nu a fost prezent şi, potrivit reclamantului, examinarea medicală a durat doar câteva minute şi a fost superficială.
8. În raportul de examinare medico-legală, întocmit de Centrul de Medicină Legală, datat din 28 aprilie 2006, s-a conchis că, în afară de leziunile cauzate prin tentativa de sinucidere, reclamantul nu avea alte semne de violenţă pe corpul său.
9. La 30 aprilie 2006, Procuratura Buiucani a dispus înlăturarea poliţistului I.M. de la instrumentarea cauzei reclamantului, pe motiv că ultimul s-a plâns de o pretinsă maltratare. Poliţistului i-a fost interzis chiar să-l însoţească pe reclamant spre şi de la centrul de detenţie. Înlăturarea a fost motivată prin necesitatea de a asigura obiectivitatea examinării plângerilor reclamantului.
10. La 2 mai 2006, avocatul reclamantului a cerut procurorului sectorului Buiucani să permită ca reclamantul să fie supus inter alia examinărilor medicale neurologice, oftalmologice, psihiatrice şi altor examinări medicale. El a cerut ca examinările medicale să fie efectuate de medici independenţi, în prezenţa rudelor reclamantului. Această cerere a fost refuzată.
11. La 3 mai 2006, ca urmare a plângerilor avocatului reclamantului, Amnesty International a organizat o acţiune în susţinerea reclamantului, prin publicarea pe pagina lor web în limba rusă a unei descrieri a cauzei reclamantului şi printr-un apel adresat persoanelor din întreaga lume să scrie Procurorului General al Republicii Moldova, Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova şi Ambasadelor Republicii Moldova din ţările lor, solicitându-le să întreprindă măsuri, precum efectuarea unei examinări medicale a reclamantului, desfăşurarea unei anchete efective pe marginea plângerilor acestuia cu privire la tortură şi acordarea permisiunii pentru reclamant de a avea întrevederi cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate.
12. Ca urmare a acţiunii Amnesty International, autorităţile Republicii Moldova au primit douăzeci şi şapte de scrisori din diferite ţări, iar cauza reclamantului a fost larg mediatizată.
13. La 16 mai 2006, reclamantul a fost eliberat din detenţie. În aceeaşi zi, el a solicitat asistenţă medicală Centrului medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, o organizaţie non-guvernamentală finanţată de Uniunea Europeană şi membru al Adunării Generale a Consiliului Internaţional de Reabilitare a Victimelor Torturii (CIRVT). Se pare că acolo el a fost supus unor analize şi examinări medicale detaliate de către diferiţi specialişti medicali. Într-un document intitulat „Extras din fişa medicală”, datat din 16 iunie 2006, emis de Centru, se menţiona inter alia că reclamantul a suferit consecinţe ale unei traume cranio-cerebrale, otită posttraumatică şi surditate mixtă în partea dreaptă, precum şi hipoacuzie de percepţie (o slăbire a acuităţii auzului) în partea stângă.
14. La 18 mai 2006, reclamantul a fost supus unui control medical la Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie al Ministerului Sănătăţii. Se pare că el a fost trimis acolo de către medicii de la Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, care l-au diagnosticat cu traumă cranio-cerebrală. El a fost examinat de un neurochirurg, care a confirmat că reclamantul a suferit o traumă cranio-cerebrală şi o comoţie cu o dereglare vegetativă vasculară permanentă şi avea tensiune intracraniană. Mai mult, medicul a constatat că reclamantul îşi pierdea cunoştinţa, a suferit de otită posttraumatică şi tulburări de somn. Fişa de examinare de la Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie nu a fost eliberată reclamantului până la 12 iunie 2006.
15. La 24 mai 2006, procurorul G.B. de la Procuratura Buiucani a respins plângerea reclamantului cu privire la tortură. În rezoluţia sa, el a menţionat inter alia că cei trei poliţişti, care se pretindea că au fost implicaţi în actele de tortură, au fost interogaţi şi că ei au negat toate acuzaţiile; că potrivit raportului medical datat din 28 aprilie 2006, reclamantul nu avea semne de tortură pe corpul său; şi că în biroul unde el a pretins că a fost torturat nu a fost găsit niciun cuier. În ceea ce priveşte tentativa sa de sinucidere, procurorul a considerat că ea a fost simulată pentru a evita răspunderea penală.
16. La 30 mai 2006, reclamantul a contestat rezoluţia din 24 mai 2006 la Judecătoria Buiucani. El a susţinut inter alia că procurorul a refuzat să-i permită efectuarea unei examinări medicale complete, pe care el a solicitat-o la 2 mai 2006 şi că acest lucru a fost contrar obligaţiilor pozitive impuse autorităţilor de articolul 3 al Convenţiei. De asemenea, el a informat instanţa de judecată că, imediat după eliberarea sa din detenţie, el a fost supus unei examinări medicale, care a stabilit că el a fost torturat în timpul detenţiei.
17. La 15 iunie 2006, Judecătoria Buiucani a ţinut o şedinţă judecătorească în cauza cu privire la plângerea reclamantului de tortură. Avocatul reclamantului a solicitat ca raportul medical din 18 mai 2006 al Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie să fie anexat la dosar. Judecătorul M.D. a admis raportul ca probă. Totuşi, printr-o încheiere din aceeaşi dată el a respins plângerea ca neîntemeiată, fără a da o apreciere probelor de mai sus. El pur şi simplu a reprodus motivele aduse de procurorul G.B. în rezoluţia acestuia din 24 mai 2006, prin care a respins plângerea cu privire la tortură.
18. La 24 iunie 2006, după ce a obţinut raportul medical de la Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, reclamantul a scris Procuraturii Buiucani, solicitând reexaminarea plângerii sale cu privire la maltratare prin prisma raportului medical. Totuşi, la 5 iulie 2006, el a fost informat că nu existau temeiuri pentru redeschiderea investigaţiei.
19. Între timp, la 22 iunie 2006, reclamantul a depus o cerere la Curte, în care s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că el a fost torturat şi că nu a fost efectuată o investigaţie efectivă pe marginea acuzaţiilor sale de tortură.
20. La 26 iunie 2006, Procurorul General al Republicii Moldova, Valeriu Balaban, a scris o scrisoare Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, în care el a menţionat inter alia următoarele:
„În ultima perioadă, Procuratura Generală se confruntă cu fenomenul implicării de către unii avocaţi din Republica Moldova a structurilor internaţionale specializate în apărarea drepturilor omului, în procesul examinării de către autorităţile naţionale a cazurilor penale concrete, ca o pîrghie de influenţă în soluţionarea intereselor personale şi eschivarea persoanelor asupra cărora planează suspiciuni că ar fi comis infracţiuni de răspundere penală.
Exemple de acest gen pot servi cazul G., declanşat de avocatul A.U., şi cazul Vitalie Colibaba, declanşat de avocatul R. Zadoinov, mediatizarea pe plan internaţional ale cărora au catalizat acţiuni active din partea reprezentanţilor organizaţiei Amnesty International întru apărarea şi restabilirea presupuselor drepturi lezate ale clienţilor acestora.
În urma examinării suficient de aprofundată a sesizărilor avocaţilor în care s-a indicat la presupusele acţiuni de maltratare, tortură şi tratament inuman admise de către reprezentanţii Ministerului Afacerilor Interne ... procurorii au refuzat în pornirea urmăririi penale din motivul lipsei elementelor infracţiunii. ...
... În aceste împrejurări stîrneşte nedumerire şi ridică semne de întrebare atitudinea iresponsabilă şi comportamentul de opoziţie neîntemeiat al avocaţilor A.U. şi R. Zadoinov, care cunoscînd faptul că în privinţa clienţilor săi nu au fost aplicate acţiuni cu caracter de tortură sau tratament inuman, intenţionat au apelat la instituţiile internaţionale fără a utiliza preventiv mecanismul naţional de soluţionare a unor asemenea cazuri, creînd astfel un cadru informaţional eronat şi utilizînd metode neoneste în scopul obţinerii unui eventual cîştig de cauză. ...
Evoluţia în dinamică a unei astfel de practici va impune necesitatea iniţierii a controalelor pentru stabilirea prezenţei sau absenţei în acţiunile avocaţilor a elementelor infracţiunii prevăzute de articolul 335 § 2 din Codul penal, deoarece răspîndirea pe larg comunităţii internaţionale a unor informaţii despre presupusele încălcări grave ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în Republica Moldova, generează prejudicii grave imaginii ţării noastre.
În temeiul celor expuse, urmează să luaţi atitudine de faptele expuse, cu aducerea la cunoştinţa avocaţilor baroului a situaţiei create şi preîntîmpinarea, în măsura posibilităţilor, a prejudicierii autorităţii statului Republica Moldova.”
21. Scrisoarea de mai sus a generat o dezbatere aprinsă în media. La 30 iunie 2006, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a făcut o declaraţie oficială în care a calificat scrisoarea Procurorului General ca o încercare de a intimida avocaţii. Într-un interviu acordat ziarului Ziarul de Gardă, preşedintele Consiliului Baroului Avocaţilor a declarat inter alia că aceasta a constituit o încercare de a intimida avocaţii, astfel încât ei să nu se mai plângă Curţii. În acelaşi timp, Amnesty International a organizat o acţiune în susţinerea avocaţilor menţionaţi în scrisoarea Procurorului General şi a făcut o declaraţie în care a menţionat inter alia următoarele:
„[Amnesty International] este îngrijorată că scrisoarea adresată Baroului Avocaţilor din Republica Moldova este o încercare intenţionată de a-i intimida pe A.U. şi Roman Zadoinov, şi de a împiedica avocaţii din Republica Moldova să facă publice informaţiile despre încălcările drepturilor omului. Ea este o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare şi, dacă avocaţii ar fi încarceraţi pentru această infracţiune, Amnesty International i-ar considera prizonieri ai conştiinţei.”
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
22. Prevederile relevante ale Codului penal sunt următoarele:
„Articolul 335. Abuzul de serviciu
1. Folosirea intenţionată de către o persoană ... a situaţiei de serviciu, în interes material ori în alte interese personale ... se pedepseşte cu amendă ... sau cu închisoare de pînă la 3 ani.
2. Aceeaşi acţiune săvîrşită de către un notar, auditor sau avocat se pedepseşte cu amendă în mărime de la 10,000 la 16,000 lei sau cu închisoare de la 2 la 5 ani ...”.
ÎN DREPT
23. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că a fost maltratat de poliţie în timpul detenţiei sale şi că, între 25 şi 27 aprilie 2006, lui nu i s-a dat hrană şi apă. De asemenea, el s-a plâns de omisiunea autorităţilor naţionale de a investiga în mod corespunzător acuzaţiile lui cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
24. Reclamantul a susţinut că el nu a avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale în ceea ce priveşte încălcările articolului 3 şi a pretins în această privinţă o violare a articolului 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .”
25. In fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, că scrisoarea Procurorului General din 26 iunie 2006 a avut drept scop intimidarea avocatului său şi că, prin urmare, a constituit o încălcare a dreptului său de a sesiza Curtea. Partea relevantă a articolului 34 este următoarea:
„... Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 3 cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului
26. Reclamantul s-a plâns că, între 25 şi 27 aprilie 2006, lui nu i s-a dat hrană şi apă. Guvernul a contestat această acuzaţie.
27. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat nicio probă în sprijinul acestei acuzaţii. Prin urmare, ea conchide că această pretenţie este în mod vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă, în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Restul pretenţiilor
28. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamantului ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această parte a cererii admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului pretenţiilor relevante.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
1. Cu privire la pretinsa maltratare
29. Reclamantul a susţinut că raportul medical datat din 28 aprilie 2006 (a se vedea paragraful 13 de mai sus) nu era credibil, deoarece acesta s-a bazat pe o examinare foarte superficială efectuată de un terapeut, şi nu de un neurolog, oftalmolog sau psihiatru. Medicul nu a efectuat vreun test special şi nici nu a folosit vreun echipament medical, ci doar l-a examinat vizual. Mai mult, reclamantul şi-a exprimat dubii cu privire la independenţa medicului şi a menţionat faptul că poliţiştii care l-au maltratat au fost prezenţi în timpul examinării sale, pe când avocatului său nu i s-a permis să asiste.
30. Reclamantul s-a referit la rapoartele medicale din 16 şi 18 mai 2006 (a se vedea paragrafele 18 şi 19 de mai sus) şi a susţinut că acestea indicau clar că, la eliberarea sa din detenţie, el avea leziuni, fapt care susţinea acuzaţia sa că, între 25 şi 27 aprilie 2006, el a fost torturat. El a susţinut că aceste examinări medicale au fost efectuate de câţiva medici independenţi şi că, prin urmare, erau credibile.
31. Reclamantul a contestat acuzaţia Guvernului potrivit căreia el ar fi fost dependent de droguri şi a susţinut că Guvernul nu a prezentat nicio probă medicală cu privire la aceasta.
32. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost supus niciunei forme de maltratare, deoarece, în timpul examinării medicale din 29 aprilie 2006, pe corpul său nu au fost găsite urme de violenţă (a se vedea paragrafele 12 şi 13 de mai sus). Încercarea sa de a se sinucide nu s-a datorat torturii, ci unei stări cauzate de lipsa drogurilor, de care acesta era dependent.
33. Referindu-se la examinările medicale efectuate de medicii de la Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, Guvernul a susţinut că acestea nu erau convingătoare, deoarece au fost efectuate după o lună de la eliberarea reclamantului din detenţie. În opinia Guvernului, data de 16 iunie 2007, indicată pe documentul emis de Centru, era data la care examinarea medicală a avut loc (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
34. Referindu-se la raportul medical din 18 mai 2006 (a se vedea paragraful 13 de mai sus), Guvernul a avut două poziţii diferite. În observaţiile sale din 2 ianuarie 2007, Guvernul nu a contestat autenticitatea sau credibilitatea lui; totuşi, Guvernul a susţinut că raportul era irelevant, deoarece examinarea medicală a fost efectuată după două zile de la eliberarea reclamantului şi că, între timp, el însuşi ar fi putut să-şi cauzeze leziunile. În observaţiile sale din 17 aprilie 2006, Guvernul a exprimat dubii cu privire la credibilitatea raportului, deoarece, atunci când s-a făcut referire la datele pretinselor maltratări, au fost indicate „25, 27.05.2006” în loc de „25, 27.04.2006”.
2. Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată
35. Reclamantul a susţinut că aceiaşi procurori, care au condus urmărirea penală împotriva sa, au examinat plângerea sa cu privire la maltratare şi că în investigaţie nu au fost implicate organe independente.
36. Guvernul a susţinut că, imediat ce reclamantul s-a plâns că a fost maltratat, el a fost supus unei examinări medicale. La scurt timp după aceasta, poliţistul acuzat de maltratare a fost înlăturat de la instrumentarea cauzei, pentru ca obiectivitatea investigaţiei să nu fie pusă în pericol (a se vedea paragraful 14 de mai sus). După ce poliţiştii acuzaţi au fost interogaţi şi a fost efectuată o examinare obiectivă a tuturor probelor, s-a conchis că reclamantul nu a fost maltratat. Această concluzie a fost confirmată de instanţa de judecată care a examinat cauza în mod obiectiv şi în cadrul unor proceduri contradictorii. Prin urmare, investigaţia a fost efectivă şi statul şi-a onorat în mod satisfăcător obligaţiile sale procedurale.
B. Aprecierea Curţii
1. Cu privire la pretinsa maltratare
42. După cum Curtea a menţionat de multe ori, articolul 3 consfinţeşte una valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar, conform articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3288, § 93).
43. Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o prezumţie puternică că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, citată mai sus, § 87).
44. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probaţiune „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pp. 64-65, § 161). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
37. Nu se contestă faptul că, între 21 aprilie 2006 şi 16 mai 2006, reclamantul s-a aflat în custodia poliţiei. Totuşi, se contestă faptul dacă, în acea perioadă de timp, reclamantul a suferit leziuni, altele decât cele care au rezultat din încercarea sa de a se sinucide.
38. Guvernul s-a bazat pe raportul medical datat din 28 aprilie 2006 şi a susţinut că reclamantul nu a suferit leziuni la datele pretinse. În acelaşi timp, el a susţinut că rapoartele medicale din 16 iunie şi 18 mai 2006 nu dovedeau că reclamantul suferea de o traumă cranio-cerebrală la eliberarea sa din detenţie.
39. Curtea nu este convinsă de argumentele Guvernului şi notează că, deşi documentul medical eliberat de Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria” era datat din 16 iunie 2006, el prevedea în mod clar încă de la început că reclamantul a venit la Centru la 16 mai 2006. Mai mult, chiar şi titlul său indica că el constituia un rezumat al fişei medicale a reclamantului (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
40. În ceea ce priveşte raportul medical din 18 mai 2006, Curtea notează că acesta a confirmat constatările făcute de Centrul de reabilitare cu privire la trauma cranio-cerebrală a reclamantului. Prin urmare, declaraţia Guvernului că reclamantul ar fi putut suferi leziunile după eliberarea sa, între 16 şi 18 mai 2006 (a se vedea paragraful 39 de mai sus), nu pare a fi plauzibilă. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului cu privire la chestiunea privind datele pretinselor leziuni indicate în raport (a se vedea paragraful 39 de mai sus), Curtea consideră că medicul a comis o greşeală evidentă de redactare, deoarece reclamantul în mod clar a pretins la toate etapele procedurilor că maltratarea sa a avut loc în aprilie, şi nu în mai 2006. Într-adevăr, Curtea notează o chestiune similară în legătură cu datele din raportul medical pe care s-a bazat Guvernul în susţinerea poziţiei sale. Deşi acel raport este datat din 28 aprilie 2006, din conţinutul său şi din argumentele părţilor rezultă clar că, de fapt, examinarea medicală a avut loc la 29 aprilie 2006 (a se vedea paragrafele 12 şi 13 de mai sus).
41. În acelaşi timp, Curtea are dubii în privinţa credibilităţii raportului datat din 28 aprilie 2006. Ea notează cu îngrijorare că reclamantul a fost dus la Centrul de Medicină Legală de către poliţiştii care se pretindea că l-au maltratat şi că examinarea medicală a reclamantului a avut loc în prezenţa acestora (a se vedea Batı and Others v. Turkey, nr. 33097/96 şi 57834/00, § 100, ECHR 2004-IV (extrase)). În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate exclude posibilitatea că reclamantul s-a simţit intimidat de persoanele pe care el le-a acuzat că l-au torturat. Curtea se referă la acuzaţia reclamantului că, la 27 aprilie 2006, el a fost supus în mod repetat torturii, deoarece s-a plâns avocatului său (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Mai mult, Curtea notează că chiar şi procuratura a considerat necesar să-l înlăture pe poliţistul I.M. de la instrumentarea cauzei reclamantului şi să excludă orice contact dintre cei doi, pentru a asigura obiectivitatea investigării acuzaţiei de maltratare (a se vedea paragraful 14 de mai sus). În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că este dificil de a acorda importanţă unui raport medical bazat pe o examinare medicală efectuată în prezenţa şi sub supravegherea persoanelor care se pretinde că l-au torturat pe reclamant.
42. În lumina celor de mai sus, Curtea ajunge la concluzia că trauma cranio-cerebrală a reclamantului a fost cauzată în timpul detenţiei acestuia.
43. Deoarece Guvernul nu a dat nicio explicaţie cu privire la originea leziunii de mai sus şi având în vedere prezumţia puternică care apare în asemenea situaţii (a se vedea paragraful 43 de mai sus), Curtea conchide că Guvernul nu şi-a onorat sarcina impusă lui de a o convinge că trauma cranio-cerebrală a reclamantului a fost cauzată prin orice altceva decât prin maltratarea lui pe când se afla în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului.
2. Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată
52. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului impuse de articolul 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii statului, să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
53. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina posibilitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard.
44. Curtea notează o serie de carenţe grave în investigaţia efectuată de autorităţile naţionale. În primul rând, ea notează că cererea reclamantului din 2 mai 2006, adresată procuraturii, de a fi supus unei examinări medicale independente în prezenţa rudelor sale, a fost respinsă fără a se aduce motive plauzibile (a se vedea paragraful 15 de mai sus). În al doilea rând, instanţa judecătorească, care a examinat plângerea reclamantului împotriva rezoluţiei procuraturii din 24 mai 2006, a ignorat argumentul reclamantului că lui nu i s-a permis efectuarea unei examinări medicale independente şi nici măcar nu a considerat necesar să aducă motive (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Mai mult, instanţa judecătorească nu a acordat nicio atenţie argumentului reclamantului din plângerea sa că, la 16 mai 2006, el a fost examinat de medici independenţi, care au constatat pe corpul său urme de maltratare. Instanţa de judecată nu a manifestat niciun interes pentru a vedea raportul medical din 18 mai 2006 prezentat de reclamant la 15 iunie 2006 (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Ulterior, procuratura a refuzat să examineze cererea reclamantului de reexaminare a cauzei sale prin prisma documentului emis de Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria” (a se vedea paragraful 23 de mai sus).
45. În lumina deficienţelor grave la care s-a referit mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au făcut o încercare serioasă pentru a investiga plângerile reclamantului de maltratare. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi în această privinţă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
46. Reclamantul a mai pretins că nu a existat un recurs efectiv în ceea ce priveşte plângerea sa cu privire la maltratare, contrar articolului 13 al Convenţiei.
47. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă pretenţia.
48. Curtea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei, în esenţă, repetă pretenţia formulată în temeiul articolului 3 şi examinată mai sus cu privire la lipsa unei investigaţii efective. Prin urmare, ea nu consideră necesar de a examina această pretenţie separat.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
49. Reclamantul a susţinut că scrisoarea Procurorului General din 26 iunie 2006 a avut scopul de a-l intimida pe avocatul său prin ameninţarea acestuia cu urmărirea penală, astfel încât acesta să nu se adreseze organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului, precum Amnesty International, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi altele.
50. Scrisoarea a reprezentat o ameninţare serioasă, iar dovadă a acestui lucru a fost faptul că celălalt avocat menţionat în ea, A.U., a renunţat să-şi reprezinte clientul său la scurt timp după aceasta. Avocatul reclamantului s-a simţit, de asemenea, descurajat şi intimidat.
51. Guvernul a susţinut că scrisoarea Procurorului General nu a avut scopul de a descuraja avocaţii de a se adresa Curţii, iar acest lucru nici măcar nu putea fi dedus din conţinutul scrisorii. Mai mult, niciunul din avocaţii care au reprezentat clienţi în faţa Curţii nu a fost vreodată urmărit penal pentru aceasta.
52. În opinia Guvernului, scrisoarea Procurorului General nu era altceva decât un îndemn adresat avocaţilor de a se conforma Codului lor de etică şi de a prezenta organizaţiilor internaţionale doar informaţii adevărate şi nu supoziţii.
53. Declaraţia Procurorului General, precum că practicile avocaţilor ar putea fi obiect al urmăririi penale şi referirea acestuia la articolul 335 alin. 2 al Codului penal, nu a însemnat că, ca în rezultat al unor astfel de urmăriri, anumiţi avocaţi ar fi fost urmăriţi penal pe motiv că ei au reprezentat clienţi în faţa Curţii. Mesajul acestuia a fost interpretat greşit de unii avocaţi.
54. Guvernul a calificat pretenţia reclamantului, formulată în temeiul articolului 34, ca fiind defăimătoare pentru autorităţile Republicii Moldova şi a negat existenţa unei legături cauzale între scrisoarea Procurorului General şi decizia ulterioară a avocatului A.U. de a renunţa să-şi reprezinte clientul.
B. Aprecierea Curţii
55. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poată comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; şi Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, § 105). În acest context, „presiune” presupune nu numai o constrângere directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, § 159).
Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice ale fiecărei cauze (a se vedea Akdivar and Others şi Kurt, ambele citate mai sus, § 105 şi, respectiv, § 160).
56. Reclamantul a susţinut că el a considerat scrisoarea Procurorului General ca fiind o formă de intimidare, iar Guvernul a susţinut că ea nu a avut scopul de a intimida pe cineva, ci doar de a îndemna avocaţii să respecte etica lor profesională.
57. După examinarea scrisorii Procurorului General, Curtea tinde să fie de acord cu reclamantul că ea nu pare să fie doar un îndemn adresat avocaţilor de a respecta etica lor profesională, după cum a sugerat Guvernul. Limbajul folosit de Procurorul General, faptul că el, în mod expres, l-a numit pe avocatul reclamantului în contextul acestei cauze şi avertizarea că ar putea fi iniţiată o urmărire penală, ca rezultat al pretinsei plângeri necorespunzătoare a ultimului adresată organizaţiilor internaţionale, ar putea fi, în opinia Curţii, percepută uşor ca fiind o presiune asupra avocatului reclamantului şi asupra tuturor avocaţilor în general. Într-adevăr, se pare că aceasta a fost percepţia tuturor avocaţilor din Republica Moldova şi a Amnesty International (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
58. În continuare, Curtea notează că scrisoarea Procurorului General nu s-a referit în mod expres la cererile depuse de avocaţi la Curte, ci, mai degrabă, la plângerile adresate „organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului” şi că nu este clar dacă Procurorul General ştia despre această cerere atunci când a scris scrisoarea sa. Totuşi, în opinia Curţii, niciunul din lucrurile de mai sus nu este decisiv pentru a califica această pretenţie, deoarece limbajul scrisorii contestate ar fi putut, în orice caz, să aibă un efect descurajator asupra intenţiei avocatului reclamantului de a depune şi menţine cererea clientului său la Curte.
59. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că statul pârât nu s-a conformat obligaţiilor sale impuse de articolul 34 al Convenţiei.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
70. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
60. Reclamantul a pretins 65,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al maltratării la care el a fost supus şi al încălcării dreptului său de a sesiza Curtea cu o cerere. El a susţinut că lui i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, nelinişte, stres, frică pentru viaţa sa şi umilire.
61. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că nu au existat probe că el ar fi suferit vreun prejudiciu. El a solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamantului.
62. Având în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea acestora, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului EUR 14,000.
B. Costuri şi cheltuieli
63. Reclamantul a mai pretins EUR 12,067 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată în care a indicat timpul petrecut de avocatul său asupra cauzei şi o listă detaliată a altor cheltuieli legate de examinarea cauzei. De asemenea, el a prezentat o copie a unui contract încheiat de el cu avocatul său.
64. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare şi a contestat inter alia numărul de ore prestate de avocatul reclamantului asupra cauzei şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că pretenţiile erau excesive, având în vedere realităţile economice din Republica Moldova.
65. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale doar dacă s-a dovedit că acestea au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere informaţia de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 2,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
77. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului inadmisibilă, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului în detenţie;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea în detenţie;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei;
5. Hotărăşte că statul pârât nu s-a conformat obligaţiilor sale impuse de articolul 34 al Convenţiei;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 14,000 (paisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EARLY Nicolas BRATZA Grefier Preşedinte
| ← Anusca contra Moldovei - Investigaţia inadecvată a suicidului | Deservire SRL contra Moldovei - Durata excesivă procedurilor... → |
|---|
