Victroria Boc contra Romaniei - Anularea unei decizii definitive. Actiune in revendicare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a II-a
HOTĂRÂREA
înCauza Boc împotriva României
(Cererea nr. 33353/96)
Strasbourg
17 decembrie 2002
Devenită definitivă la 17.03.2003
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Boc împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
J.-P. Costa, preşedinte,
A.B. Baka,
Gaukur Jörundsson,
L. Loucaides,
ÎMPOTRIVA Bîrsan,
M. Ugrekhelidze,
A. Mularoni, judecători,
şi S. Dollé, grefier,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 decembrie 2002,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 33353/96, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Victoria Boc(reclamanta), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 15 noiembrie 1994 în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de A. Vasiliu, avocată la Bucureşti Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Cristina Tarcea, agent guvernamental al Ministerului de Justiţie.
1. Reclamanta pretindea în special că refuzul Curţii supreme de justiţie din 9 aprilie 1996 de a recunoaşte tribunalelor competenţa pentru a soluţiona o acţiune în revendicare precum şi puterea acordată procurorului general pentru a anula o decizie definitivă, fără a fi reţinut de nici un termen, erau contrare articolului 6 alin. 1. În plus, reclamanta se plânge că această hotărâre a avut drept scop aducerea de atingere dreptului său cu privire la respectarea bunurilor sale, aşa cum a fost recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
2. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (articolul 5 alineatul 2 din Protocolul nr. 11). La 2 octombrie 2000, prevalându-se de prevederile articolului 29 alineatul 3 din Convenţie, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cazului vor fi examinate împreună.
3. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiunilor sale (articolul 25 alineatul 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secţiuni astfel remaniată (articolul 52 alineatul 1).
4. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi la fondul cazului (articolul 59 alineatul 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamanta s-a născut în anul 1924 şi locuieşte în Bucureşti.
5. între 1935 şi 1938, tatăl reclamantei a construit un imobil situat în Bucureşti.
6. În 1950, Statul a luat în posesia imobilul invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950. Motivele acestei privări de proprietate nu au fost niciodată notificate părinţilor reclamantei. Aceştia au fost cu toate acestea autorizaţi să rămână într-unul din apartamentele imobilului, ca şi chiriaşi ai Statului.
A. Prima acţiune în revendicare
7. În 1993, în calitate de moştenitoare, reclamanta a revendicat printr-o acţiune civilă introdusă la Tribunalul de primă instanţă din Bucureşti bunul menţionat mai sus. Interesatul, a declarat că în virtutea decretului nr. 92/1950, bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi că tatăl său era contabil la momentul naţionalizării imobilului.
8. Prin sentinţa din 30 martie 1994, tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a dat curs cererii reclamantei şi şi-a confirmat dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl ocupa în calitate de chiriaş al statului şi asupra terenului aferent, ordonând statului să nu-i mai împiedice niciodată beneficierea de dreptul său.
9. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe, pe motiv că tribunalul nu dispusese decât restituirea apartamentului pe care îl ocupa în calitate de locatar şi nu întregul imobil naţionalizat. Primăria din Bucureşti a introdus de asemenea recurs pe motiv că tribunalele nu erau competente pentru a analiza aplicarea aşa-zisului decret de naţionalizare.
10. Prin decizia din 29 noiembrie 1994, tribunalul judeţean din Bucureşti a dat curs apelului reclamantei şi a respins apelul primăriei din Bucureşti, dispunând restituirea întregului imobil şi a terenului aferent reclamantei. În absenţa recursului, sentinţa a devenit definitivă şi irevocabilă nemaiputând fi atacată pe calea recursului obişnuit.
11. Prin decizia administrativă din 30 martie 1995, primăria din Bucureşti a decis să se restituie reclamantei întregul imobil revendicat, precum şi terenul aferent.
12. La o dată neprecizată, procurorul general al României a format un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, pe motiv că judecătorii îşi depăşiseră competenţele examinând legalitatea aplicării decretului 92/1950.
13. Prin hotărârea din 9 aprilie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a primit recursul în anulare, a destituit sentinţa din 30 martie 1994 şi decizia din 29 noiembrie 1994 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantei. Aceasta a constatat că statul îşi apropriase bunul în chestiune în virtutea decretului de naţionalizare 92/1950 şi a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de câtre tribunale. În consecinţă, le tribunalul de primă instanţă din Bucureşti nu putuse să-şi pronunţe sentinţa constatând că reclamanta era adevăratul proprietar al bunului decât încălcând atribuţiile puterii legislative. Curtea Supremă de Justiţie a conchis că în orice stare a lucrurilor, noi legi trebuiau să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care statul şi le apropriase în mod abuziv.
14. La 22 iulie 1996, primăria din Bucureşti a anulat decizia precedentă de restituire şi a ordonat reintegrarea imobilului în cauză în patrimoniul de stat.
B. Cea de-a doua acţiune în revendicare
15. La 12 ianuarie 1998, reclamanta a format o nouă acţiune în revendicare a imobilului naţionalizat, în întâmpinarea primăriei din Bucureşti . Aceasta a solicitat tribunalului să constate că titlul de proprietate al statului era nul şi că imobilul nu era cuprins de legea 112/95.
16. Prin sentinţa din 21 aprilie 1998, tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a respins cererea reclamantei în baza autorităţii materiei judecate.
17. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei decizii. Prin decizia din 1 septembrie 1998, tribunalul judeţean din Bucureşti a dat curs apelului acestuia, considerând că nu exista autoritatea materiei judecate în speţă, şi a hotărât să retrimită cauza în faţa tribunalului judeţean din Bucureşti .
18. Prin decizia din 12 ianuarie 1999, tribunalul, considerând că nu era competent pentru judecarea unei astfel de acţiuni, având în vedere valoarea imobilului, a decis să trimită cauza la tribunalul judeţean din Bucureşti .
19. Prin decizia din 14 mai 1999, tribunalul judeţean a admis acţiunea în revendicare a reclamantei şi a ordonat autorităţilor de stat să restituie imobilul reclamantei.
20. Primăria din Bucureşti şi reclamanta au introdus un apel împotriva acestei decizii. O cerere de intervenţie pentru susţinerea apelului primăriei a fost introdusă de S.E. şi S.G, locatarii susnumitului imobil..
Prin decizia din 14 ianuarie 2000, curtea de apel din Bucureşti a respins apelurile precum şi cererea de intervenţie.
21. Primăria din Bucureşti şi intervenienţii au introdus un recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins prin hotărârea din 13 octombrie 2000 ca nefondat în ceea ce privea primăria şi tardiv în ceea ce privea intervenienţii. Astfel, decizia din 14 mai 1999 a tribunalului judeţean din Bucureşti, dispunând restituirea imobilului reclamantei a devenit definitivă.
22. Prin decizia administrativă din 16 august 2001, primăria din Bucureşti a decis restituirea imobilului în favoarea reclamantei. Potrivit reclamantei, primăria a condiţionat restituirea la plata chiriei apartamentului pe care aceasta îl ocupa în calitate de reclamant.
Urmăriri penale întreprinse de S.E şi S.G. contra reclamantei
23. În 2000, S.E. şi S.G. au întocmit o plângere generală împotriva reclamantei pentru escrocherie şi fals şi uz de fals, pe motiv că reclamanta ar fi prezentat înaintea tribunalelor interne documente false care atestau calitatea sa de moştenitoare.
24. Prin ordinul din 11 mai 2000, parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanţă din sectorul 1 din Bucureşti a decis neurmărirea.
25. S.E. şi S.G. au întocmit o plângere împotriva acestui ordin, care a fost respins prin ordinul din 8 septembrie 2000 al procurorului şef al parchetului sus-menţionat.
26. Prin ordinul din 31 octombrie 2000, parchetul de pe lângă tribunalul judeţean din Bucureşti a informat reclamanta cu privire la faptul că ordinele anterioare fuseseră infirmate şi că parchetul decisese continuarea urmăririlor.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
27. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], no 28342/95, alineatele 31-44, CEDH 1999-VII).
ÎN DREPT
I. ASUPRA ADMISIBILITĂŢII
A. Asupra excepţiei privind pierderea calităţii de victimă.
28. Potrivit Guvernului, existenţa deciziei definitive din 14 mai 1999 a tribunalului judeţean din Bucureşti, confirmând încă o dată dreptul său de proprietate asupra imobilului, implică, pentru reclamantă, pierderea calităţii de victimă în sensul articolului 34 din Convenţie.
Acesta consideră că chestiunea de a şti dacă un reclamant se poate pretinde victimă a unei încălcări a Convenţiei se pune în toate etapele procedurii de examinare a cererii şi nu doar în timpul introducerii instanţei.
În cele din urmă, acesta afirmă că repararea în drept intern este definitivă şi pentru acest motiv solicită Curţii să şteargă cererea de pe rol.
29. Reclamanta invită Curtea să urmărească examinarea cazului. Aceasta susţine că încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie este ireversibilă ca urmare a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie.
Ea afirmă că drept urmare hotărârii menţionate mai sus, a fost victima unei încălcări a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie cu privire la dreptul la un tribunal, şi a fost obligată să iniţieze ulterior alte acţiuni în faţa tribunalelor interne.
Reclamanta susţine că restituirea imobilului nu implică pierderea calităţii sale de victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie, întrucât din decizia Curţii supreme de justiţie, aceasta rămâne de asemenea victimă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie . Singura problemă care s-ar putea pune, conform acesteia, ar fi suma despăgubirilor rezultând din încălcarea articolului 1, ţinând cont de faptul că ea a obţinut în 2001 restituirea proprietăţii sale.
În cele din urmă, reclamanta afirmă că ea nu a fost pusă în posesia imobilului său decât la 16 august 2001 căci, chiar dacă devenise proprietar legitim pentru a doua oară, în virtutea hotărârii definitive din 14 mai 1999 a tribunalului judeţean din Bucureşti, primăria a condiţionat punerea sa în posesie la plata chiriei apartamentului pe care îl ocupa în calitate de locatar (vezi paragraful 25 de mai sus).
30. Curtea constată că drept urmare deciziei din 14 mai 1999 menţionată mai sus, reclamanta s-a văzut recunoscându-i-se pentru prima dată calitatea de proprietar asupra imobilului în cauză (vezi paragrafele 22 25 de mai sus). Aceasta constată de asemenea că reclamanta a intrat în posesia imobilului său în virtutea deciziei administrative din 16 august 2001 a primăriei Bucureşti (vezi paragraful 25 de mai sus).
31. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanta nu se poate pretinde victimă a unei încălcări a Convenţiei, în sensul articolului 34 menţionat mai sus, decât pe perioada scursă între data hotărârii Curţii Supreme de justiţie ( 9 aprilie 1996) şi data punerii sale în posesie a imobilului revendicat (16 august 2001).
Aşadar, se poate respinge excepţia Guvernului.
B. Asupra excepţiei de incompatibilitate ratione materiae
32. în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Guvernul român ridică o excepţie de incompatibilitate ratione materiae întrucât, potrivit acestuia, articolul 6 nu se aplică procedurilor extraordinare iar procedura înaintea Curţii supreme de justiţie, şi anume recursul în anulare, făcea parte din aceasta.
33. Curtea reaminteşte că, pentru ca articolul 6 alineatul 1, sub rubrica sa "civilă", să poată fi aplicat, trebuie să existe o "contestare" asupra unui "drept" care poate fi pretins, cel puţin în mod în care poate fi apărat, recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba despre o contestaţie reală şi serioasă; aceasta poate implica de asemenea existenţa însăşi a unui drept cu întinderea sa sau cu modalităţile sale de exerciţiu. În plus, emiterea procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în chestiune (hotărârile Masson şi Van Zon împotriva Olandei din 28 septembrie 1995, seria A no 327-A, p. 17, alineatul 44, şi Acquaviva împotriva Franţei din 21 noiembrie 1995, seria A no 333-A, p. 14, alineatul 46).
Ori în speţă, Curtea constată că acţiunea reclamantei avea un obiect patrimonial şi era fondată pe o pretinsă atingere a drepturilor sale şi acestea patrimoniale, şi că Curtea supremă de justiţie s-a pronunţat pe fondul litigiului.
Aşadar, poate fi respinsă excepţia Guvernului.
Asupra fondului cererii
34. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 alineatul 3 din Convenţie . Aceasta constată prin urmare că nu există nici un motiv de inadmisibilitate. Se declară prin urmare cererea admisibilă.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 alineatul 1 DIN CONVENŢIE EXTRASĂ DIN ECHITATEA PROCEDURII ŞI ACCESUL LA TRIBUNAL
35. Potrivit reclamantei, hotărârea din 9 aprilie 1996 a Curţii supreme de justiţie a încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, care dispune:
« Orice persoană are dreptul ca pricina sa să-i fie audiată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide_ contestaţii privind drepturile şi obligaţiile de caracter civil. (...) »
36. În memoriul său, reclamanta a susţinut că refuzul curţii supreme de a recunoaşte tribunalelor competenţa pentru a soluţiona o acţiune în revendicare este contrară dreptului la un tribunal garantat de articolul 21 din Constituţia României, şi articolului 3 din codul român, care guvernează refuzul justiţiei. În plus, aceasta afirmă că afirmaţia conform căreia Curtea supremă de justiţie, potrivit căreia reclamanta nu era proprietara bunului în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat de această curte pentru întâmpinarea recursului în anulare, şi anume absenţa de competenţă a tribunalelor pentru a soluţiona fondul litigiului.
Aceasta susţine că jurisprudenţa creată de cazul Brumarescu menţionat mai sus îşi găseşte aplicarea în speţă.
Pe de altă parte, ea afirmă că faptul exercitării unui recurs în anulare, la un moment nelimitat în timp şi la discreţia procurorului general al României, constituie o încălcare a articolului, 6 alineatul 1 din Convenţie în ceea ce priveşte nerespectarea principiului de egalitate a armelor.
37. Guvernul roagă Curtea să constate că eventuala încălcare a fost temporară şi că, începând cu 1996, reclamanta a beneficiat din plin de dreptul de acces la justiţie. Acesta consideră că imixtiunile pot trece drept proporţionale în scopul urmărit, în special respectarea regulilor de procedură, soluţia uniformă a imobilelor naţionalizate şi separarea puterilor.
În ceea ce priveşte echitatea procedurii, acesta afirmă că reclamanta a putut să beneficiere de toate drepturile procedurale ataşate la noţiunea de proces echitabil. Adaugă faptul că reclamanta a luat parte la audierea din 9 aprilie 1999 în faţa Curţii Supreme de justiţie şi că a constatat, cu această ocazie, concluziile Procuraturii solicitând respingerea recursului în anulare.
38. Curtea trebuie aşadar să studieze dacă hotărârea din 9 aprilie 1996 a încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie .
39. Curtea reaminteşte că în cazul Brumărescu menţionat mai sus ( alineatele 61-62), aceasta a conchis încălcarea articolului 6 alineatul 1, pe motiv că anularea unei decizii definitive era contrară principiului siguranţei juridice. Aceasta a concluzionat de asemenea că refuzul Curţii supreme de a recunoaşte tribunalelor competenţa pentru a examina litigii purtând, precum în cazul de faţă, asupra unei revendicări imobiliare, încălca articolul 6 alineatul 1 din Convenţie .
40. Curtea consideră că nimic în speţă nu permite distingerea, din acest punct de vedere, a prezentului caz de cel Brumărescu.
Începând din acel moment, Curtea consideră că aplicând astfel prevederile articolului 330 din codul de procedură civilă care guverna recursul în anulare, aşa cum era redactat la momentul faptelor curtea supremă de justiţie a ignorat prin decizia sa din 9 aprilie 1996 principiul siguranţei raporturilor juridice şi prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie .
41. Pe lângă aceasta, excluderea prin Curtea supremă de justiţie a acţiunii în revendicare a reclamantei de competenţa tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat de articolul 6 alineatul 1 din Convenţie .
42. Aşadar, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1 în aceste două puncte.
III. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 alineatul 1 DIN CONVENŢIE PRIVIND IMPARŢIALITATEA ŞI LIPSA DE INDEPENDENŢĂ A CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE
43. Reclamanta se plânge de faptul că, în faţa Curţii supreme de justiţie, cauza sa nu a fost judecată de un tribunal independent şi imparţial.
Aceasta relevă mai întâi că preşedintele României a declarat în discursul său ţinut în oraşul Satu-Mare, în iulie 1994, că deciziile judiciare care dispuneau restituirea bunurilor naţionalizate pe motivul ilegalităţii nu trebuiau să fie executate şi că acest discurs a determinat o schimbare de atitudine a judecătorilor din Curtea supremă de justiţie care au întâmpinat recursurile în anulare.
Reclamanta consideră că elementul obiectiv al lipsei de independenţă şi imparţialitate este reprezentat de inamovibilitatea limitată a judecătorilor Curţii supreme de justiţie, care nu beneficiază de garanţiile conferite prin inamovibilitate decât pentru o perioadă de şase ani şi sunt desemnaţi de preşedintele României.
În final, aceasta susţine că schimbarea părerii judecătorilor care au soluţionat cazul a intervenit fără justificarea ordinului obiectiv şi că aceştia s-au temut de consecinţele negative asupra propriului lor statut, în cazul în care aceştia vor fi continuat să aplice jurisprudenţa corectă.
44. Guvernul pârât susţine, pe acest punct, că magistraţii curţii supreme de justiţie îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi independenţi faţă de puterea executivă. Acesta susţine de asemenea că declaraţiile preşedintelui României la Satu-Mare în iulie 1994 nu aveau nici o valoare constrângătoare pentru judecători Curţii supreme, dar reprezentau doar o luare de poziţie asupra unei probleme de actualitate la acea dată. Acesta adaugă că legea nr. 56/1993, care guverna funcţionarea Curţii supreme nu conţine nici o dispoziţie care să permită revocarea discreţionară a judecătorilor sau posibilitatea de a primi recomandări sau somaţii din partea altor organe.
În plus, Guvernul consideră că nu există nici o dovadă a lipsei de imparţialitate a judecătorilor şi că Curtea supremă poate fi considerată drept un tribunal independent şi parţial, în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie .
45. Curtea trebuie aşadar să studieze dacă hotărârea din 31 mai 1995 a fost pronunţată de un tribunal care poate trece drept « independent şi imparţial », în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie .
46. Curtea constată că declaraţiile Preşedintelui României, fără îndoială critici la adresa puterii judiciare, se adresau în primul rând administraţiei însărcinate cu executarea deciziilor de justiţie şi nu tribunalelor. Ori, nimic nu permite Curţii să conchidă că în speţă, declaraţiile acesteia ar fi influenţat judecătorii Curţii supreme care au statuat în cazul reclamantei.
In ceea ce priveşte obligaţia făcută judecătorilor de a se conforma cu jurisprudenţa stabilită de secţiunile reunite ale Curţii supreme, Curtea reaminteşte că « reuniunea camerelor sau secţiunilor unei jurisdicţii are drept scop conferirea unei autorităţi speciale deciziilor de principiu cele mai importante pe care această jurisdicţie trebuie să le pronunţe. Această autoritate specială – fiind vorba, ca şi în speţă, de o curte supremă – se impune secţiunilor izolate ale acestei jurisdicţii ca şi jurisdicţiilor inferioare, fără a aduce atingere dreptului lor şi datoriei lor de a examina în independenţă completă cazurile concrete care le sunt puse la dispoziţie » (vezi cazul Pretto împotriva Italiei, cererea nr. 7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93).
47. în consecinţă, Curtea consideră că faptul că judecătorii soluţionând cazul reclamantei votaseră anterior în favoarea schimbării jurisprudenţei Curţii supreme, nu aduce atingere independenţei şi imparţialităţii consacrate de articolul 6 alineatul 1 din Convenţie .
48. Începând de atunci, nu a existat nici o încălcare a articolului 6 alineatul 1 pe acest punct.
IV. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 LA CONVENŢIE
49. Reclamanta se plânge de faptul că hotărârea din 9 aprilie 1996 a Curţii supreme de justiţie a avut drept efect aducerea unei atingeri dreptului său privind respectarea bunurilor sale, aşa cum a fost recunoscut în articolul 1 din protocolul nr. 1, astfel formulat:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pe motivul utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
50. Reclamanta consideră ă hotărârea Curţii supreme, considerând că imobilul său aparţinea statului şi anulând sentinţa definitivă din 30 martie 1994, a constituit o privaţiune a dreptului său la respectarea bunurilor sale, privaţiune care nu urmărea un scop de utilitate publică. Ori, doar la 16 august 2001 reclamanta s-a aflat din nou în posesia bunului său.
Aceasta adaugă că, chiar dacă bunul său i-a fost restituit la 16 august 2001, aceasta rămâne victimă a încălcării articolului 1 din Protocolul no şi că, într-un astfel de caz, doar valoarea indemnizaţiilor poate fi modificată.
51. Guvernul subliniază că reclamanta a obţinut dreptul de proprietate asupra imobilului său. Acesta reiterează argumentul său potrivit căruia reclamanta şi-a pierdut calitatea de victimă şi roagă curtea să-i respingă cererea cu privire la repararea prejudiciului material .
52. Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit de o sentinţă definitivă din 30 martie 1994 şi relevă faptul că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanta a putut să beneficieze de bunul său în toată liniştea, în calitate de proprietar legitim, din 30 martie 1995 până la 22 iulie 1996, şi poate face acest lucru din nou începând cu 16 august 2001. Aceasta şi-a achitat de asemenea taxele şi impozitele imobiliare aferente bunului său.
Reclamanta avea deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi hotărârea Brumărescu menţionată mai sus, alineatul 70).
53. Curtea relevă apoi că hotărârea din 9 aprilie 1996 a Curţii supreme a anulat această sentinţă definitivă şi a considerat că proprietarul legitim al bunului era statul. Ea consideră că această situaţie este dacă nu identică cel puţin analogă cu cea a reclamantului din cazul Brumărescu menţionat mai sus. Curtea consideră deci că hotărârea Curţii supreme de justiţie a avut drept efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua frază a primului paragraf din articolul 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, alineatele 73-74).
Ori, nici o justificare nu a fost furnizată de Guvern în ceea ce priveşte situaţia astfel creată. În plus, aceasta relevă că reclamanta s-a constatat privată de proprietatea bunului de la 30 martie 1995 până la 22 iulie 1996 şi, de la această dată ultimă până la 16 august 2001, şi anume mai mult de şase ani, fără să fi perceput indemnizaţii care să reflecte valoarea reală a acestei privaţiuni.
54. În aceste condiţii, presupunând chiar că putem demonstra că privaţiunea de proprietate ar fi putut folosi unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului a fost întrerupt, şi că reclamanta a suportat o sarcină specială şi exorbitantă
55. începând din acest moment, Curtea soseşte la concluzia că a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie .
V Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
59. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„ În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Daune materiale
56. Cu titlu principal, reclamanta solicita, în observaţiile sale preliminarii, restituirea bunului litigios care, potrivit raportului litigios sau, în caz de nerestituire, a valorii sale comerciale care, potrivit raportului de expertiză prezentat de către aceasta Curţii era de 405 526 dolari americani (« USD »), adică 414 831 euro (« EUR »).
În ultimele sale observaţii de completare prezentate Curţii, reclamanta a informat Grefa că, la data de 16 august 2001, reintrase în posesia imobilului revendicat, dar rămânea victima încălcărilor Convenţiei, care sunt « ireversibile », întrucât decizia Curţii supreme de justiţie nu va putea fi niciodată anulată. Aceasta consideră că, în acest condiţii, suma despăgubirilor ar trebui să fie modificată.
57. Guvernul roagă Curtea să respingă cererea reclamante privind prejudiciul material, întrucât imobilul revendicat a fost reintegrat în patrimoniul său.
În ultimele sale observaţii privind articolul 41 al Convenţiei, Guvernul consideră că valoarea comercială a bunului este de 268 050 USD, respectiv 274 557 EUR, şi consideră că rezultatele expertizei tehnice prezentate de reclamantă sunt neconforme cu realitatea.
58. Curtea consideră că reclamanta, care a fost privată de bunul său din data de 9 aprilie 1996 (data hotărârii Curţii Supreme) până la 16 august 2001 (data deciziei administrative de restituire), a suferit în mod incontestabil un prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 constatată.
59. Începând de atunci, pentru privaţiunea de proprietate suferită, statuând în echitate, aşa cum precizează articolul 41 din Convenţie, Curtea consideră că se pot aloca reclamantei 15 000 EUR cu acest titlu.
B. Daune morale
60. în observaţiile sale preliminarii, reclamanta a solicitat 200 000 USD, adică 204 855 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deciziei Curţii supreme de justiţie, care a privat-o de bunul său pentru a doua oară, după ce reuşise, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de către autorităţile comuniste timp de patruzeci de ani. Aceasta susţine că procedura de recuperare a fost din punct de vedere psihologic covârşitoare pentru ea. Astfel a trebuit să suporte avatarurile tuturor fazelor procesului şi, în cele din urmă, admiterea recursului în anulare i-a cauzat suferinţe morale considerabile, ţinând cont de asemenea de vârsta sa înaintată.
în ultimele sale observaţii, aceasta solicită cu titlu de prejudiciu moral suma de 250 000 USD, adică 256 068 EUR.
61. Guvernul se ridică împotriva acestei pretenţii şi consideră că nici un prejudiciu moral nu a fost reţinut, întrucât aceasta nu l-a dovedit, şi că nu există nici o legătură de cauzalitate între procedurile interne şi pretinsul prejudiciu moral.
Acesta afirmă că, dacă Curtea ar fi trebuit să reţină existenţa unui eventual prejudiciu moral, aceasta trebuia să ţină cont de toate elementele pertinente, inclusiv de situaţia socio-economică a ţării şi de P.I.B.
În ceea ce priveşte suma solicitată de reclamantă, Guvernul o consideră disproporţionată.
62. Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat imixtiuni grave în drepturile reclamantei cu privire la respectarea bunului său, la accesul la n tribunal şi la un proces echitabil, pentru care suma de 1 500 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit..
Majorări de întârziere
63. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. Respinge excepţiile ridicate de Guvern ;
2. Declară, cererea admisibilă ;
3. admite, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie cu privire la absenţa unui proces echitabil ;
4 admite, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie cu privire la refuzul dreptului de acces la un tribunal ;
5 admite, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie cu privire la presupusă lipsă de imparţialitate şi de independenţă a Curţii Supreme de Justiţie;
6 admite, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
7. admite, prin şase voturi contra unul, că statul pârât trebuie să verse reclamantei, în cele trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 alineatul 2 din Convenţie, 15 000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru saune materiale, de convertit în moneda naţională a statului pârât în cuantumul aplicabil la data reglementării;
8. admite, în unanimitate, că statul pârât trebuie să achite reclamantei, în cele trei luni începând de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 alineatul 2 din Convenţie, 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru daune morale, de convertit în moneda naţională a statului pârât în cuantumul aplicabil la data reglementării;
9. admite, că începând cu data expirării susmenţionatului termen şi până la vărsarea sumelor indicate sub punctele 7 şi 8 vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
10. respinge, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 14 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din regulament.
S. DolléJ.-P. Costa
GrefierPreşedinte
La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu articolele 45 alineatul 2 din Convenţie şi 74 alineatul 2 din regulament, expunerea opiniei disidente a d.nei Mularoni.
J.-P.C.
S.D.
| ← Konnerth contra Romaniei - Imobil confiscat de stat. Decretul... | Victor Moldoveanu contra Romaniei - Neplata salariului. Proces... → |
|---|
