ENGBER contra României - Dreptul la respectul bunurilor proprii. Art. 1 din Protocolul nr. 1
| Comentarii |
|
În contextul legislativ român care guvernează acţiunea în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. în cauză, decizia definitivă care obligă statul să achite reclamanţilor o indemnizaţie pentru pierderea bunului lor, este şi până la acest moment neexecutată. în consecinţă, o asemenea privare a reclamanţilor de dreptul lor de proprietate asupra celor două apartamente, coroborată cu absenţa unei despăgubiri de mai bine de şase ani, constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor acestora, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza ENGBER împotriva României, hotărârea din 15 noiembrie 2007, Comunicată la 6 decembrie 2007 Cererea nr. 4632/03
În cauza Engber împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a III-a), într-o cameră compusă din: domnul B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura- Sandstorm, A. Gyuluman, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 15 noiembrie 2007, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4632/03) îndreptată împotriva României, ai cărei resortisanţi germani, doamna Brigitte Engber şi domnul Andreas Engber («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 27 decembrie 2002, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan Horaţiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice plângerea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. Guvernul german, invitat să prezinte concluzii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita acest drept [art. 36 alin. (1) din Convenţie].
ÎN FAPT
I.Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în 1933, respectiv 1930, şi locuiesc în Munchen, Germania.
5. Prin două decizii din 15 martie şi 15 august 1978, imobilul situat pe str. Mihai Viteazul nr. 39 din Tălmaciu şi format dintr-o casă cu două apartamente (şi 250 mp teren aferent acordat anterior de către stat cu titlu de folosinţă) a făcut obiectul unei confiscări. La momentul confiscării, statul a acordat reclamantei, d-na Brigitte Engber, o despăgubire de 9.000 lei româneşti (ROL).
6. La 14 şi 15 octombrie 1996, în aplicarea Legii nr. 112/1995, statul a vândut cele două apartamente ce compuneau casa în chestiune unor terţe persoane, care o ocupau în calitate de locatari.
7. în 2001, reclamanţii au formulat o acţiune în revendicarea casei lor, solicitând instanţei să radieze înscrierile făcute în cartea funciară, care atestau dreptul de proprietate al statului asupra bunului lor. Ei au solicitat şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu locatarii.
8. Prin sentinţa din 25 iunie 2001, Judecătoria Sibiu a admis parţial acţiunea reclamanţilor, constatând nulitatea deciziilor de naţionalizare, precum şi a înscrieri lor făcute în favoarea statului în cartea funciară, dar a respins cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, pe motiv că locatarii au fost de bună-credinţă la data încheierii contractelor. Prima instanţă a apreciat că măsura de naţionalizate a fost ilegală, deoarece era contrară Constituţiei în vigoare la data faptelor, precum şi dispoziţiilor Codului civil referitoare la dreptul de proprietate. Instanţa a obligat reclamanţii să restituie suma de 12.537.111 ROL, adică 481 euro, pentru despăgubirea primită de către reclamanta Brigitte Engber la momentul naţionalizării bunului lor. Părţile au făcut apel împotriva acestei sentinţe.
9. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2001, Tribunalul Sibiu a respins apelul reclamanţilor şi a admis apelul terţilor care au cumpărat apartamentele. Admiţând nulitatea decretelor de naţionalizare (constatată iniţial de către judecătorie), tribunalul a respins cererea de rectificare a înscrierilor din cartea funciară, cu motivarea că o asemenea modificare ar fi trebuit făcută în raport cu drepturile proprietarilor actuali, iar nu faţade stat, care nu mai este proprietarul bunului.însă, în opinia tribunalului, proprietarii actuali au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare. Tribunalul a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa iniţială, care privesc respingerea acţiunii în anulare a contractelor de vânzare şi restituirea despăgubirii.
10. La 1 7 septembrie 2002, Curtea de Apel Alba-lulia a confirmat temeinicia acestei hotărâri.
11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor preluate abuziv, reclamanţii au solicitat să fie despăgubiţi cu valoarea de piaţă a bunului lor, pentru pierderea acestuia ca urmare a vânzării, conform prevederilor legale. Nici până la această dată reclamanţii nu au fost despăgubiţi.
11. Dreptul şi practica internă aplicabile
12. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne aplicabile sunt prezentate în hotărârile Străin şi alţii împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDH 2005-VII) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58612/00, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).
13. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne aplicabile prezentate în hotărârile Brumărescu şi alţii împotriva României [(GC), nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44] sunt de asemenea aplicabile în prezenta cauză.
14. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege lărgeşte formele de despăgubire, permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire pecuniară, echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării acestei sume.
15. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 10/2001 (republicată), aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd astfel:
Art. 1
„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat,_ în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură_ . (2) în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii_ , cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(...)"
Art. 10
„(1) în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(...)
(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare."
Art. 20
„(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(...)
(2) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995_ , persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Art. 45
„(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
(...)"
16. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 247/2005 sunt prezentate în hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
17. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng de atingerea adusă dreptului lor la respectul bunurilor lor, ca urmare a hotărârii din 27 noiembrie
2001 a Tribunalului Sibiu, confirmată prin hotărârea din 17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Alba-lulia. Aceste hotărâri au validat vânzarea de către stat a bunului în cauză, aceleaşi instanţe constatând nele-galitatea naţionalizării bunului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
18. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De altfel, ea observă şi faptul că nu există un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară astfel admisibilă.
B. Cu privire la fondul cauzei
19. Guvernul arată mai întâi faptul că obiectul cauzei se referă exclusiv la dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra casei menţionate mai sus, nu şi la terenul aferent de 250 mp, asupra căruia reclamanţii nu aveau decât un drept de folosinţă.
20. Guvernul consideră că în astfel de situaţii complexe cum este cea din speţă, în care dispoziţiile legale au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile ce vizează garantarea respectării drepturilor patrimoniale, dar şi pentru a le pune în aplicare. El reaminteşte faptul că ultima reformă în materie, Legea nr. 247/2005, prevede principiul acordării de despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite prin decizia comisiei administrative centrale, pe baza unei expertize, accelerând astfel procedura restituirii sau despăgubirii. în sfârşit, Guvernul apreciază că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu este de natură să ducă la ruperea echilibrului dintre protecţia dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general.
21. în opinia reclamanţilor, constatarea de către instanţele naţionale a ilegalităţii naţionalizării casei lor urmată de confirmarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în favoarea locatarilor, echivalează cu o încălcare a dreptului lor de proprietate asupra bunului.
22. Curtea notează mai întâi faptul că dreptul de proprietate al reclamanţilor nu privea decât cele două apartamente ce compuneau casa în discuţie, iar nu terenul aferent de 250 mp, asupra căruia reclamanţii nu aveau decât un drept de folosinţă, potrivit legislaţiei în vigoare la data faptelor.
23. Curtea consideră că această constatare a nelegalităţii confiscării bunului, precum şi absenţa unui titlu al statului asupra aceluiaşi bun, au ca efect recunoaşterea în mod indirect şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun. în plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat şi nici infirmat până la acea dată.
24. Având în vedere aceste elemente şi ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea concluzionează că, în speţă, chestiunea existenţei bunului nu dă naştere la controverse (mutatis mutandis, cauza Sebastian Taub împotriva României, precitată, §§ 36-37).
25. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze care ridicau probleme asemănătoare celei de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (mutatis mutandis, cauza Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, §§ 27-32, 8 martie 2007).
26. După ce a examinat toate probele administrate în cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun argument care să ducă la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special şi faptul că, în contextul legislativ românesc care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de către regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unui terţ de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, raportată la absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României, precitată, §§ 39, 43 şi 59).
27. în ceea ce priveşte despăgubirea primită de către reclamanta Brigitte Engber la data la care statul a naţionalizat imobilul, Curtea notează faptul că aceasta se ridica la suma de 9.000 ROL în 1978. Prin sentinţa din 25 iunie 2001 a Judecătoriei Sibiu, reclamanţii au fost obligaţi să restituie această despăgubire reactualizată [12.537.111 lei româneşti (ROL), adică 481 euro]. Curtea subliniază faptul că este vorba de o obligaţie impusă reclamanţilor în baza unei sentinţe definitive şi executorii de către autorităţile naţionale. în orice caz, valoarea celor două apartamente, conform expertizei Guvernului, fiind de 77.636 euro, nu se poate susţine faptul că reclamanţii au obţinut o despăgubire care reflectă valoarea reală a bunului (cauza Konnerth împotriva României, nr. 21118/02, § 76, 12 octombrie 2006).
28. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra celor două apartamente ce compuneau casa în discuţie, la care se adaugă absenţa unei despăgubiri de mai bine de şase ani, constituie pentru aceştia o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
în consecinţă, a existat în speţă încălcarea acestei prevederi.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
29. Reclamanţii invocă în esenţă că respectiva confirmare de la 17 septembrie 2002 a vânzării apartamentelor locatarilor a condus la imposibilitatea ca acestora să li se restituie bunul naţionalizat ilegal de către stat, ceea ce a nesocotit art. 6 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil_ a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Cu privire la admisibilitate
30. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Ea observă de altfel şi faptul că aceasta nu se loveşte de niciun motiv de inadmisibilitate şi o declară astfel admisibilă.
B. Cu privire la fond
31. Curtea consideră că, ţinând seama de concluziile ce decurg din §§ 24-27 de mai sus, nu este cazul să analizeze fondul plângerii (a se vedea, printre altele, cauzele Enciu şi Lega împotriva României, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007 şi Bărcănescu împotriva României, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
32. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
33. Reclamanţii solicită restituirea în natură a celor două apartamente ce compun imobilul în discuţie, precum şi terenul aferent. Aceştia nu au efectuat un raport de expertiză tehnică imobiliară, dar evaluează valoarea de piaţă a casei lor la peste 200.000 euro. Ei solicită şi
10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
34. Guvernul contestă sumele solicitate de reclamanţi şi consideră că valoarea totală de vânzare a celor două apartamente ce compun casa în discuţie este de 77.636 euro şi prezintă o expertiză tehnică imobiliară efectuată în acest sens. în ceea ce priveşte suma ce reprezintă beneficiul nerealizat, el consideră că, în principiu, Curtea nu trebuie să speculeze asupra posibilităţii de închiriere a casei în discuţie şi invocă jurisprudenţa din cauza Buzatu împotriva României (nr. 34642, § 18, 27 ianuarie 2005). Referitor la prejudiciul moral, Guvernul afirmă că hotărârea în sine ar putea reprezenta o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit. In sfârşit, Guvernul adaugă faptul că reclamanţii nu au restituit încă suma arătată în sentinţa din 25 iunie 2001 a judecătoriei Sibiu.
35. Curtea reaminteşte că a stabilit faptul că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a vânzării de către stat a celor două apartamente ce compuneau casa situată pe str. Mihai Viteazul nr. 39 din Tălmaciu unor terţi. Ea reţine că încălcarea nu se referă şi la cele 250 mp de teren aferent.
36. Curtea apreciază, date fiind împrejurările cauzei, că restituirea celor două apartamente situate pe str. Mihai Viteazul nr. 39 din Tălmaciu ar repune reclamanţii, în măsura posibilului, într-o situaţie asemănătoare celei în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nesocotite.
37. în lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea decide că acesta va trebui să plătească reclamanţilor, pentru prejudiciul material suferit, o sumă corespunzătoare valorii actuale a acestor bunuri.
38. Curtea observă că singurul raport de expertiză ataşat la dosar este cel realizat la cererea Guvernului, care estimează valoarea apartamentelor la 77.636. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţului de piaţă imobiliar local şi a elementelor prezentate de Guvern, Curtea apreciază valoarea de vânzare a bunului la 80.000 euro.
39. în ceea ce priveşte sumele cerute cu titlu de chirii nepercepute pentru apartamentele în discuţie, Curtea nu poate acorda o sumă cu acest titlu, pe de o parte pentru că ea a dispus restituirea bunului ca reparaţie, în sensul art. 41 din Convenţie, şi pe de altă parte deoarece acordarea unei sume cu acest titlu ar implica în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de către reclamanţi cu prilejul reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Radu împotriva României, nr. 13309/03, § 49, 20 iulie 2006 şi Penescu împotriva României, nr. 13075/03, § 41, 5 octombrie 2006).
40. în plus, Curtea consideră că evenimentele petrecute în speţă au creat reclamanţilor o stare de incertitudine şi suferinţe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de către reclamanţi.
B. Cheltuieli de judecată
41. Reclamanţii solicită şi 2.500 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate înaintea instanţelor naţionale. Ei nu prezintă însă nicio factură sau onorariu plătite.
42. Guvernul nu se opune restituirii cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să fie justificate, necesare şi rezonabile. în cauză, Guvernul reaminteşte faptul că reclamanţii nu au prezentat niciun document justificativ cu acest titlu.
43. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, acordarea cheltuielilor de judecată în sensul art. 41 implică stabilirea caracterului real, necesar şi rezonabil al acestora [cauza latridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI].
44. Curtea observă că pretenţiile reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată nu sunt însoţite de documentele justificative necesare. Convine aşadar să respingă această cerere.
C. Dobânzi
45. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Hotărăşte că nu este cazul să analizeze fondul plângerii întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, cele două apartamente situate pe str. Mihai Viteazul nr. 39 din Tălmaciu;
b) că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în solidar, în termen de trei luni, 80.000 euro pentru prejudiciul material suferit;
c) că, în oricare din cazurile de mai sus, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în solidar 2.000 euro pentru prejudiciul moral;
d) că se va adăuga sumelor menţionate mai sus orice sume datorate cu titlu de impozit, iar sumele în discuţie vor fi convertite în lei noi (RON) la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 6 decembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Bostjan M. Zupancic,
Grefier Preşedinte
| ← ILUTIU contra României - Dreptul la respectul bunurilor... | SUCIU WERLE contra României - Dreptul la respectul bunurilor... → |
|---|
