SUCIU WERLE contra României - Dreptul la respectul bunurilor proprii. Art. 1 din Protocolul nr. 1
| Comentarii |
|
1. Vânzarea de către stat a bunurilor altuia, chiar dacă era anterioară confirmării de către instanţe în mod definitiv a dreptului de proprietate, constituie o privare de proprietate, care - combinată cu lipsa totală a despăgubirii - a făcut ca reclamanta să sufere o pagubă disproporţionată şi excesivă, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
2. Statul român nu a reacţionat în timp util şi în mod coerent în chestiunea de interes general constituită de problema restituirii sau vânzării imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist, creând astfel o incertitudine generală, care s-a repercutat asupra reclamantei, pusă în imposibilitatea de a-şi recupera proprietatea, deşi dispunea de o hotărâre executorie favorabilă. Obligaţie pozitivă a statului: neexecutare.
Cauza SUCIU WERLE împotriva României, hotărârea din 22 noiembrie 2007, Comunicată la 13 decembrie 2007 Cererea nr. 26521/05
în cauza Suciu Werle împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a 11l-a), într-o cameră compusă din: Domnul B.M. Zupancic, preşedinte, Domnul C. Bîrsan, Doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, Domnul David Thor Bjorgvinsson, Doamna
I. Ziemele, Doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul
S. Naismith, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 22 noiembrie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 26521/05) îndreptată împotriva României, al cărei resortisant, doamna Mariana Suciu Werle («reclamanta»), a sesizat Curtea la data de 13 iulie 2003 în temeiul art. 34 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul Român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, domnul R.H. Radu.
3. La data de 31 august 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3) al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1927 şi locuieşte în Cornu.
5. în anul 1950, imobilul cuprinzând două apartamente şi terenul aferent, situate în Bucureşti, Bd. Maria Elisa-beta, nr. 36-38, proprietatea părinţilor reclamantei, a fost confiscat de stat în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Reclamanta a continuat să locuiască într-un apartament situat la nr. 38 în calitate de chiriaş al statului.
6. La data de 15 ianuarie 1996, reclamanta a solicitat restituirea în întregime a imobilului de la nr. 38 şi despăgubiri pentru imobilul de la nr. 36. La data de 15 iunie 2000, Primăria Municipiului Bucureşti i-a respins cererea. Reclamanta a contestat decizia în instanţă.
7. La data de 2 martie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia reclamantei şi a anulat decizia Primăriei, obligând autorităţile administrative să-i restituie imobilul cu nr. 38, cuprinzând trei construcţii şi terenul aferent în suprafaţă de 208 mp.
8. în anul 2001, la o dată neprecizată, reclamanta a solicitat autorităţilor administrative restituirea suprafeţei de aproximativ 450 mp de teren aferentă clădirilor cu numerele 36 şi 38. Printr-o decizie din 12 iulie 2002, Primăria municipiului Bucureşti a admis cererea şi a aprobat restituirea în întregime a terenului aferent de 314 mp de la nr. 36 şi 1 36 mp la nr. 38.
9. în ciuda recunoaşterii judecătoreşti a dreptului său de proprietate, reclamanta nu a putut intra în posesia apartamentelor nr. 1 şi 2 ale imobilului de la nr. 38, deoarece la data de 30 septembrie 1996 statul le-a vândut către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, împreună cu terenul aferent fiecărui apartament.
10. La data de 6 februarie 2002, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea vânzării făcute de stat. Ea a considerat că statul nu avea niciun drept de proprietate, că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr.1 1 2/1 995 şi că dobânditorii au fost de rea-credinţă.
11. La 1 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, a respins cererea de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare, reţinând că statul a respectat prevederile Legii nr.1 12/1995 iar chiriaşii au fost cumpărători de bună-credinţă.
11. Dreptul intern aplicabil
12. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt prezentate în hotărârile Străin şi alţii împotriva Românieii nr. 57001/00, §§ 19-26,21 iulie 2005), Pădu-raru împotriva României ( nr. 63252/00, §§ 38-53,
1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, §§ 23-25,16 februarie 2006), şi Radu împotriva României(nr. 1 3309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
13. Reclamanta a susţinut că vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 1 şi 2 şi a terenului aferent către terţe persoane reprezintă o încălcare a art. 1 al Protocolului nr.1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Admisibilitate
14. Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) al Convenţiei. Mai mult, ea observă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate şi prin urmare o declară admisibilă.
B. Pe fond
15. Guvernul a precizat că în opinia sa cererea privea doar partea din clădirea de la nr. 38 care a fost vândută, fără terenul aferent şi fără apartamentul în care reclamanta locuieşte, subliniind că reclamanta putea de asemenea pretinde despăgubiri pentru acestea. Guvernul a invocat dificultăţile legate de evoluţia legislaţiei în domeniul proprietăţii şi noile dezvoltări care au apărut după 1989. în această privinţă, a considerat că ultima reformă privind proprietatea, făcută prin Legea nr. 247/2005, a avut ca scop restituirea în întregime a proprietăţilor imobiliare confiscate în mod abuziv de stat în timpul regimului comunist şi, atunci când restituirea nu este posibilă, acordarea de despăgubiri. Legea nr. 247/2005 acordă despăgubiri la valoarea de piaţă sub forma participării, în calitate de acţionari, la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni, numită Proprietatea. Persoanele având dreptul la despăgubiri, vor primi titluri de valoare ce vor putea fi transformate în acţiuni îndată ce societatea va fi cotată la bursă. Guvernul a considerat că despăgubirile ce vor fi acordate odată cu funcţionarea societăţii răspund cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea acordării acestora nu rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între interesul general al comunităţii şi cerinţele protejării drepturilor fundamentale ale persoanei.
16. Reclamanta a contestat argumentele Guvernului. Ea a precizat că nu a pretins despăgubiri pentru cele două apartamente vândute deoarece a obţinut deja restituirea în întregime a clădirii de la nr. 38. Insistând asupra abuzurilor autorităţilor, care i-au vândut bunurile în ciuda faptului că nu erau proprietare de drept, reclamanta a considerat că acestea trebuiau să constate nulitatea vânzării celor două apartamente, în special luând în considerare decizia din 2 martie 2001, care i-a confirmat dreptul asupra întregii proprietăţi, inclusiv asupra celor două apartamente. în opinia sa, neexecu-tarea hotărârii ce ordona restituirea proprietăţii către reclamantă a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate.
17. Curtea a mai examinat cauze similare şi a constatat încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea cauza Porteanu, citată mai sus, §§ 32-35). Prin urmare, Curtea nu găseşte niciun motiv de a se îndepărta de cauza citată mai sus, situaţia de fapt fiind foarte asemănătoare.
18. Curtea a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, vânzarea de către stat a bunurilor altuia, chiar şi atunci când era anterioară confirmării de către instanţe în mod definitiv a dreptului de proprietate, constituie o privare de proprietate. Această privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea cauza Străin şi alţii, citată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
19. Mai mult, în cauza Păduraru, citată mai sus, Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util, în mod coerent în problema de interes general constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist. De asemenea, Curtea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera proprietatea, deşi dispunea de o hotărâre executorie favorabilă (cauza Păduraru, citată mai sus, § 112).
20. în ceea ce priveşte susţinerea Guvernului potrivit căreia despăgubirile vor fi acordate de îndată ce societatea Proprietatea va funcţiona, Curtea a reamintit că Proprietatea nu funcţionează efectiv pentru a putea acorda vreo indemnizaţie reclamanţilor (a se vedea, printre altele, cauzele Radu împotriva României, nr. 13309/03, § 34, 20 iulie 2006 şi Ruxanda lonescu împotriva României, nr. 2608/02, § 39, 12 octombrie 2006). în plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 (care a modificat-o pe cea dintâi) nu au luat în considerare prejudiciul determinat de absenţa prelungită a oricărei remuneraţii, în ciuda existenţei unei hotărâri definitive care ordona restituirea (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Porţeanu, citată mai sus, § 34).
21. Consideraţiile expuse anterior sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că privarea în chestiune, contrară principiului preeminenţei dreptului, care stă la baza Convenţiei, împreună cu lipsa totală de despăgubiri, a făcut ca reclamanta să sufere o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
în consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
22. Art. 41 din Convenţie prevede că:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
23. Reclamantul a solicitat restituirea apartamentelor nr. 1 şi 2, ca fiind cea mai adecvată modalitate de reparare. în situaţia în care restituirea nu poate fi dispusă, a pretins o sumă echivalentă cu valoarea actuală a imobilului, 100.000 euro. Totodată a solicitat şi suma de 5.000 euro cu titlul de daune morale.
24. Guvernul a considerat că pretenţiile erau excesive şi nu aveau ca suport un raport de expertiză. Prin urmare, având în vedere propriul raport de expertiză, guvernul a considerat că valoarea de piaţă a apartamentelor cu nr. 1 şi 2 era de 18.816 euro, respectiv 27.232 euro. în plus, a considerat că o hotărâre de constatare a violării reprezintă în sine o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă. In orice caz, a considerat că suma pretinsă cu acest titlu este prea mare.
25. Răspunzând raportului de expertiză a Guvernului, reclamanta a depus contractele de vânzare-cumpărare a celor două apartamente încheiate cu foştii chiriaşi la 13 decembrie 2006. Cele două apartamente şi terenul aferent fiecăruia dintre ele au fost vândute pentru
49.000 euro şi respectiv 53.000 euro.
26. Curtea a reiterat că o hotărâre în constatarea unei încălcări impune statului pârât obligaţia prevăzută de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern permite numai parţial repararea acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin acţiunea sau omisiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. în exercitarea acestei puteri, Curtea dispune de o anumită libertate, pe care adjectivele «echitabil» şi fraza «dacă este necesar» o atestă.
27. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când evaluează reparaţia figurează daunele materiale, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi daunele morale, ca o reparaţie pentru starea de nelinişte, neplăcerile şi incertitudinile cauzate de această încălcare, precum şi alte prejudicii decât cele materiale (a se vedea, între altele, cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
28. în plus, în cazul în care diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot fi calculate exact sau în cazul în care distincţia dintre prejudiciul material şi cel moral este dificilă, Curtea poate decide să le analizeze în mod global (a se vedea cauza Comingersoll împotriva Portugaliei (GC), nr. 35382/97, § 29, ECHR 2000-IV).
29. Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele cauzei, că restituirea proprietăţii în discuţie (apartamentele nr. 1 şi 2 şi terenul aferent fiecărui apartament), aşa cum s-a dispus prin hotărârea definitivă pronunţată la 2 martie 2001 de Tribunalul Bucureşti, ar plasa reclamanta, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei nu ar fi fost încălcate.
30. în cazul în care statul pârât nu procedează la restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei ca daune materiale o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăţii. Având în vedere informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la preţul proprietăţilor imobiliare pe piaţa locală şi informaţiile depuse de părţi, Curtea consideră cererea întemeiată şi în consecinţă acordă întreaga sumă de 100.000 euro.
31. Curtea consideră că imixtiunile grave în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale nu pot fi compensate într-un mod adecvat prin simpla constatare a încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1. Făcând o evaluare pe baze echitabile, astfel cum este cerută de art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 2.000 euro cu titlul de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
32. Reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
33. Guvernul nu a comentat acest aspect.
34. De vreme ce reclamanta nu a pretins cheltuieli de judecată, Curtea nu vede niciun motiv pentru care ar acorda astfel de cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
35. Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 al Protocolului 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentele nr. 1 şi 2 şi terenul aferent fiecărui apartament, situate în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, Bd. Regina Maria, nr. 38, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Convenţie;
b) că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 100.000 euro (o sută de mii euro) cu titlu de daune materiale, sumă ce va fi convertită în lei (RON) la cursul aplicabil în ziua plăţii, la care se adaugă orice alte sume datorate cu titlu de taxe sau impozite;
c) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. (2) al Convenţiei, suma de 2.000 euro (două mii euro) cu titlu de daune morale, sumă ce va fi convertită în lei (RON) la cursul aplicabil în ziua plăţii, la care se adaugă orice alte sume datorate cu titlu de taxe sau impozite;
d) că, începând de la data expirării termenului menţionat, până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda marginală pentru împrumut practicată de Banca Central Europeană valabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea reclamantei de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la data de 13 decembrie 2007, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Curţii.
Stanley Naismith, Bostjan M. Zupancic,
Grefier adjunct Preşedinte
| ← ENGBER contra României - Dreptul la respectul bunurilor... | BREŢCANU contra României - Dreptul la respectul bunurilor... → |
|---|
