ILUTIU contra României - Dreptul la respectul bunurilor proprii. Art. 1 din Protocolul nr. 1
| Comentarii |
|
În contextul legislativ român care guvernează acţiunea în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. în cauză, decizia definitivă care obligă statul să achite reclamantei o indemnizaţie pentru pierderea bunului său, este şi până la acest moment neexecutată. în consecinţă, o asemenea privare, coroborată cu absenţa totală a unei despăgubiri de peste nouă ani, constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza ILUTIU împotriva României, hotărârea din 15 noiembrie 2007 Comunicată la 6 decembrie 2007 Cererea nr. 18898/02
în cauza Ilutiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a 11l-a), într-o cameră compusă din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstorm, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele
I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul
S. Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 15 noiembrie 2007, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 18898/02 îndreptată împotriva României, al cărei resortisant, d-na Monica llutiu («reclamanta») a sesizat Curtea la 3 aprilie 2002, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu din Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3), Curtea a decis să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în 1951 şi locuieşte la Cluj-Napoca, în România.
5. în 1950, bunul imobil situat pe str. Memorandumului nr. 26 în Cluj-Napoca şi compus dintr-o casă cu mai multe apartamente şi terenul aferent, care au aparţinut părinţilor reclamantei, a făcut obiectul unei naţionalizări.
6. La 11 februarie 1 998, ca urmare a unei acţiuni în revendicare imobiliară, formulată la Judecătoria Cluj-Napoca, reclamanta şi I.L., mama sa, au obţinut o decizie definitivă care constata ilegalitatea naţionalizării şi dispunea ca autorităţile să radieze înscrierea făcută în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului asupra aceluiaşi bun.
7. Deşi le-a fost recunoscut dreptul de proprietate pe cale judiciară, reclamantele s-au văzut în imposibilitate de a-şi recupera bunul în integralitatea lui, deoarece în baza Legii nr. 112/1995, statul vânduse în 1996 apartamentul nr. 2 din casă, locatarilor care îl ocupau.
8. în 1999, reclamanta şi mama sa au cerut instanţelor să constate nulitatea vânzării apartamentului nr. 2 şi să anuleze înscrierile făcute de stat în cartea funciară referitoare la un partaj al casei la momentul naţionalizării, în două unităţi locative. Ele învederau faptul că naţionalizarea a fost abuzivă şi ilegală, la fel ca şi partajarea acestui bun, iar statul nu putea să fie proprietar legitim al bunului şi prin urmare nu putea să-l vândă în mod legal.
9. Mama reclamantei a decedat în cursul procedurii. Reclamanta a continuat procesul în nume propriu şi ca moştenitoare a mamei sale.
10. La încheierea procedurii, printr-o hotărâre din 20 iunie 2001, Tribunalul Bihor, după ce a considerat ilegală naţionalizarea bunului, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acţiunea acesteia, pe motiv că locatarii erau dobânditori de bună-credinţă. Tribunalul nu a acordat nicio indemnizaţie reclamantei. La 28 ianuarie 2002, Curtea de Apel Oradea a confirmat temeinicia acestei hotărâri.
11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, la 14 februarie 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a bunului său ori o indemnizaţie pentru pierderea bunului.
12. La 7 iulie 2003, Primăria Cluj-Napoca a considerat cerea reclamantei lipsită de obiect şi a respins-o. Reclamanta a contestat această decizie.
13. Prin hotărârea din 27 februarie 2004, Tribunalul Cluj a admis contestaţia reclamantei şi a obligat autorităţile să-i achite o sumă de 34.570 euro cu titlu de despăgubire. Această sumă reflectă concluziile unui raport de expertiză imobiliară ordonat de acelaşi tribunal. La 7 aprilie 2004, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea de executare silită a hotărârii menţionate mai sus, formulată de reclamantă împotriva Primăriei Cluj-Napoca. Aşa cum rezultă din dosarul cauzei, nici până în acest moment reclamanta nu a fost despăgubită.
II. Dreptul şi practica internă aplicabile
14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă aplicabile sunt descrise în hotărârea Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, §§ 19-26 CEDH 2005-VII).
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44) sunt de asemenea aplicabile în prezenta cauză.
16. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 cu privire la regimul juridic al bunurilor imobile preluate abuziv de stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. din 22 iulie 2005. Noua lege lărgeşte formele de despăgubire, permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire, echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.
17. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată), aşa cum sunt modificate de Legea nr. 2472005, prevăd astfel:
Art. 1
„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat,_ în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură_ . (2) în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii_ , cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(...)"
Art. 10
„(1) în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(...)
(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare."
Art. 20
„(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 1 12/1995_ , persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
(...)"
Art. 45
„(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării._ "
18. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
19. Reclamanta invocă faptul că vânzarea către locatari a apartamentului nr. 2 al casei situate pe str. Memorandumului nr. 26, în Cluj-Napoca, validată prin hotărârea din 28 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Oradea a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căruia:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De asemenea, ea observă că aceasta nu cuprinde niciun motiv de inadmisibilitate vădit şi o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
21. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea chestiunii imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat după 1989 în materie. El apreciază că ultima reformă în materie, adică Legea nr. 247/2005, prevede că în cazul în care restituirea imobilului nu mai este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), până la valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul conchide că indemnizaţia prevăzută de legislaţia română corespunde exigenţelor stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 1 iar întârzierea înregistrată în acordarea de despăgubiri reclamantei nu rupe justul echilibru între interesele în cauză.
22. Reclamanta se opune acestei teze. Ea relevă faptul că schimbarea legislativă invocată de Guvern nu este în măsură să schimbe situaţia existentă în speţă, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 este lentă şi nesigură. în plus, ea reaminteşte că deşi deţine o a doua decizie definitivă (a se vedea supra, § 13) care obligă statul să-i plătească o despăgubire, autorităţile refuză încă să o execute. în fine, reclamanta consideră că jurisprudenţa Străin precitată îşi găseşte aplicaţie în cauză şi solicită Curţii să constate încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
23. Curtea a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme asemănătoare celor din speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei (a se vedea cauza Porteanu, precitată, §§ 32-35).
24. După ce a examinat toate dovezile administrate în cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reaminteşte în special că, în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. Curtea subliniază că în speţă, decizia definitivă care obligă statul să achite reclamantei o indemnizaţie pentru pierderea bunului său este şi până la această dată neexecutată. O asemenea privare, coroborată cu absenţa totală a unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, precitată, §§ 39, 43 şi 59 şi cauza Gizzatova împotriva Rusiei, nr. 5124/03, §§ 18-20, 13 ianuarie 2005).
25. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că în speţă privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra bunului său, coroborată cu absenţa totală a indemnizaţiei de aproape 9 ani, a făcut-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. în consecinţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
26. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
27. Reclamanta solicită restituirea apartamentului nr. 2 asupra căruia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărârea definitivă din 11 februarie 1998 sau, în subsidiar, cu titlu de prejudiciu material, acordarea unei
sume care să reprezinte valoarea actuală a acestuia. Iniţial, ea a depus în acest sens un raport de expertiză tehnică imobiliară, realizat în 2004 la cererea instanţelor interne, ca urmare a contestaţiei administrative formulată în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Potrivit acestei expertize, valoarea actuală a bunului se ridica la 34.570 euro. Ulterior, în 2006, reclamanta a ataşat la dosar un raport de expertiză conform căruia valoarea reală a apartamentului nr. 2 actualizată s-ar situa între 83.000 şi 85.000 euro. De altfel, cu titlu de lipsă de folosinţă, ea solicită 700 euro pentru fiecare lună începând din 11 februarie 1998 şi până la despăgubirea efectivă pentru pierderea bunului său. Cu titlu de prejudiciu moral, ea solicită 20.000 euro pentru frustrarea provocată de imposibilitatea de a redobândi dreptul de proprietate asupra bunului său ca urmare a numeroaselor proceduri pe care le-a iniţiat în acest sens.
28. Guvernul a prezentat raportul unui expert, ce data din luna august 2006, conform căruia valoarea apartamentului în cauză era de 27.824 euro. întemeindu-se pe jurisprudenţa în materie, Guvernul a subliniat faptul că nu se poate specula supra valorii chiriilor nepercepute şi că acest prejudiciu ar putea eventual să fie luat în calcul la momentul stabilirii prejudiciului moral. în ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciază că între pretinsa încălcare şi prejudiciul moral suferit nu a fost dovedită nicio legătură de cauzalitate şi că, în plus, suma cerută de reclamanţi este excesivă. De asemenea, consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea reprezenta prin ea însăşi
o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral.
29. Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prin vânzarea de către stat a bunului reclamantei, terţilor, încălcare coroborată cu lipsa unei despăgubiri efective.
30. Cu toate acestea, Curtea observă că instanţele interne, după ce au stabilit valoarea reală a bunului au recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei de a fi despăgubită pentru pierderea bunului său şi au obligat autorităţile interne să-i achite 34.570 euro. Această sumă reprezintă o creanţă în patrimoniul reclamantei, care rezultă dintr-o hotărâre definitivă pronunţată de instanţele interne.
31. Curtea apreciază că art. 41 nu este aplicabil în cauză, astfel încât rămâne să se stabilească şi să se fixeze procedura ulterioară, în termen de şase luni începând de la data prezentei hotărâri, ţinând cont de posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamant [art. 75 alin. (1) şi (4) din Regulament].
B. Cheltuieli de judecată
32. Reclamanta solicită şi 5.880 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate înaintea jurisdicţiilor interne şi pentru cele efectuate înaintea Curţii. Aceasta a depus la dosar copii de pe o parte din documentele justificative ale onorariilor de avocat şi ale cheltuielilor de corespondenţă, ajungând la un total de 280 euro.
33. Guvernul nu se opune plăţii cheltuielilor de judecată, dacă acestea sunt dovedite, necesare şi au legătură cu cauza. în speţă, consideră că cererea formulată de reclamantă este excesivă şi că numai o parte din cheltuieli au fost justificate.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care a fost stabilită realitatea lor, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. în speţă, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile relevate mai sus, în special cele referitoare la necesitatea cheltuielilor făcute pentru a remedia încălcările constatate, curtea apreciază rezonabilă suma globală de 280 euro pentru totalul cheltuielilor de judecată şi o acordă reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 280 euro cu titlu de cheltuieli de judecată;
4. Hotărăşte să se adauge la suma mai sus menţionată orice sumă datorată cu titlu de impozit, sumă ce va fi convertită în lei noi (RON) ia cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
5. Hotărăşte că, în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral, chestiunea aplicării art. 41 din Convenţie nu se va discuta în cauză; în consecinţă:
a) chestiunea este rezervată în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să îi adreseze în scris, într-un termen de şase luni începând de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această chestiune şi în special să înştiinţeze cu privire la orice acord ce s-ar încheia între părţi;
c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei atribuţia de a o stabili, dacă este cazul.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 6 decembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Bostjan M. Zupancic,
Grefier Preşedinte
| ← OMWENYEKE contra Germaniei - Libertatea de alegere a... | ENGBER contra României - Dreptul la respectul bunurilor... → |
|---|
