Hassan si Tchaouch contra Bulgariei - Organizarea religioasa Interventia statului
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Hassan şi Tchaouch versus Bulgaria, 26 octombrie 2000, 30985/96
Autonomia unei comunităţi religioase este indispensabilă pluralismului şi se află în însăşi centrul sistemului de protecţie oferit de art. 9.
Primul reclamant este marele muftiu al musulmanilor bulgari, iar al doilea era unul dintre funcţionarii săi. La finele anilor 1980, a izbucnit un conflict între două facţiuni rivale ale comunităţii musulmane. În 1992, direcţiunea de stat a afacerilor religioase a anulat alegerea lui G. în calitate de mare muftiu, care avusese loc în 1988. În urma unei conferinţe naţionale organizată de conducătorii provizorii ai comunităţii, primul reclamant a fost ales în această funcţie, iar direcţiunea afacerilor religioase a înregistrat această conducere. Cu toate acestea, în 1994, partizanii lui G. au organizat o conferinţă naţională care a ales alţi conducători, iar aceştia au cerut înregistrarea lor în calitate de lideri legitimi ai comunităţii musulmane bulgare. În urma unei schimbări de guvern, vice prim-ministrul nou în funcţie a adoptat un decret prin care a aprobat stratule adoptate la această din urmă conferinţă şi a înregistrat drept lideri ai comunităţii pe cei aleşi la ea, în speţă, pe G, fără ca decizia să fie motivată sau comunicată reclamantului. Voi liderii i-au evacuat cu forţa pe reclamanţi din birourile instituţiei, iar parchetul a refuzat să ia orice fel de măsuri.
Primul reclamant a sesizat o instanţă de judecată cu acest litigiu, însă acţiunea sa a fost respinsă pe motiv că guvernul are puterea discreţionară, ce nu poate fi controlată, de a înregistra sau nu grupări religioase. Primul reclamant a fost reales mare muftiu în urma unei conferinţe din 1995, însă cererile sale de înregistrare au rămas fără răspuns. Aceasta a sesizat instanţa supremă care a considerat că refuzul implicit a fost ilegal. Cu toate acestea, guvernul a refuzat înregistrarea pe motiv că liderii comunităţii musulmane fuseseră deja înregistraţi. Reclamantul a sesizat din nou instanţa supremă, care a infirmat refuzul, însă guvernul a persistat în refuzul de înregistrare. Într-un final, a avut loc o conferinţă de unificare a facţiunilor musulmane, care a ales noi lideri, înregistraţi de către guvern.
Art. 9. Libertatea religioasă. Persoana liderului unui cult este extrem de importantă pentru orice membru al comunităţii religioase, iar participarea la viaţa comunităţii este o manifestare a religiei în astfel de condiţii. Curtea a considerat că atunci când se pune problema organizării comunităţilor religioase, art. 9 trebuie interpretat în lumina art. 11 din Convenţie, întrucât dreptul credincioşilor la libertate religioasă presupune funcţionarea comunităţii fără ingerinţe arbitrare din partea statului. Curtea a considerat că autonomia unei comunităţi religioase este indispensabilă pluralismului şi se află în însăşi centrul sistemului de protecţie oferit de art. 9. Ţinând cont de faptul că reclamanţii sunt membrii activi ai comunităţii lor religioase, evenimentele invocate privesc dreptul lor la libertate religioasă, astfel că art. 9 este aplicabil.
În cazul încălcării obligaţiei autorităţilor de neutralitate în exerciţiul puterii lor de a înregistra comunităţile religioase trebuie concluzionat că statul a adus atingere dreptului credincioşilor la manifestarea religiei. Exceptând situaţii extraordinare, dreptul la libertatea religiei exclude orice apreciere din partea statului cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau asupra modalităţilor de exprimare a acestora. În consecinţă, măsurile statului de a favoriza unul dintre conducătorii unei comunităţi religioase divizate sau cele ce vizează impunerea unui lider unic al comunităţii, contra dorinţelor acesteia, constituie atingeri ale libertăţii de manifestarea a religiei. În speţă, schimbările de lideri religioşi ai comunităţii a fost dispusă de guvern, fără nicio motivare, cu scopul de a favoriza o facţiune prin recunoaşterea unui statut oficial şi împiedicarea primului reclamant să continue să reprezinte o parte a comunităţii musulmane. Câtă vreme aceste acte ale statului ţineau de puterea de apreciere absolut discreţionară a guvernului, Curtea a considerat că ingerinţa în libertatea religioasă a reclamanţilor a fost arbitrară, astfel că art. 9 a fost violat.
| ← Serif contra Greciei - Manifestare religioasă. Organizarea... | Johannische Kirche si Peters contra Germaniei - Construcţia... → |
|---|
