Maszni contra României - Suspendare permis de conducere. Autorizatie provizorie de conducere falsa.

Comentarii

0

Consiliul Europei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Sectia întâi

Cauza MASZNI contra ROMÂNIEI

(cererea nr. 59892/00)

Hotarâre

Strasbourg

21 septembrie 2006

Aceasta hotarâre va deveni definitiva în conditiile definite la articolul 44 § 2 al Conventiei. Poate suferi modificari de forma.

În cauzaMaszni contra României,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (sectia întâi), reunita în camera formata din:

Domnii C.L. ROZAKIS, presedinte,

    L. LOUCAIDES,

Doamna F. TULKENS,

    C. BIRSAN,

Doamna N. VAJIC,

Domnul  A. KOVLER,

Doamna E. STEINER, judecatori

si          Domnul M. S. NIELSEN, grefierul sectiei,

Dupa ce a deliberat în camera de consiliu din 31 august 2006,

Pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta ultima data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 59892/00) îndreptata împotriva României prin care un cetatean al acestui stat, DomnulMarcel Maszni(“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 14 octombrie 1999 în temeiul articolului 34 al Conventiei de protectie a Drepturilor Omului si Libertatilor fundamentale (“Conventia”).

2. Reclamantul este reprezentat de Dl. Dorin Andronic, avocat în Suceava. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul sau, Doamna R. Rizoiu, apoi de Doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul invoca în special faptul ca procesul sau la tribunalele militare nu îndeplineste cerintele articolului 6 § 1 al Conventiei pe motiv ca acestea din urma nu respecta garantiile de independenta si impartialitate. El sustine de asemenea ca anularea permisului sau de conducere de catre politie constituie o a doua pedeapsa aplicata pentru fapte identice celor care au condus la condamnarea sa penala de catre tribunalele militare pentru o infractiune la codul rutier.

4. Cererea a fost repartizata sectiei a doua a Curtii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însarcinata sa examineze cauza (articolul 27 § 1 al Conventiei) a fost constituita în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.

5. Printr-o hotarâre din 28 septembrie 2006 camera a declarat cererea partial admisibila.

6. Atât reclamantul cât si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).

7. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenta sectiilor (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizata primei sectii remaniata astfel (articolul 52 § 1).

DE FAPT

I. CIRCUMSTANTELE SPETEI

8. Reclamantul s-a nascut în 1969 si locuieste în Suceava.

A. Suspendarea permisului de conducere a reclamantului si procedura penala împotriva sa

9. La 29 mai 1997 politia din localitatea Suceava a suspendat timp de doua luni permisul de conducere al reclamantului, angajat la o societate comerciala în calitate de agent comercial pe motiv ca la data de 10 mai 1997, aflat la volanul masinii sale, nu s-a oprit la o intersectie cu o cale ferata, comitând astfel o contraventie la codul rutier.

10. La data de 9 iunie 1997, reclamantul, aflat la volanul masinii sale, a fost oprit de agentii de politie pentru un control al documentelor. Le-a prezentat autorizatia provizorie de circulatie, eliberata la 6 iunie 1997 de politia Botosani care îi permitea sa conduca pâna la data de 21 iunie 1997. Verificarea autorizatiei provizorii a dovedit ca acest document era un fals si ca a fost confectionat de agentul de politie B.D.

11. Printr-un rechizitoriu al parchetului militar agentul de politie a fost acuzat de fals în înscrisuri oficiale, în timp ce reclamantul a fost acuzat de instigare la fals, uz de documente false si conducerea unui autoturism pe perioada suspendarii permisului sau, infractiune sanctionata de articolul 36 al Decretului nr. 328/1966.

12. Agentul de politie a fost chemat în fata tribunalului militar din Iasi deoarece era asimilat membrilor fortelor armate. În ce-l priveste pe reclamant, competenta acestui tribunal a fost extinsa în privinta sa, în temeiul articolului 35 al codului de procedura penala din cauza legaturii infractiunilor ce îi erau atribuite cu cea retinuta împotriva lui B.D.

13. Printr-o sentinta din 31 august 1998 tribunalul militar a admis faptele asa cum au fost expuse de parchetul militar în rechizitoriul sau si l-a condamnat pe reclamant la un an si patru luni de închisoare cu suspendare pentru infractiunea sanctionata de articolul 36 al Decretului nr. 328/1966.

14. Reclamantul a înaintat apel împotriva acestei sentinte la tribunalul militar teritorial Bucuresti si a cerut achitarea sa. El a invocat faptul ca, nestiind ca autorizatia era un fals, nu a comis o infractiune folosind-o. A recunoscut ca a cerut lui B.D. o asemenea autorizatie dar a subliniat ca nu a incitat la comiterea unui fals.

15. Printr-o hotarâre din 4 februarie 1999 tribunalul a respins apelul reclamantului pe motiv ca din ansamblul de probe administrate la dosar reiesea ca reclamantul a fost cel care a insistat pe lânga agentul de politie B.D. pentru confectionarea documentului fals.

16. În urma recursului reclamantului hotarârea tribunalului militar teritorial a fost confirmata printr-o decizie a curtii militare de apel din 15 aprilie 1999.

17. Dupa expirarea termenului de doua luni de suspendare a permisului de conducere politia i l-a restituit reclamantului.

B. Anularea permisului de conducere al reclamantului

18. Reclamantul si-a folosit permisul pâna la 7 septembrie 1999, data la care, la propunerea sefului politiei rutiere, comandantul politiei judetene i l-a anulat, în temeiul articolului 42 § 2 al Decretului nr. 328/1966, pe motiv ca a fost condamnat definitiv prin decizia din 15 aprilie 1999 a curtii militare de apel pentru o infractiune legata de circulatia rutiera.

19. Reclamantul a contestat anularea permisului sau printr-o actiune în contencios administrativ. El a mentionat ca, în decizia sa, curtea militara de apel nu a pronuntat pedeapsa suplimentara a anularii permisului si ca, prin urmare, anularea decisa de politie era ilegala si aduce atingere dreptului sau la libertatea de circulatie si dreptului sau de a munci, deoarece serviciul sau îl obliga sa se deplaseze deseori cu masina.

20. Printr-o sentinta din 31 mai 2000 curtea de apel din Alba Iulia a considerat ca masura era legala din moment ce în temeiul articolului 43 § 1 al Decretului nr. 328/1966 i se îngaduia comandantului politiei judetene sa anuleze permisul de conducere al persoanei condamnate pentru o infractiune privind circulatia rutiera, caz prevazut de articolul 42 § 2 al Decretului citat anterior.

21. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentinte la Curtea Suprema de Justitie si a ridicat exceptia de neconstitutionalitate a articolului 42 § 2 al Decretului nr. 328/1966. Exceptia a fost trimisa la Curtea constitutionala. Reclamantul a mentionat ca articolul 42 § 2 al Decretului nr. 328/1966 aducea atingere în principal libertatii de circulatie si permitea restrângerea drepturilor si libertatilor de catre un organ administrativ. Printr-o decizie din 14 iunie 2001 Curtea constitutionala, confirmând constitutionalitatea articolului în cauza, a respins exceptia considerând ca conditiile exercitarii libertatii de circulatie erau prevazute de lege si ca aceasta din urma conferea politiei dreptul de a-i anula permisul. Curtea constitutionala a adaugat ca libertatea de circulatie nu implica faptul ca anularea trebuia sa fie obligatoriu decisa de o instanta si ca putea tine de asemenea de competenta exclusiva a politiei.

22. Printr-o decizie din 12 decembrie 2001 Curtea Suprema de Justitie a respins recursul reclamantului, considerând ca în urma unei condamnari pentru o infractiune legata de circulatia rutiera politia era obligata sa anuleze permisul persoanei în cauza. Curtea Suprema a considerat ca anularea permisului se facea în mod automat si ca în consecinta nu putea fi controlata de instante.

23. La 30 aprilie 2002 reclamantul a luat examenul de obtinere a unui nou permis de conducere care i-a fost eliberat pe 9 mai 2002.

II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE SI INTERNATIONALE PERTINENTE        

A. Dreptul intern

24. Dispozitiile pertinente în vigoare la vremea faptelor prevad urmatoarele:

1. Constitutia

Articolul 123

“Judecatorii sunt independenti si nu se supun decât legii.”

Articolul 124

“Judecatorii numiti de Presedintele României sunt inamovibili, conform legii. Promovarea lor, transferul si sanctiunile nu pot fi hotarâte decât de Consiliul Superior al Magistraturii, în conditiile prevazute de lege.”

2. Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea instantelor militare si parchetelor militare

Articolul 23

“Judecatorii militari si procurorii militari sunt magistrati si apartin corpului magistratilor.”

Articolul 24

“Poate fi numita ca magistrat militar persoana care, în afara conditiilor cerute de legea nr. 92/1992 asupra organizarii judiciare, este ofiter activ al armatei.”

Articolul 25

“Judecatorii si procurorii militari sunt numiti, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, prin decret al Presedintelui Republicii.”

Articolul 27

“Judecatorii militari numiti în conditiile prezentei legi sunt inamovibili. Procurorii si judecatorii militari beneficiaza de pastrarea locului de munca_ ”

Articolul 28

“Dispozitiile legii nr. 92/1992 asupra organizarii judiciare privind drepturile si obligatiile magistratilor se aplica si la magistratii militari.”

Articolul 29

“Magistratii militari sunt obligati sa îmbrace uniforma militara cu ocazia sedintelor.”

Articolul 30

“Magistratii militari sunt militari activi având toate drepturile si obligatiile ce decurg din aceasta. Retributia lor si toate celelalte drepturi_ sunt asigurate de Ministerul Apararii Nationale, în conformitate cu dispozitiile legii nr. 50/1960 privind salariul si celelalte drepturi ale magistratilor si reglementarea privind salariul si celelalte drepturi ale militarilor.

Acordarea de grade militare magistratilor militari precum si avansarea lor în ierarhia militara sunt reglementate de dispozitia aplicabila cadrelor permanente ale armatei.”

Articolul 31

“Încalcarea Regulamentului de disciplina militara implica raspunderea magistratilor militari conform dispozitiilor acestui Regulament.

Abaterile disciplinare privind atributiile judiciare implica raspunderea magistratilor militari conform dispozitiilor legii nr. 92/1992.”

3. Codul de procedura penala

Articolul 26

“Tribunalul militar este competent sa cunoasca_ infractiunile comise de militari_ ”

25. Domeniul de aplicare al articolului mai sus mentionat a fost restrâns odata cu intrarea în vigoare a legii nr. 281/2003 privind statutul politistilor care prevede ca acestia sunt functionari civili. De-acum competenta pentru cunoasterea infractiunilor comise de politisti revine instantelor civile.

Articolul 33

“Infractiunile sunt conexe, fie atunci când sunt comise prin actiuni diferite, în acelasi timp si acelasi loc de mai multe persoane reunite, fie atunci când comise de persoane diferite, chiar în momente si locuri diferite, dar în urma unei întelegeri prealabile între ele_ ”

Articolul 35

“Competenta instantei militare se extinde la civili atunci când infractiunile pe care le-au comis formeaza împreuna cu infractiunile comise de un militar un ansamblu indivizibil sau constituie infractiuni conexe.”

4. Decretul nr. 328/1966 privind circulatia rutiera

Articolul 22 § 4

“Persoana care a fost condamnata definitiv pentru o infractiune privind circulatia rutiera_ nu are dreptul de a participa la examenul de obtinere a permisului de conducere.”

Articolul 36

“Conducerea unui vehicul_ în timpul perioadei de suspendare a permisului de conducere se pedepseste cu o pedeapsa de la sase luni la trei ani de închisoare sau cu amenda.”

Articolul 42 § 2

"Permisul de conducere poate fi anulat daca titularul sau a fost condamnat printr-o hotarâre definitiva pentru una din infractiunile mentionate la articolul 22 § 4."

Articolul 43

“Anularea permisului de conducere_ este decisa de comandantul politiei judetene_ ”

26. Dispozitiile decretului nr. 328/1966 au fost abrogate si înlocuite de ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2002. De-acum înainte politia nu mai are puterea de a decide asupra oportunitatii anularii permisului de conducere, aceasta prerogativa ramânând la aprecierea judecatorului penal.

B. Competenta tribunalelor militare de a judeca civili: situatia în Europa si în alte instante internationale

1. Situatia în Europa

27. Chiar daca o anumita diversitate este prezenta în legislatiile tarilor europene privind competenta instantelor militare de a judeca civili, în marea majoritate a sistemelor juridice aceasta este inexistenta sau limitata, în vreme de pace, pe de o parte, la civilii legati prin contract sau printr-o alta legatura de subordonare de fortele armate si, pe de alta parte, de unele situatii bine precizate, ca de exemplu, în caz de infractiune sau de complicitate la o infractiune împotriva fortelor armate, sau de încalcare a proprietatii armatei.

2. Sistemul Natiunilor Unite

28. În observatiile sale generale din 1984 privind articolul 14 al Pactului international referitor la drepturile civile si politice1, Comitetul Drepturilor Omului al Natiunilor Unite informa statele membre asupra celor ce urmeaza:

“Comitetul remarca existenta, în numeroase tari, a tribunalelor militare sau exceptionale care judeca civili, ceea ce risca sa puna probleme serioase în ceea ce priveste gestionarea echitabila, impartiala si independenta a justitiei. Deseori, atunci când asemenea tribunale sunt constituite, aceasta se face pentru a permite aplicarea procedurilor exceptionale care nu sunt conforme cu normele obisnuite ale justitiei. Daca este drept ca Pactul nu interzice constituirea tribunalelor de acest gen, conditiile pe care le enunta nu indica mai putin clar ca judecarea civililor de catre aceste tribunale ar trebui sa fie absolut exceptionala si sa se deruleze în conditii care respecta cu adevarat toate garantiile prevazute de articolul 14. Comitetul a remarcat o grava dezinformare în aceasta privinta în rapoartele anumitor state parti ale caror institutii judiciare cuprind tribunale de aceasta natura pentru judecarea civililor. În unele tari aceste tribunale militare si exceptionale nu ofera garantiile stricte ale unei bune administrari a justitiei în conformitate cu prevederile articolului 14, care sunt indispensabile protectiei efective a drepturilor omului.”

29. Rapoartele pe fiecare tara ce au fost adoptate ulterior au permis Comitetului sa-si clarifice pozitia. Acesta nu mai ezita sa critice Statele a caror legislatie permite înca instantelor militare sa judece civili. Comitetul sfatuieste aceste tari sa-si refaca legislatia în acest domeniu felicitându-le în acelasi timp pe acelea dintre ele care au efectuat o asemenea reforma. În definitiv Comitetul a considerat ca “tribunalele militare nu ar trebui sa fie abilitate sa judece cauzele care nu privesc infractiunile comise de membrii fortelor armate în timpul exercitarii functiilor lor”. În raportul sau din 1999 privind Polonia, Comitetul este si mai incisiv atunci când se spune “(...) preocupat de informatiile privind extinderea competentei pe care o au tribunalele militare de a judeca civili; în ciuda restrictiilor aduse recent acestei proceduri, Comitetul nu poate admite ca aceasta practica se justifica prin comoditatea existenta în judecarea de catre tribunalul militar a oricarei persoane care a participat în orice fel la o infractiune al carei autor principal este un membru al fortelor armate” (Observatii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Polonia, Doc. CCPR/C/79/Add.110, 29 iulie 1999, § 21).

30. Critici similare au fost adresate împotriva Federatiei Ruse si Slovaciei, asta pentru a nu citat decât statele membre ale Consiliului Europei, cerând ca în nici-un caz militarii sa nu fie obligati sa judece civili (a se vedea, în special, observatiile finale ale Comitetului Drepturilor Omului : Slovacia, Doc. CCPR/C/79/Add.79, 4 august 1997, § 20).

31. În fine, se poate cita raportul din 13 ianuarie 2006 al Raportorului special al subcomisiei de promovare si protectie a drepturilor omului, asupra « Chestiunii gestionarii justitiei de catre tribunalele militare ».

La Principiul nr. 1 al documentului se poate citi:

“Instantele militare, atunci când exista, nu pot fi create decât prin constitutie sau lege, cu respectarea principiului separarii puterilor. Ele trebuie sa faca parte integranta din aparatul judiciar normal.”

Raportorul precizeaza totusi ca:

“(...) “constitutionalizarea” tribunalelor militare care exista în mai multe tari nu trebuie sa le scoata în afara dreptului comun, mai presus de lege, ci din contra trebuie sa le înscrie în cadrul principiilor statului de drept, începând cu cele ale separarii puterilor si ierarhiei normelor.”

Principiul nr. 2 subliniaza respectarea normelor de drept international în termenii urmatori:

“Tribunalele militare trebuie sa aplice normele si procedurile recunoscute în plan international ca garantând un proces echitabil, în orice împrejurari, inclusiv regulile dreptului international umanitar.”

De altfel, Principiul nr. 5 care analizeaza competenta functionala a instantelor militare prevede:

“Instantele militare trebuie, în principiu, sa fie competente sa judece civili. În orice împrejurare statul vegheaza ca civilii acuzati de o infractiune penala, indiferent de natura sa, sa fie judecati de tribunalele civile.”

3. Sistemul interamerican de protectie a drepturilor omului

32. Curtea interamericana a Drepturilor Omului a adoptat o jurisprudenta constanta exluzând civilii din jurisdictia tribunalelor militare, în urmatoarele conditii (traducere):

“Într-un stat democratic guvernat de suprematia dreptului, competenta tribunalelor militare în materie penala ar trebui sa fie de natura restrictiva si exceptionala si sa vizeze protectia intereselor juridice speciale, în raport cu functiile atribuite de lege armatei. În consecinta, trebuie exclusi civilii din competenta tribunalelor militare, a caror jurisdictie ar trebui sa se limiteze la militarii care au comis crime sau delicte de natura sa aduca atingere intereselor de ordin militar protejate de lege” (CIADH, Durand si Ugarte contra Peru, 16 august 2000, § 117).

33. Aceasta jurisprudenta, bazata pe articolul 8 al Conventiei americane referitoare la drepturile omului a fost reluata în alte cauze decise de Curte si Comisia interamericana a adoptat deja o asemenea abordare (a se vedea International Commission of Jurists, Military Jurisdiction and International Law, 2004, pag. 118 si urm.).

DE DREPT

I. ASUPRA ÎNCALCARII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENTIEI

34. Reclamantul invoca faptul ca procesul sau la tribunalul militar Iasi, la tribunalul militar teritorial Bucuresti si la curtea militara de apel nu îndeplinesc cerintele articolului 6 § 1 al Conventiei, a carui parte pertinenta prevede astfel:

“Orice persoana are dreptul la audierea echitabila a cauzei sale_ de catre un tribunal independent si impartial, stabilit de lege, care va decide_ asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptata împotriva sa.”

A. Argumentele partilor

35. Pentru reclamant instantele militare nu pot reprezenta “un tribunal independent si impartial” în sensul articolului 6 § 1 al Conventiei din moment ce judecatorii militari sunt subordonati Ministerului Apararii. El precizeaza ca în temeiul articolelor 23, 29 si 30 ale legii nr. 54 din 9 iulie 1993 acestia sunt ofiteri activi si salariati ai armatei si trebuie sa respecte disciplina militara.

36. Guvernul sustine ca judecatorii care fac parte din tribunalele militare corespund criteriilor de independenta si impartialitate cerute de articolul 6 § 1 al Conventiei. Trebuie mentionat ca modul lor de numire, inamovabilitatea si pastrarea locului de munca ce le sunt recunoscute, precum si drepturile si obligatiile lor sunt identice cu cele ale omologilor lor civili si ofera garantii suficiente de independenta si impartialitate.

37. În privinta competentei instantelor militare de a judeca civili, Guvernul subliniaza ca aceasta duce la o mai buna solutionare a cauzelor penale, deoarece face posibila o analiza de ansamblu a elementelor infractiunilor comise, evitând astfel solutii contradictorii.

38. De asemenea, Guvernul considera ca reclamantul nu ar trebui sa invoce o pretinsa lipsa de independenta si de impartialitate a tribunalelor militare din moment ce nu s-a plâns niciodata în fata acestor instante de eventuale vicii de procedura care ar fi putut pune la îndoiala independenta si impartialitatea lor.

B. Aprecierea Curtii

1. Principii generale

39. Curtea reafirma cu usurinta ca pentru a stabili daca un tribunal poate fi considerat “independent” în sensul articolului 6 § 1, trebuie luat în calcul, în special, modul de desemnare si durata mandatului membrilor sai, existenta unei protectii împotriva presiunilor din afara si faptul de a sti daca exista sau nu aparenta de independenta (a se vedea, printre multe altele, hotarârea Zolotas contra Greciei, nr. 38240/02, § 24, 2 iunie 2005).

40. În privinta problemei impartialitatii unui tribunal, în contextul specific al prezentei cauze, trebuie sa fie apreciata conform unui demers obiectiv, ajungând la asigurarea ca acesta ofera garantii suficiente pentru a exclude în aceasta privinta orice îndoiala legitima (a se vedea, printre multe altele, hotarârile Bulut contra Austriei din 22 februarie 1996, Culegerea 1996-II, pag. 356, § 31, si Thomann contra Elvetiei din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, pag. 815, § 30).

41. Curtea remarca faptul ca trebuie sa se faca o distinctie între procedurile civile si administrative pe de o parte si procedurile penale pe de alta parte. Circumstantele din jurul cazului în speta privind o procedura penala, Curtea îsi va limita examinarea la acest domeniu precis.

42. Curtea aminteste ca Conventia nu interzice ca tribunalele militare sa decida asupra acuzatiilor în materie penala împotriva membrilor personalului subordonat armatei, cu conditia sa fie respectate garantiile de independenta si de impartialitate prevazute de articolul 6 § 1 (Morris contra Regatului Unit al Marii Britanii, nr.38784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper contra Regatului Unit al marii Britanii [GC], nr. 48843/99, § 106, CEDO 2003-XII si Önen contra Turciei, (decizie), nr. 32860/96, 10 februarie 2004).

43. Cu toate acestea, reactioneaza diferit atunci când legislatia nationala abiliteaza acest tip de instante sa judece civili în materie penala.

44. Curtea remarca faptul ca nu ar trebui sa se sustina ca Conventia exclude absolut competenta tribunalelor militare pentru a cunoaste cauzele ce implica civili. Cu toate acestea, existenta unei asemenea competente ar trebui sa faca obiectul unei examinari extrem de riguroase.

45. Curtea a acordat de altfel importanta într-o serie de precedente circumstantei ca un civil trebuie sa compara în fata unei instante formata, chiar si numai partial, din militari (a se vedea, în ultima instanta, Ergin contra Turciei (nr. 6), nr.47533/99, § 43, 4 mai 2006; Öcalan contra Turciei [GC], nr. 46221/9, § 116, CEDO 2005-... si Sahiner contra Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat ca o asemenea situatie punea grav la îndoiala încrederea pe care instantele trebuie sa o inspire într-o societate democratica (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi si altii contra Turciei, nr. 40395/98, § 33, 10 noiembrie 2004).

46. Aceasta preocupare, care este cel mai bine întemeiata atunci când este vorba despre un tribunal format în exclusivitate din magistrati militari, face ca Curtea sa afirme ca asemenea tribunale decid asupra temeiniciei acuzatiilor în materie penala îndreptate împotriva civililor nu poate fi considerata conforma cu articolul 6 decât în împrejurari exceptionale.

47. Curtea este linistita în abordarea sa de ecolutia care a marcat ultimul deceniu la nivel international (paragrafele 27-33 de mai sus) si care confirma existenta unei tendinte clare de a exclude jurisdictia tribunalelor militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.

48. În aceasta privinta, trebuie amintit raportul din 13 ianuarie 2006 asupra problemelor gestionarii justitiei de catre tribunalele militare. Acest text enunta, în principiul sau nr. 5, ca « instantele militare trebuie, în principiu, sa fie incompetente sa judece civili. În orice împrejurari statul trebuie sa vegheze ca civilii acuzati de o infractiune penala, indiferent care ar fi natura ei, sa fie judecati de tribunalele civile » (a se vedea paragraful 31 de mai sus).

49. O pozitie similara fusese deja adoptata de Curtea interamericana a drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durand si Ugarte contra Peru, 16 august 2000, § 117, citat la paragraful 32 de mai sus), care a subliniat ca instanta militara era stabilita, în diferite legi, cu scopul de a mentine ordinea si disciplina în cadrul fortelor armate. Competenta sa trebuia deci sa fie rezervata personalului militar care a comis crime sau delicte cu ocazia exercitarii îndatoririlor lor.

50. Curtea aminteste locul deosebit pe care îl ocupa armata în organizarea constitutionala a statelor democratice, care trebuie sa fie limitata la domeniul sigurantei nationale, puterea judiciara tinând, în ceea ce o priveste, în principiu, de domeniul societatii civile. Ea tine de asemenea cont de existenta regulilor speciale de reglementare a organizarii interne si a structurii ierarhice a fortelor armate.

51. Puterea justitiei penale militare nu ar trebui sa se extinda la civili decât daca exista motive imperioase care justifica o asemenea situatie si asta sprijinindu-se pe o baza legala clara si previzibila. Existenta acestor motive trebuie sa fie demonstrata pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infractiuni instantelor militare facuta in abstracto de legislatia nationala nu ar putea fi suficienta.

52. Faptul de a se multumi cu o asemenea atribuire in abstracto ar putea plasa civilii interesati într-o pozitie clar diferita de cea a cetatenilor judecati de instantele ordinare si ar putea conduce la o problema de inegalitate în fata justitiei, care ar trebui evitata pe cât posibil, în special în materie penala (a se vedea Ergin, citat anterior).

2. Aplicarea acestor principii în cazul în speta

53. În cazul în speta Curtea remarca faptul ca prin jocul dispozitiilor legale privind competenta instantelor militare, reclamantul, care nu avea nici-o legatura de loialitate sau de subordonare cu armata, a fost totusi citat în fata tribunalelor militare pentru infractiuni de drept comun.

54. Tinând seama de faptul ca plângerea reclamantului priveste în principal lipsa invocata de independenta a judecatorilor militari si ca citeaza acelasi argument, si anume apartenenta judecatorilor militari ierarhiei armatei, pentru a contesta de asemenea impartialitatea tribunalelor militare, Curtea va examina cele doua chestiuni împreuna (a se vedea, mutatis mutandis, Incal contra Turciei, hotarârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotarâri si decizii 1998-IV, pag. 1571, § 65 si Çiraklar contra Turciei, hotarârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotarâri si decizii 1998-VII, pag. 3072, § 38).

55. În aceasta privinta Curtea observa ca statutul judecatorilor militari ofera anumite garantii de independenta si de impartialitate. Astfel, judecatorii militari urmeaza aceeasi pregatire profesionala ca a omologilor lor civili si beneficiaza de garantii constitutionale identice cu cele de care beneficiaza judecatorii civili, în masura în care sunt numiti de Presedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili si beneficiaza de stabilitate.

56. În schimb, alte caracteristici ale statutului judecatorilor militari pot arunca o urma de îndoiala asupra independentei si impartialitatii lor. Articolele 29 si 30 ale legii nr. 54/1993 dispun ca judecarorii militari sunt ofiteri de cariera, ca sunt platiti de ministerul Aprararii, ca sunt supusi disciplinei militare si ca promovarea lor este reglementata de dispozitiile interne ale armatei.

57. În privinta motivelor invocate de Guvern pentru a justifica competenta tribunalelor militare în privinta reclamantului, Curtea nu ar putea subscrie la argumentul conform caruia era necesara pentru a proceda la o analiza de ansamblu a faptelor si pentru a evita solutii contradictorii, din moment ce infractiunile de care era acuzat reclamantul erau disociate de cele atribuite agentului de politie.

58. Referitor la ultimul argument al Guvernului, care se aseamana mai degraba cu o exceptie de neepuizare a cailor de atac interne, Curtea considera ca nu i se poate reprosa reclamantului ca nu a ridicat în fata tribunalelor militare problema lipsei de independenta si de impartialitate a acestor instante. O eventuala plângere în aceasta privinta nu ar fi schimbat nimic din procedura, competenta exclusiva a instantelor militare pentru toate infractiunile conexe comise de un civil si de un militar decurgând direct din articolul 35 al codului de procedura penala.

59. Având în vedere cele de mai sus si în special situatia la nivel international expusa mai sus (paragrafele 27-33), Curtea considera ca îndoielile nutrite de reclamant în privinta independentei si impartialitatii instantelor militare pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv (mutatis mutandis, Incal, citat anterior, pag. 1573, § 72 in fine).

60. Prin urmare, s-a încalcat articolul 6 § 1 al Conventiei.

II. ASUPRA ÎNCALCARII INVOCATE A ARTICOLULUI 4 AL PROTOCOLULUI NR.7 LA CONVENTIE

61. Reclamantul invoca faptul ca anularea permisului sau de conducere de catre politie constituie o a doua pedeapsa aplicata pentru fapte identice cu cele care au condus la condamnarea sa penala de catre tribunalele militare pentru o infractiune la codul rutier. El invoca articolul 4 al Protocolului nr. 7, care prevede astfel în partea sa pertinenta :

«  Nimeni nu poate fi urmarit sau pedepsit penal de instantele aceluiasi stat din cauza unei infractiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotarâre definitiva în conformitate cu legea si procedura penala a acestui stat. »

A. Argumentele partilor

62. Reclamantul mentioneaza ca tribunalele militare l-au condamnat pentru ca a condus un autovehicul pe perioada de suspendare a permisului sau dar ca nu au pronuntat nici-o sanctiune asupra permisului. În consecinta, el considera ca anulându-i permisul politia i-a aplicat o a doua pedeapsa pentru aceleasi fapte.

63. Guvernul sustine ca în cazul în speta nu s-a repetat urmarirea penala închisa definitiv deoarece anularea permisului nu era decât o consecinta a condamnarii pronuntate de tribunalele militare. În consecinta, el considera ca aplicarea a doua sanctiuni, desi e aplicata de doua autoritati diferite, nu poate antrena o încalcare a principiului non bis in idem (mutatis mutandis, R.T. contra Elvetiei (decizie), nr. 31982/96, 30 mai 2000).

B. Aprecierea Curtii

64. Curtea constata ca deoarece a condus masina pe durata suspendarii permisului sau, reclamantul a fost condamnat mai întâi penal prin decizia curtii militare de apel din 15 aprilie 1999 la o pedeapsa de un an si patru luni de închisoare cu suspendare. Apoi, din cauza acestei condamnari, permisul sau a fost anulat printr-o decizie din 7 septembrie 1999 a comandantului politiei din Suceava.

65. Curtea remarca faptul ca înainte de toate se pune problema aplicabilitatii articolului 4 al Protocolului nr. 7.

66. În aceasta privinta Curtea observa ca, desi dreptul intern califica anularea permisului de conducere drept masura administrativa, prin gradul sau de gravitate ea capata un caracter punitiv si schimbator si seamana deci cu o sanctiune penala (a se vedea, mutatis mutandis, Malige contra Frantei, nr. 27812/95, pag. 2936, § 39, CEDO 1998-VII si Nilsson contra Suediei (decizie), nr. 73661/01, 13 decembrie 2005).

67. Curtea aminteste apoi ca articolul 4 al protocolului nr. 7 are drept scop interzicerea repetarii urmaririlor penale definitiv încheiate, evitând ca o persoana sa fie urmarita sau pedepsita penal de doua ori pentru acelasi comportament de catre instantele aceluiasi stat. Aceasta dispozitie nu-si gaseste aplicarea înainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger contra Austriei, hotarârea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, pag. 65, §§ 53, 55).

68. Ori în cazul în speta trebuie sa se constate ca anularea permisului era consecinta directa si previzibila a condamnarii penale a reclamantului. Într-adevar, Curtea releva ca, desi anularea litigioasa ar fi fost decisa de o autoritate administrativa, ea nu a intervenit decât din cauza condamnarii definitive pronuntata de judecatorul penal si fara deschiderea unei noi proceduri.

69. Desigur, Curtea considera ca hotarârea din 12 decembrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie pare sa contrazica dispozitiile articolului 42 § 2 al Decretului nr. 328/1966 în privinta faptului de a sti daca condamnarea penala implica sau nu anularea automata a permisului, dar, în orice caz, legatura strânsa dintre cele doua sanctiuni convinge Curtea sa concluzioneze ca anularea respectiva seamana cu o pedeapsa suplimentara la condamnarea penala, din care face parte integranta (a se vedea, mutatis mutandis, R.T., citata anterior si Nilsson, citata anterior). Vointa legiuitorului de a separa anularea permisului de pedeapsa principala pronuntata de judecatorul penal încredintând-o politiei locale nu poate schimba natura sa (a se vedea, mutatis mutandis, Malige, citat anterior, pag. 2936, § 39).

70. Prin urmare, nu s-a încalcat articolul 4 al Protocolului nr. 7.

III. ASUPRA APLICARII ARTICOLULUI 41 AL CONVENTIEI

71. În temeiul articolului 41 al Conventiei,

“Daca Curtea declara ca a existat încalcarea Conventiei sau Protocoalelor sale si daca dreptul intern al Înaltei Parti contractante nu permite sa se stearga decât incomplet consecintele acestei încalcari, Curtea acorda partii vatamate, daca este cazul, o reparatie echitabila”.

A. Dauna

72. Reclamantul solicita acordarea sumei de 120.000 florini (NLG), si anume echivalentul a 54.453 euro (EUR) cu titlu de pierderi salariale. El mentioneaza ca o societate comerciala olandeza i-a propus un post de director pe care nu l-a putut obtine deoarece Ambasada Olandei în România i-a respins viza de sedere din cauza condamnarii sale penale.

73. Reclamantul sustine de asemenea ca a suferit un prejudiciu moral din cauza condamnarii sale, care a provocat o depresie grava. El evalueaza acest prejudiciu la suma de 50.000 euro.

74. Guvernul contesta aceste pretentii, pe care le considera exagerate si fara legatura de cauzalitate cu încalcarile invocate de articolele 6 § 1 si 4 al Protocolului nr. 7 la Conventie.

75. Curtea constata ca baza pentru a retine acordarea unei despagubiri echitabile consta în cazul în speta în faptul ca reclamantul nu a putut beneficia de dreptul de a fi judecat de un tribunal independent si impartial în sensul articolului 6 § 1 al Conventiei.

76. În privinta sumelor cerute cu titlu de pierderi salariale Curtea nu retine nici-o legatura de cauzalitate între încalcarea articolului 6 § 1 al Conventiei si aceste pierderi. Ea nu ar putea într-adevar face speculatii asupra a ceea ce ar fi reprezentat evolutia vietii profesionale a reclamantului daca ar fi obtinut viza de sedere în Olanda.

77. În privinta prejudiciului moral, Curtea considera ca reclamantul a resimtit o anumita situatie critica din cauza faptelor cauzei. Hotarând echitabil asa cum o cere articolul 41, Curtea îi acorda cu titlu de despagubire suma de 1.000 euro.

B. Cheltuieli si taxe

78. Reclamantul cere restituirea sumei de 1.000 euro pentru cheltuielile si taxele platite la instantele interne si 5.000 euro cu titlu de onorarii ale avocatului sau, inclusiv pentru procedura în fata Curtii. El ofera acte doveditoare pentru 1.800.000 lei românesti (ROL) cu titlu de cheltuieli legate de procedura interna si pentru 370.000 ROL privind cheltuielile pentru traducere.

79. Guvernul considera aceste sume exagerate si estimeaza ca în lipsa documentelor doveditoare aceste pretentii nu trebuie luate în calcul.

80. Curtea aminteste ca în privinta articolului 41 al Conventiei pot fi restituite numai cheltuielile care se dovedesc cu adevarat, ca corespund unei necesitati si ca suma lor este rezonabila (a se vedea, între altele, Nikolova contra Bulgariei [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II).

81. În cazul în speta Curtea constata ca cheltuielile efectuate în procedura interna, si anume 1.800.000 lei pentru care s-au prezentat acte doveditoare, au fost cu adevarat demonstrate.

82. În schimb, Curtea observa ca actul doveditor oferit pentru cheltuielile de traducere nu mentioneaza obiectul acestei traduceri. Reclamantul nu a mai prezentat acte doveditoare sau note privind pretentiile sale cu titlu de onorarii ale avocatului. Cu toate acestea, Curtea considera ca a efectuat obligatorii cheltuieli legate de munca avocatului sau în procedurile interne cât si pentru prezentarea cererii în fata Curtii.

83. Tinând cont de elementele aflate în posesia sa si de criteriile mai sus mentionate, Curtea considera rezonabil sa se acorde reclamantului 1.000 euro pentru toate cheltuielile la un loc.

C. Dobânzi moratorii

84. Curtea considera adecvat sa bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei  dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Bancii centrale europene majorata cu un procent de trei puncte.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Decide ca s-a încalcat articolul 6 § 1 al Conventiei;

2. Decide ca nu s-a încalcat articolul 4 al protocolului nr. 7 la Conventie;

3. Decide

ca statul pârât trebuie sa plateasca reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotarârea va deveni definitiva în conformitate cu articolul 44 § 2 al Conventiei 1.000 euro (o mie de euro) drept dauna morala si 1.000 euro ( o mie de euro) pentru cheltuieli si taxe, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;

ca aceste sume trebuie transformate în lei românesti la cursul de schimb aplicabil la data platii;

ca începând de la expirarea respectivului termen si pâna la plata, aceste sume se vor mari cu o dobânda simpla la o rata egala cu cea de împrumut marginal a Bancii centrale europene aplicabil în aceasta perioada, marit cu un procent de trei puncte;

4. Respinge cererea de despagubire echitabila pentru restul.

Redactata în franceza, apoi comunicata în scris la data de 21 septembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 si 3 al regulamentului.

Søren Nielsen        Christos Rozakis

   Grefier            Presedinte