Menţinerea în stare de arest Motive Durata măsurii
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Labita versus Italia, 6 aprilie 2000, 26772/95
Existenţa unor raţiuni solide de a crede că o persoană a comis o infracţiune gravă poate fi, iniţial, suficientă pentru a justifica detenţia acesteia, însă acest motiv devine inevitabil din ce în ce mai puţin pertinent odată cu trecerea timpului.
Reclamantul a fost arestat în aprilie 1992, fiind suspectat de apartenenţă la mafia, pe baza unor declaraţii indirecte date de un fost mafiot. Reclamantul a fost achitat în noiembrie 1994, însă a fost dus la penitenciar de la sala de judecată doar seara târziu, astfel încât a fost eliberat doar a doua zi dimineaţă, întrucât ofiţerul de la biroul de eliberări al penitenciarului este absent la acea oră.
Art. 5 § 3. Detenţia reclamantului a durat aproape doi ani şi şapte luni. Chiar dacă declaraţii unor foşti mafioţi reprezintă un instrument important în lupta împotriva acestui flagel, riscul ca o persoană să fie acuzată şi arestată pe baza unor afirmaţii necontrolate nu trebuie subestimat. De aceea, Curtea a considerat că declaraţiile unor astfel de persoane trebuie coroborate cu alte probe, iar mărturiile indirecte trebuie confirmate prin elemente obiective, în special atunci când se pune problema prelungirii stării de detenţie, întrucât astfel de declaraţii îşi pierd în mod necesar pertinenţa odată cu trecerea timpului. Curtea a constatat că reclamantul a fost achitat din lipsă de probe, astfel încât se poate a considerat că nu au existat probe care să justifice durata detenţiei sale. Curtea a considerat că motivele iniţiale care au putut să justifice detenţia au fost plauzibile, însă a constatat că instanţele s-au referit la necesitatea detenţiei tuturor persoanelor acuzate în acelaşi dosar, fără nicio referire la situaţia specială a fiecăruia dintre inculpaţi. Curtea a constatat, de asemenea, de faptul că acuzaţiile îndreptate împotriva reclamantului erau fondate pe elemente care, în timp, şi-a pierdut forţa în loc să se întărească. De aceea, Curtea a considerat că nu existau motive suficiente pentru menţinerea reclamantului în detenţie o perioadă atât de lungă, iar art. 5 § 3 a fost violat.
Art. 5 § 1. Curtea admite că executarea unei decizii de punere în libertate implică în mod inevitabil o anumită întârziere necesară realizării unor formalităţi administrative, însă în speţă întârzierea a fost provocată de absenţa unui ofiţer din cadrul penitenciarului. De aceea, Curtea a considerat că detenţia reclamantului după şedinţa de judecată în care a fost achitat nu constituie un început al ordinului de eliberare şi nu se regăseşte în niciuna dintre situaţiile în care o persoană poate fi privată de libertate enumerate limitativ în cuprinsul art. 5 § 1, care a fost violat.
| ← Debboub alias Husseini Ali contra Franţei - Menţinerea în... | Niedbala contra Poloniei - Legalitatea stării de arest... → |
|---|
