Akman contra Turciei - Scoaterea cauzei de pe rolul Curţii (art. 37§1 lit. c din Convenţie). C

Hotărâri CEDO

Cerere formulată de guvern conţinând recunoaşterea încălcărilor pretinse de reclamant, asumarea obligaţiei de reparare integrală a prejudiciului şi angajamentul ferm de îndeplinire a tuturor măsurilor corespunzătoare. Solicitarea reclamantului de a se continua examinarea pe fond a cauzei. Aprecierea suverană a Curţii în sensul că „nu se mai justifică examinarea cauzei”

Articolul 37 § Ic îndreptăţeşte Curtea să decidă scoaterea unei cauze de pe rolul ei dacă: “din orice motiv a cărui existenţă este constatată de Curte, nu se mai justifică a fi continuată examinarea cauzei”.

Articolul 37 § I in fine prevede că: “Totuşi Curtea va continua examinarea cauzei dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie o impune".

Curtea a examinat cu atenţie termenii declaraţiei Guvernului pârât. Având în vedere natura recunoaşterilor cuprinse în declaraţie, precum şi scopul şi întinderea diferitelor angajamente la care ea se referă, preum şi nivelul despăgubirilor propuse, Curtea consideră că nu se mai justifică a se continua examinarea cauzei (articolul 37 § lc).

Mai mult, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului astfel cum sunt acestea definite în Convenţie şi în protocoalele ei adiţionale nu impune continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 in finej. Curtea reţine în acest sens că ea a determinat natura şi întinderea obligaţiilor care revin Guvernului pârât din articolele 2 şi 13 ale Convenţiei în alte cauze în care s-a pus problema uciderii unor persoane de către membri ai forţelor de securitate.

(Cauza Akman împotriva Turciei, dosar nr. 37453/1997, Hotărârea Curţii din 26 iunie 2001)

1. La originea cauzei se află cererea nr. 37453/ 1997 împotriva Republicii Turcia, introdusă în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului (“Comisia”) pe baza fostului art. 25 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de către un cetăţean turc, F.A. (“reclamantul”), la 8 iulie 1997.

2. Reclamantul, căruia i s-a acordat ajutor judiciar, a fost reprezentat în faţa Curţii de către P.L., avocat al unei organizaţii non-guvemamentale de protecţie a drepturilor omului pentru kurzi, cu sediul în Londra, iar guvernul turc nu şi-a desemnat un agent pentru a-l reprezenta în procedurile Convenţiei.

3. Reclamantul a susţinut, în esenţă, în cererea sa că fiul său a fost în mod ilegal omorât de către forţele de securitate ale statului turc prin încălcarea articolului 2 al Convenţiei. De asemenea, el a invocat încălcarea art. 6, 8,13,14 şi 18 ale Convenţiei, în legătură cu moartea fiului său.

4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, prin intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11 al Convenţiei (art. 5 § 2 din Protocolul Nr. 11).

5. Cererea a fost repartizată Secţiei I a Curţii (art. 52§1 din Regulamentul Curţii).

în cadrul acestei Secţii s-a constituit o cameră care să examineze cazul (articolul 27 § 1 al Convenţiei), în conformitate cu dispoziţiile art. 26§1 din Regulamentul Curţii. Dl. RizaTiirmen, judecătorul ales pentru Turcia s-a abţinut de la examinarea cauzei (articolul 28 din Regulament). Guvernul turc l-a desemnat pe Dl. Golcuklu în calitate de judecător ad-hoc (articolul 27 § 2 al Convenţiei).

6. Prin decizia sa din 21 septembrie 1999, Camera a declarat cauza admisibilă.

7. Reclamantul şi guvernul au trimis, fiecare, observaţii privitoare la decizia Curţii de a administra probe în cauză la Ankara, între 26 - 30 martie 2001. De asemenea, ambele părţi au furnizat propuneri Grefei, în contextul unor negocieri privitoare la

reglementarea amiabilă a litigiului (art. 38 şi 1 b din Convenţie). Nu s-a realizat o asemenea reglementare.

8. Printr-o scrisoare, datată 21 martie 2001, Guvernul turc a cerut Curţii să scoată cauza de pe rol şi a adăugat textul unei declaraţii cu privire la soluţionarea problemelor cuprinse în cererea reclamantului. La 26 martie şi la 26 aprilie 2001 reclamantul a trimis observaţii scrise privitoare la cererea Guvernului, la care acesta a răspuns printr-o scrisoare din 4 mai 2001.

ÎN FAPT

1. Circumstanţele cauzei

A. Faptele prezentate de către reclamant

9. în ziua de 19 ianuarie 1997, în jurul orelor 10 p.m. şi până în jurul orei 3.30 a.m. a zilei de 20 ianuarie 1997, au fost auzite focuri de armă în centrul localităţii Savur, un oraş locuit de circa 15 familii de kurzi, restul locuitorilor fiind cetăţeni turci de origine arabă. în jurul orei 6 dimineaţa, uşa reclamantului a fost lovită cu zgomot, însoţit de somaţia “Suntem poliţia, deschideţi uşa!”. Reclamantul a deschis uşa, astfel că cinci membri ai forţelor de securitate au intrat în casă. Trei dintre ei purtau uniforme speciale pentru asemenea operaţii, iar unul era îmbrăcat în uniformă de poliţist. Ei erau conduşi de către un inspector-şef, O.Y., care era îmbrăcat în haine civile.

10. Casa a fost perchiziţionată. La cererea unuia dintre membrii forţelor de securitate, reclamantul şi-a chemat fiul, M., din camera în care acesta se găsea împreună cu soţia sa, Ş..

11. M. a ieşit din cameră arătând cartea sa de identitate. Un membru al forţelor de securitate i-a luat această carte, a examinat-o, apoi a aruncat-o pe jos. Apoi acesta a început să tragă asupra lui M. cu arma automată. Reclamantul care s-a stăpânit în tot acest timp, a fost dus într-o altă cameră. Zgomotul împuşcăturilor a continuat. Reclamantul şi ceilalţi membri ai familiei, cu excepţia lui Ş., au fost ţinuţi împreună în aceeaşi cameră. Telefonul a fost scos din uz. La cererea reclamantului Ş., care fusese dusă afară din casă, a fost adusă în aceeaşi cameră. Ea a spus că M. a murit.

12. Ulterior, reclamantului i-a fost permis să meargă în camera în care zăcea corpul fiului său.

El a văzut cadavrul pe care era lăsată o puşcă automată şi încărcătorul acesteia. Erau urme de gloanţe pe pereţii camerei. Banii (5.000 de mărci germane) aflaţi asupra fiului său împreună cu un inel fuseseră ridicaţi. Un ofiţer de poliţie care a sosit după incident i-a spus reclamantului că nu ei, ci o altă echipă este implicată în acţiunea armată din casa sa.

13. Procurorul republicii însoţit de un doctor a sosit acasă la reclamant. Au fost luate declaraţii reclamantului, celuilalt fiu al său, S., şi lui Ş..

14. După moartea fiului său, reclamantul a părăsit oraşul S. şi s-a mutat în localitatea Mardin, deoarece s-a temut pentru siguranţa lui şi a membrilor familiei sale.

15. La o dată neprecizată, reclamantul a depus o plângere la Procurorul şef al oraşului S., care i-a spus că dosarul său a fost trimis la Curtea Securităţii de Stat de la Diyarbakir.

16. Potrivit reclamantului, acesta nu a fost înştiinţat despre începerea vreunei anchete penale privitoare la modul în care au procedat forţele de securitate în casa sa la 20 ianuarie 1997. De asemenea, el a susţinut că nu au fost luate declaraţii membrilor forţelor de securitate implicaţi în decesul fiului său şi nici nu a fost pornită vreo acţiune judiciară împotriva acestora. Reclamantul susţine că mai târziu i-a văzut pe aceeaşi membri ai forţelor de securitate patrulând în timpul serviciului.

B. Faptele susţinute de Guvern

17. La 19 ianuarie 1997, în jurul orelor 10,30 p.m., un grup de terorişti a venit în oraşul Savur şi a atacat un post de poliţie, sediul conducerii şcolii, case ale funcţionarilor civili şi ghereta santinelelor postului de jandarmi. Un ofiţer de poliţie şi un jandarm au fost ucişi. Un ofiţer de poliţie, un jandarm şi trei civili au fost răniţi. Din oraşul Mardin au fost aduse întăriri ale forţelor de poliţie. Urmare a sosirii întăririlor, confruntările au luat sfârşit în jurul orei 2 a.m. a zilei de 20 ianuarie 1997.

18. Au fost efectuate ulterior percheziţii ale caselor oraşului din care s-a deschis foc asupra forţelor de securitate. în jurul orei 5 a.m. a fost percheziţionată casa reclamantului. în timpul percheziţiei s-a tras asupra forţelor de securitate dintr-o cameră din partea casei care era în întuneric. Acestea au fost obligate să riposteze. Când focul a

încetat, forţele de securitate au intrat în camera respectivă şi au găsit corpul lui M.A. Un automat Kalaşnikov încărcat era ţinut strâns în mâna dreaptă a decedatului. Trei încărcătoare pline şi mai multe tuburi de cartuşe au fost găsite în jurul corpului. Procurorul a confirmat aceste detalii atunci când a cercetat casa.

19. La 19 ianuarie 1997 procurorul din Savur şi-a declinat competenţa de a începe urmărirea cu privire la pretinsa ucidere ilegală a lui M.A., în favoarea Biroului Procurorului de pe lângă Curtea de Securitate din Diyarbakir.

20. La 2 aprilie 1997 Biroul Procurorului din Savur a decis că nu este competent să dispună începerea urmăririi penale privitoare la omorul comis asupra jandarmului şi a ofiţerului de poliţie, precum şi cu privire la distrugerile cauzate clădirilor publice şi a trimis dosarul Biroului procurorului de pe lângă Curtea de Securitate din Diyabarkir, care a dispus conexarea celor două dosare care se refereau la aceeaşi cauză.

21. Având în vedere că plângerea reclamantului era făcută împotriva membrilorforţelor de securitate care au participat la percheziţionarea casei reclamantului, Procurorul din Savur s-a declarat necompetent şi la 4 iulie 1997 a transmis dosarul Consiliului administrativ local, în conformitate cu dispoziţiile legii care reglementează procedura examinării plângerilor împotriva funcţionarilor publici. La 24 decembrie 1997 Consiliul administrativ iocal a decis clasarea cauzei.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

22. Dispoziţiile interne pertinente de drept penal, civil şi administrativ sunt cele reţinute în hotărârea Curţii în cauza Kaya împotriva Turciei din 19 februarie 1998 (Reports of Judgements and Decisions, 1998,1).

ÎN DREPT

23. Printr-o scrisoare datată 21 martie 2001, Adjunctul Reprezentanţei Permanente a Turciei pe lângă Consiliul Europei a informat Grefierul Primei Secţii a Curţii că:

“... are plăcerea să trimită alăturat textul unei declaraţii pe care Guvernul (turc) ar fi gata s-o adopte unilateral în vederea soluţionării acestui litigiu.

Guvernul cu respect solicită Curţii să decidă că nu se mai justifică continuarea examinării cererii şi s-o scoată de pe rol, potrivit art. 37 al Convenţiei”.

24. Textul declaraţiei are următorul cuprins:

“1. Guvernul regretă existenţa unei cereri

individuale având ca obiect decesul lui M.A., rezultat ca urmare a excesului de forţă exercitat în împrejurările în care acesta a decedat, prin încălcarea legislaţiei Turciei şi în pofida determinării Guvernului de a preîntâmpina asemenea acţiuni.

2. Guvernul acceptă că utilizarea excesivă ori disproporţionată a forţei care are ca rezultat moartea constituie o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, astfel că el se obligă să dea instrucţiunile care se impun şi să adopte măsurile necesare care să asigure ca dreptul la viaţă -inclusiv obligaţia de a face investigaţii efective - să fie respectate pentru viitor. Trebuie reţinut pe această linie că au fost adoptate deja noi reglementări şi măsuri administrative care au avut ca rezultat reducerea procedurii unor decese în circumstanţe similare acelora din cazul de faţă, precum şi investigarea lor efectivă.

3. Guvernul Republicii Turcia se oferă să plătească ex gratia reclamantului suma de 85.000 lire sterline. Această sumă, care priveşte şi cheltuielile de procedură ocazionate de această cauză, urmează a fi plătită în lire sterline într-un cont bancar desemnat de reclamant. Suma va fi plătită scutită de orice alte cheltuieli sau taxe, într-un interval de trei luni de la data deciziei Curţii de scoatere de pe rol a cauzei, în conformitate cu articolul 37 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui soluţionarea definitivă a litigiului.

4. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de Miniştri a executării hotărârilor Curţii privitoare la Turcia în acest caz, precum şi în cazuri similare reprezintă un mecanism adecvat pentru a se asigura că vor continua să fie făcute progrese în acest context. în acest scop, cooperarea necesară presupusă de un asemenea proces va continua”.

25. Reclamantul, prin răspunsul său scris, a cerut Curţii să respingă iniţiativa Guvernului. El a subliniat, inter alia, că declaraţia propusă a omis orice referire la natura ilegală a uciderii fiului lui şi evită să evidenţieze că fiul său era neînarmat la momentul săvârşirii faptelor incriminate. în concepţia

reclamantului, termenii declaraţiei nu răspund la nici una dintre problemele privitoare la drepturile fundamentale ale omului puse în acţiune. El cere insistent Curţii să dea curs deciziei sale de a administra probe în vederea determinării faptelor cauzei.

26. Curtea reţine că rezultă clar că părţile nu pot fi de acord cu termenii unei soluţionări amiabile a litigiului (vezi paragraful 7). Este de notat că, potrivit articolului 38 § 2 al Convenţiei, negocierile privitoare la soluţionarea amiabilă a unui litigiu sunt confidenţiale. în plus, norma înscrisă în articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii dispune, în acest sens că, nici o comunicare scrisă sau orală şi nici o ofertă de concesie intervenită în cadrul acestor negocieri nu pot fi menţionate sau invocate în cadrul procedurii contencioase.

De aceea, Curtea urmează să continue analiza sa pe baza declaraţiei făcute în cadrul negocierilor privitoare la soluţionarea amiabilă a litigiului de către Guvernul pârât, la 21 martie 2001.

27. Curtea reaminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că în orice stadiu al procedurii ea poate decide scoaterea de pe rol a unei cauze, când există circumstanţele reglementate sub literele a, b ori c ale aceluiaşi text.

28. Articolul 37 § 1c îndreptăţeşte Curtea să decidă scoaterea unei cauze de pe rolul ei dacă:

“din orice motiv a cărui existenţă este constatată de Curte, nu se mai justifică a fi continuată examinarea cauzei”.

29. Articolul 37 § 1 in fine prevede că: ‘Totuşi Curtea va continua examinarea cauzei dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie o impune”.

30. Curtea a examinat cu atenţie termenii declaraţiei Guvernului pârât. Având în vedere natura recunoaşterilor cuprinse în declaraţie, precum şi scopul şi întinderea diferitelor angajamente la care ea se referă, preum şi nivelul despăgubirilor propuse, Curtea consideră că nu se

mai justifică a se continua examinarea cauzei (articolul 37 § 1c).

31. Mai mult, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului astfel cum sunt acestea definite în Convenţie şi în protocoalele ei adiţionale nu impune continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 in fine). Curtea reţine în acest sens că ea a determinat natura şi întinderea obligaţiilor care revin Guvernului pârât din articolele 2 şi 13 ale Convenţiei în alte cauze în care s-a pus problema uciderii unor persoane de către membri ai forţelor de securitate (A se vedea, de exemplu Kaya v. Turkey, hotărârea din 19 februarie 1998, Reports of Judgements and Decisions 1998-1, pp.324-26 §§ 86-92 and pp. 329-31, §§ 106-108; the Gule? v. Turkey hotărârea din 27 iulie 1998, Reports 1998-IV, pp. 1729-30, §§ 69-73, şi pp. 1731 -73, §§ 77-82; Yaşa v. Turkey hotărârea din 2 septembrie 1998, Reports 1998-VI, pp. 2438-41, §§ 98-108 si pp. 2441 -42, §§112-115; Odurv. Turkey[GC], no. 21594/93, §§ 76-93, ECHR 1999-111; Gul v. Turkey, no. 22676/93, hotărârea 14 decembrie 2000, §§ 76-95 şi 100-102).

32. De aceea, cauza urmează a fi scoasă de pe rol.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

1. la notă de termenii declaraţiei Guvernului pârât şi de modalităţile care asigură îndeplinirea angajamentelor la care aceasta se referă (art. 44 § 2 din Regulamentul Curţii);

2. Decide scoaterea cauzei de pe rol, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 § 1 c al Convenţiei.

Această hotărâre a devenit definitivă prin respingerea cererii de redeschidere a procedurii în faţa Marii Camere de către Colegiul Marii Camere din 25 octombrie 2001 (art. 44 § 2 pct. c al Convenţiei).

COMENTARIU

1. Speţa de mai sus, aparent simplă, este, astfel cum vom arăta mai departe, inedită în jurisprudenţâ instanţei de contencios european.

Pentru a o înţelege mai bine, se impune, mai întâi, să facem unele precizări de ordin general cu privire la soluţia adoptată de Curtea europeană, şi anume scoaterea cauzei de pe rol.

2. Convenţia reglementează mai multe situaţii în care Curtea poate decide scoaterea cauzei de pe rolul ei.

în principiu, acestea sunt menţionate în art. 37, care are ca titlu “radierea” (cauzei de pe rol), care dispune următoarele:

1. “în orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se ajungă la concluzia:

a) că reclamantul nu mai înţelege să şi-o menţină; sau

b) că litigiul a fost soluţionat; sau

c) că, pentru orice alt motiv constatat de Curte, nu se mai justifică examinarea cererii.

Totuşi, Curtea continuă examinarea ei, dacă respectarea drepturilor omului garantate

de Convenţie şi de protocoalele sale (adiţionale) o impune.

2. Curtea poate decide reînscrierea cauzei pe rol, atunci când circumstanţele (cauzei) o impun”¹.

Se observă că art. 37 al Convenţiei admite posibilitatea radierii unei cereri de pe rol “în orice stadiu al procedurii”, ceea ce înseamnă că ea poate fi decisă atât înainte de examinarea admisibilităţii cererii, cât şi după declararea ei ca admisibilă, adică pe parcursul examinării fondului de către Curte, dar până la adoptarea hotărârii²).

De asemenea, textul nu face nici o distincţie între cererile individuale, introduse pe temeiul art. 34 al Convenţiei şi cele interstatale, cu care Curtea poate fi sesizată pe temeiul art. 33 din Convenţie.

Totuşi, este de reţinut că, în privinţa acestora din urmă, art. 44 alin. 1 din Regulamentul Curţii dispune că atunci când o Parte contractantă reclamantă aduce la cunoştinţa grefierului Curţii intenţia sa de a-şi retrage cererea, camera sau, după caz, Marea Cameră sesizată cu judecarea ei poate dispune scoaterea cauzei de pe rol, pe temeiul art. 37 din Convenţie, cealaltă Parte contractantă sau celelalte Părţi contractante, în ipoteza că sunt mai multe, sunt de acord cu această desistare.

per a contrario, rezultă că în situaţia existenţei dezacordului celorlalte state, Curtea va continua examinarea cererii.

Din punctul de vedere al naturii sale juridice, radierea unei cauze de pe rolul Curţii este o măsură de ordin procedural care pune capăt, uneori în mod provizoriu, examinării cererii. Fondul cauzei rămâne neantamat.

De aceea, se impune a preciza că ea se deosebeşte net de decizia de inadmisibilitate, care semnifică respingerea cererii. Reluarea examinării unei cereri declarate inadmisibile se poate face numai dacă, după data deciziei, au intervenit fapte noi (art. 35 pct. 2 lit. b in fine din Convenţie). Practic, într-o asemenea situaţie, urmează a fi examinată o nouă cerere³*. Dimpotrivă, atunci când circumstanţele impun reînscrierea pe rol a unei cereri care a fost radiată, Curtea va continua examinarea aceleiaşi cereri, pe baza aceloraşi fapte⁴⁾.

3. Cu privire la situaţiile în care, pe temeiul art. 37 din Convenţie, Curtea poate dispune scoaterea unui cauze de pe rolul ei, prima are în vedere, în principiu, retragerea cererii introductive de instanţă de către reclamant, pentru orice motiv pe care acesta îl consideră că ar corespunde intereselor sale. Aceasta înseamnă că reclamantul se adresează Curţii cu o cerere scrisă de retragere a acţiunii⁵, care trebuie motivată, pentru ca instanţa europeană să poată constata dacă ea se înscrie în asigurarea respectării drepturilor omului apărate de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale şi că nu este rezultatul unor eventuale presiuni exercitate asupra acestuia de către guvernul pârât.

De asemenea, este posibil ca “circumstanţele să permită concluzia că reclamantul înţelege să nu-şi mai menţină cererea”, adică desistarea să poată fi prezumată. Astfel, fie în stadiul examinării admisibilităţii cererii fie în acela al examinării fondului, în practică, dacă reclamantul nu răspunde la invitaţia Curţii de a furniza anumite documente sau de a răspunde la observaţiile guvernului, adresată în două rânduri prin scrisoare recomandată însoţită de confirmare de primire, Curtea decide scoaterea cauzei de pe rol.

Cea de a doua ipoteză reglementată de art. 37 § 1 în care Curtea poate decide scoaterea cauzei de pe rol este aceea a constatării soluţionării litigiului.

Ea presupune ca instanţa de contencios european să ia act de intervenţia unei împrejurări de natură să conducă, pe plan naţional, la înlăturarea încălcării dreptului reclamantului apărat prin Convenţie, ceea ce face continuarea examinării cererii sale ca lipsită de interes.

Astfel, spre exemplu, în cauza Kallitsis contra Grecia, în care reclamantul se plângea de neplata de către statul grec a unor drepturi băneşti, după ce Curtea a declarat cererea admisibilă, părţile au informat-o că printr-o decizie a Ministerului de finanţe, guvernul s-a angajat la plata sumelor respective, astfel că, având în vedere soluţionarea cererii pe plan intern, reclamantul a solicitat scoaterea ei de pe rol, ceea ce Curtea a decis, pe temeiul art. 37§1 lit. b din Convenţie.

Tot astfel, aceeaşi soluţie şi pe acelaşi temei convenţional a fost adoptată de Curte în mai multe cauze împotriva României. Reclamanţii redobândiseră dreptul de proprietate asupra unor imobile a căror naţionalizare fusese constatată prin hotărâri judecătoreşti definitive ca fiind abuzivă. Ei şi-au văzut însă acele hotărâri desfiinţate, prin hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie, ca urmare a admiterii recursului în anulare intentat de către Procurorul general al României. Socotind că le-au fost încălcate atât dreptul la un proces echitabil (art. 6), cât şi dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul nr. 1), reclamanţii s-au adresat Curţii Europene. După declararea cererilor ca fiind admisibile, ei au făcut cunoscut instanţei europene că şi-au redobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilele în cauză prin intentarea şi admiterea unor noi acţiuni în revendicare, astfel că nu înţeleg să-şi mai menţină cererile, solicitând scoaterea lor de pe rol⁾.

Este foarte adevărat că, din moment ce se constată că litigiul a fost soluţionat pe plan intern în sensul înlăturării încălcării invocate prin cererea adresată Curţii, reclamantul nu mai poate pretinde că are calitatea de victimă impusă de art. 34 din Convenţie.

Atât fosta Comisie cât şi, în prezent, Curtea, între a declara o acţiune inadmisibilă pentru lipsa calităţii de victimă şi a constata soluţionarea litigiului dispunând astfel scoaterea cazului de pe rol, au preferat - iar în prezent Curtea preferă - cea de a doua soluţie.

în sfârşit, potrivit art. 37 § 1 lit. c, instanţa de contencios european poate dispune scoaterea unei cauze de pe rol atunci când constată existenţa oricărui alt motiv care nu mai impune continuarea examinării cererii. Curtea este cea care poate constata existenţa unui asemenea motiv, ceea ce implică o largă posibilitate de apreciere, raportată la circumstanţele cauzei.

în practica recentă a instanţei europene s-a considerat că se poate dispune scoaterea unei cauze de pe rol pe temeiul art. 37 § 1 lit. c din Convenţie atunci când reclamantul iniţial decedează pe parcursul procedurii şi nu există persoane fizice sau juridice care să poată justifica un interes cu privire la continuarea cererii sale⁹⁾.

4. Art. 37 § 1 din Convenţie dispune în partea sa finală că instanţa de la Strasbourg poate continua examinarea cererii, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie o impune.

Cu privire la domeniul de aplicaţie a acestei prevederi textul nu face nici o distincţie, ceea ce înseamnă că el priveşte toate cele 3 situaţii în care se poate dispune scoaterea cauzei de pe rol, enumerate de art. 37 § 1, lit. a, b şi c. Totuşi, practic, aplicabilitatea lui are, mai degrabă, în vedere situaţia în care reclamantul învederează Curţii că nu înţelege să-şi mai menţină cererea (art. 37 § 1 lit. a), decât celelalte două. Noua Curte nu a fost confruntată, până în prezent, cu o asemenea ipoteză. Totuşi, într-o cauză în care reclamantul se plângea de aplicarea unor pedepse corporale în insula Man în dispreţul dispoziţiilor art. 3 al Convenţiei care interzice tratamentele inumane sau degradante, fosta Comisie a luat act de cererea reclamantului de a-şi retrage acţiunea iniţială şi a acceptat retragerea sa din procedura contencioasă europeană, dar a decis continuarea examinării acesteia, deoarece cauza pune probleme de ordin general privitoare la dispoziţiile Convenţiei, ceea ce a condus apoi la constatarea de către Curtea europeană a unei încălcări a art. 3 din Convenţie de către Anglia, sub jurisdicţia căreia se află insula respectivă¹⁰).

5. în sfârşit reţinem că art. 37 § 2 al Convenţiei permite Curţii să dispună reînscrierea cauzei pe rol, dacă ea socoteşte că “circumstanţele o impun”.

După cum s-a observat¹¹), exigenţele generale ale principiului securităţii juridice impun o mare atenţie în examinarea unei eventuale cereri de reînscriere a cauzei pe rol. în orice caz, aceasta trebuie să fie soluţia în ipoteza în care intervine un fapt nou, inexistent atât la momentul introducerii cererii, cât şi la acela al deciziei de scoatere de pe rol. Nu va fi exclusă, de exemplu, situaţia în care cererea de scoatere de pe rol a fost făcută din eroare de către avocatul reclamantului, fără înştiinţarea sa. Evident că este vorba despre împrejurări de fapt, a căror existenţă trebuie probată de reclamant şi care rămân la suverana apreciere a instanţei de contencios european.

6. Distinct de toate aceste ipoteze analizate mai sus, pe temeiul art. 39 din Convenţie, Curtea decide scoaterea unei cauze de pe rolul ei, atunci când constată că litigiul a fost soluţionat pe cale amiabilă.

într-o asemenea situaţie, în hotărârea sa, instanţa europeană se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate. în acest sens, trebuie reamintit că, potrivit art. 38 din Convenţie, după ce o cauză este declarată admisibilă, Curtea continuă procedura examinării ei în contradictoriu cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, poate proceda la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficace statele interesate sunt ţinute să asigure toate facilităţile necesare.

în acelaşi timp, începând cu acest moment Curtea este la dispoziţia părţilor în vederea realizării unei reglementări amiabile a litigiului, reglementare care trebuie să se bazeze pe respectul drepturilor omului apărate prin Convenţie şi prin protocoalele sale adiţionale.

Procedura reglementării amiabile este strict confidenţială.

După cum precizează art. 62 pct. 2 din Regulamentul Curţii, nici o comunicare scrisă sau orală şi nici o ofertă sau concesie care s-ar face în cadrul negocierilor purtate de părţi în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului nu pot să fie menţionate sau invocate în cadrul procedurii contencioase, dacă aceasta este continuată, aşa cum se întâmplă, de fapt, în majoritatea cazurilor declarate admisibile de Curte¹²⁾.

S-a observat că originalitatea acestei proceduri nu constă atât în ideea de conciliere prezentă în raporturile de drept internaţional, cât în faptul că, într-o asemenea situaţie, concilierea nu priveşte state, ci un subiect de drept privat - persoană fizică sau persoană juridică - şi statul în cauză¹³⁾.

Desigur că, în cadrul negocierilor pe care părţile le poartă în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, ele fac, în mod reciproc, anumite concesii.

Dar, acestea trebuie să aibă în vedere respectul drepturilor omului garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Aşa cum s-a spus¹⁴*, acest respect interzice orice tranzacţie cu privire la respectivele drepturi; numai reparaţia încălcării lor este negociabilă.

în practică, din momentul în care grefa Curţii informează părţile că cererea reclamantului a fost declarată admisibilă şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 lit. b din Convenţie şi ale art. 62 din Regulamentul Curţii, ea stă la dispoziţia lor în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, se procedează la un schimb de scrisori între părţi, prin intermediul grefei.

De regulă, prima scrisoare este adresată Curţii, de guvern. El arată că, în vederea reglementării amiabile a litigiului, este dispus să plătească o anumită sumă de bani reclamantului cu titlu de reparaţie a daunelor materiale şi morale suferite ca urmare a încălcării drepturilor invocate în acţiune, plată de natură să pună capăt definitiv litigiului.

Grefa Curţii transmite această scrisoare către reclamant, care, prin reprezentantul său, declară că a luat cunoştinţă de propunerea guvernului şi că o acceptă, declarând, la rându-i, că înţelege prin aceasta să considere cauza definitiv soluţionată. Luând notă de cele două declaraţii, Curtea pronunţă o hotărâre de scoatere a cauzei de pe rol.

Subliniem că, de regulă, ambele declaraţii ale părţilor conţin angajamentul lor în sensul că, după pronunţarea hotărârii Curţii, nu vor cere reexaminarea cauzei de către Marea Cameră, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 § 1 din Convenţie, ceea ce înseamnă că hotărârea va avea caracter definitiv¹⁵).

De asemenea, nu este exclus - şi practica a confirmat acest lucru - ca cele două scrisori să presupună o implicare mai intensă a grefei Curţii în “obţinerea” lor, spre exemplu, deplasarea grefierului în ţara în cauză şi participarea lui directă la eventualele negocieri purtate între părţi.

Hotărârea Curţii privitoare la reglementarea amiabilă a litigiului este transmisă Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care trebuie să vegheze la respectarea angajamentelor asumate în speţă de statul în cauză¹⁶*.

în măsura în care nu se ajunge la reglementarea amiabilă a litigiului, Curtea va trece la examinarea cauzei pe fond.

7. După aceste scurte consideraţii privitoare la situaţiile în care instanţa europeană poate dispune scoaterea unei cauze de pe rolul ei, să revenim la speţa care ne prilejuieşte această discuţie şi să încercăm a arăta în ce constă originalitatea soluţiei adoptate.

Cererea introductivă de instanţă a fost iniţial adresată fostei Comisii la 8 iulie 1997 care a decis comunicarea ei guvernului turc. După intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11 al Convenţiei la 1 noiembrie 1998, examinarea cererii a fost preluată de Curte.

Reclamantul a invocat încălcarea mai multor drepturi apărate prin Convenţie, în special dreptul la viaţă (art. 2), datorită împrejurărilor în care s-a produs decesul fiului său.

Situaţia de fapt este contestată de părţi. în timp ce reclamantul a susţinut că fiul său a fost împuşcat de forţele de securitate ale guvernului în timpul unei acţiuni în forţă a acestora asupra localităţii în care locuia întreaga sa familie, guvernul a pretins că intervenţia forţelor respective a reprezentat răspunsul la un atac întreprins de un grup terorist şi că, în timp ce era percheziţionată casa reclamantului, s-a deschis focul asupra acestor forţe, la care ele au ripostat, astfel că a rezultat decesul fiului acestuia.

Potrivit reclamantului, deşi el s-a plâns autorităţilor publice competente că moartea fiului său a fost cauzată de agenţi ai statului, acestea nu au întreprins cercetările necesare pentru elucidarea împrejurărilor în care s-a produs decesul şi pentru angajarea eventualelor responsabilităţi ale persoanelor vinovate.

Dimpotrivă, guvernul a susţinut că au fost făcute investigaţii care au condus însă la concluzia neînceperii urmăririi penale.

Având în vedere susţinerile părţilor şi constatând că nu există nici un motiv de inadmisibilitate, excepţia neepuizării căilor interne de atac ridicată de guvern fiind respinsă, Curtea a considerat că în cauză se pun probleme complexe de fapt şi de drept, care necesită un examen pe fond, astfel că, prin decizia sa din 21 septembrie 1999¹⁷⁾, a declarat cererea reclamantului admisibilă.

în acelaşi timp, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 § 1 lit. b din Convenţie, instanţa europeană a declarat că este la dispoziţia părţilor în vederea soluţionării amiabile a litigiului.

Este de subliniat împrejurarea că ambele părţi au transmis grefei propuneri concrete de soluţionare amiabilă, dar că nu s-a realizat un acord în acest sens, ceea ce trebuia să conducă la continuarea examinării pe fond a litigiului. în această etapă Curtea urma să stabilească situaţia de fapt, pe baza susţinerilor părţilor şi a probelor pe care

ea însăşi hotărâse să le administreze în capitala statului în cauză¹⁸⁾, să organizeze, dacă socotea necesar - adică în măsura în care probele scrise aflate la dosar s-ar fi dovedit insuficiente - o audiere a părţilor în şedinţă publică şi apoi să se pronunţe cu privire la existenţa sau inexistenţa încălcărilor drepturilor apărate prin Convenţie alegate de reclamant şi, eventual, în măsura în care constata existenţa unor asemenea încălcări, să stabilească suma ce urma a fi plătită de statul pârât cu titlu de despăgubiri materiale şi/sau morale.

Or, în acest stadiu al procedurii Curtea a primit din partea guvernului turc o scrisoare prin care acesta solicita ca, în conformitate cu art. 37 din Convenţie, instanţa europeană să dispună scoaterea cauzei de pe rol, având în vedere că:

a) guvernul îşi exprimă regretul pentru existenţa unei plângeri individuale aflată pe rolul Curţii având ca obiect decesul fiului reclamantului, urmare a utilizării excesive a forţei de către autorităţile statului, cu încălcarea legislaţiei naţionale în materie şi în pofida determinării guvernului de a împiedica asemenea acţiuni;

b) guvernul acceptă că utilizarea excesivă ori disproporţionată a forţei cu consecinţa decesului unei persoane reprezintă o încălcare a art. 2 al Convenţiei care apără dreptul la viaţă (subl. ns. - C.B.), astfel că se angajează să ia toate măsurile de natură să conducă la apărarea acestui drept, inclusiv pentru ca, dacă o asemenea încălcare totuşi s-a produs, să fie făcute investigaţii serioase;

c) guvernul declară că se oferă să plătească ex gratia o sumă substanţială reclamantului (85.000 lire sterline), cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, plata acestei sume urmând a pune capăt litigiului;

d) guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a executării hotărârilor de către Turcia în cazuri similare reprezintă un mecanism adecvat care să asigure obţinerea de progrese într-un asemenea context, în acest scop continuarea cooperării cu organismele Consiliului Europei având un rol determinant.

Transmisă reclamantului, acesta a învederat Curţii că nu este de acord cu cererea guvernului şi că solicită continuarea examinării pe fond a litigiului de către Curte deoarece, în esenţă:

a) declaraţia evită orice referire la natura ilegală a uciderii fiului său şi omite să evidenţieze că acesta era neînarmat în momentul producerii faptelor incriminate;

b) termenii declaraţiei nu răspund problemelor apărării unor drepturi fundamentale ale omului puse de cererea sa adresată Curţii.

8. Scrisoarea guvernului a creat o situaţie nouă în jurisprudenţa Curţii. Am arătat că, potrivit dispoziţiilor Convenţiei (art. 38 § 2), negocierile care se poartă între părţi în vederea reglementării amiabile a litigiului sunt confidenţiale, iar art. 62 § 2 din Regulamentul Curţii precizează că procedura contencioasă, scrisă sau orală, nu trebuie să se refere la nici o ofertă sau concesie făcută de părţi în cursul acestor negocieri sau să se bazeze pe ele.

Or, a apărut limpede că, în fapt, conţinutul scrisorii guvernului reprezenta oferta sa în cursul discuţiilor purtate între părţi în vederea eventualei reglementări amiabile a litigiului, ofertă cu care reclamantul nu a fost de acord, astfel că, practic, nu s-a putut ajunge la o asemenea reglementare.

Numai că, această scrisoare, pe de o parte, a făcut public conţinutul ofertei guvernului, iar pe de altă parte, ea reprezenta o cerere personală, cu incidenţă evidentă asupra examinării pe fond a litigiului, deoarece, pe baza conţinutului ofertei făcute de guvern, acesta a solicitat Curţii să considere că, pe baza art. 37 din Convenţie, litigiul este soluţionat, astfel că se impune scoaterea cauzei de pe rol.

Aşa fiind, instanţa de contencios european a trecut la examinarea conţinutului cererii guvernului, spre a vedea în ce măsură el era de natură să conducă la concluzia că există suficiente motive care nu mai justifică a continua examinarea acţiunii reclamantului (art. 37 § 1 lit. c din Convenţie).

Curtea a constatat, că scrisoarea cuprinde recunoaşteri ale încălcărilor drepturilor omului alegate de reclamant prin acţiunea sa şi angajamente directe asumate de guvern în scopul înlăturării situaţiilor care au condus la existenţa unor asemenea încălcări, prin adoptarea unor măsuri administrative şi legislative corespunzătoare. De asemenea, Curtea a luat în considerare şi obligaţia pe care şi-a asumat-o guvernul de a plăti reclamantului o importantă sumă de bani cu titlu de despăgubiri morale şi materiale şi cheltuieli de judecată.

Aşa fiind, Curtea a decis că toate acestea constituie suficiente motive ce justifică a nu mai fi continuată examinarea cererii, astfel cum permite art. 37 § 1 lit. c din Convenţie.

Cu alte cuvinte, instanţa europeană a apreciat că recunoaşterile şi angajamentele luate de guvern prin scrisoarea sa adresată Curţii, inclusiv cele pecuniare, sunt de natură să răspundă în chip satisfăcător pretenţiilor formulate de reclamant prin cererea sa, fără a mai fi necesară continuarea examinării ei, în vederea constatării existenţei unor eventuale încălcări ale unor drepturi apărate prin Convenţie şi, pe cale de consecinţă, a stabilirii unor eventuale despăgubiri materiale şi morale ce urmau a fi plătite de guvern¹⁹*.

Totuşi, rămânea de examinat dacă, datorită problemelor de ordin general puse de cererea reclamantului nu se impunea continuarea examinării ei astfel cum prevăd dispoziţiile art. 37 § 1 in fine din Convenţie.

Or, din acest punct de vedere, Curtea a considerat că acest lucru nu se mai impune, având în vedere că într-un număr de cazuri similare judecate între anii 1998 - 2000²⁰⁾, instanţa europeană s-a pronunţat cu privire la natura şi întinderea obligaţiilor ce revin guvernului turc în special pe temeiul articolelor 2 şi 13 din Convenţie, atunci când se produce decesul unei persoane, urmare a acţiunii disproporţionate a forţelor de securitate guvernamentale.

Astfel, în toate aceste hotărâri, sub aspectul dispoziţiilor art. 2 al Convenţiei care protejează dreptul la viaţă, Curtea a statuat, potrivit jurisprudenţei sale constante în materie, că interdicţia legală, de natură generală, impusă de art. 2 din Convenţie agenţilor statului de a ucide în mod arbitrar o persoană ar fi în practică ineficace, dacă legislaţia

naţională nu ar reglementa o procedură care să permită controlul legalităţii recurgerii la forţă de către autorităţile statele, ce a avut ca urmarea moartea unei persoane. Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă prevăzută de acest text, coroborată cu obligaţia generală ce revine tuturor statelor semnatare din art. 1 al Convenţiei de a recunoaşte oricărei persoane de sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite prin Convenţie implică şi impun desfăşurarea unei anchete oficiale eficace. Protecţia pe plan procedural a dreptului la viaţă presupune îndatorirea agenţilor statului de a justifica uzul forţei cu consecinţa morţii unei persoane în cadrul unei anchete independente şi publice, de natură să determine dacă o asemenea acţiune era justificată sau nu, în cadrul circumstanţelor concrete ale unei cauze²¹⁾.

De asemenea, pe planul aplicării art. 13 din Convenţie care garantează necesitatea existenţei, în dreptul intern, a unei căi de atac împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, Curtea a statuat că o asemenea cale de atac trebuie să permită examinarea detaliată a eventualei încălcări alegate şi să ofere posibilităţi adecvate de înlăturare a consecinţelor lor, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul în care au a se conforma acestei obligaţii. întinderea ei poate fi diferită în funcţie de natura încălcării invocate, dar calea de atac impusă de art. 13, trebuie să fie efectivă, pe plan legislativ şi pe plan jurisprudenţial, ceea ce înseamnă că exerciţiul ei trebuie să nu fie împiedicat de acţiuni sau omisiuni ale autorităţilor statului în cauză²².

Faţă de toate aceste constatări cuprinse în hotărârile citate, instanţa europeană a socotit că nu se mai impune continuarea examinării cauzei în speţa comentată.

9. însuşi dispozitivul hotărârii pe care o comentăm este interesant. Astfel, în primul rând, Curtea ia act de termenii declaraţiei făcute de guvernul turc şi de măsurile care sunt menţionate, de natură să conducă la îndeplinirea angajamentelor asumate, cu referire la dispoziţiile art. 44 § 2 din Regulamentul său. Or, potrivit acestora, preşedintele camerei care a adoptat hotărârea de scoatere de pe rol a unei cereri declarate admisibilă precum cea de faţă, din momentul în care aceasta a devenit definitivă, trebuie s-o comunice Comitetului de Miniştri, care, în conformitate cu dispoziţiile de ordin general cuprinse în art. 46 § 2 din Convenţie, trebuie să supravegheze modul în care statele execută hotărârile instanţei europene.

Prin cuprinderea acestui punct în dispozitiv, Curtea a voit să se asigure că angajamentele asumate de guvernul turc prin scrisoarea sa care a stat la baza soluţiei dată în cauză vor fi aduse la îndeplinire, sub sancţiunea angajării răspunderii sale politice în faţa organismelor Consiliului Europei.

Prin al doilea punct al dispozitivului Curtea a dispus, potrivit art. 37 § 1 lit. c din Convenţie, scoaterea cauzei de pe rolul ei.

10. Din cele arătate mai sus credem că putem desprinde unele concluzii.

Cea mai importantă ni se pare a fi aceea că simplul refuz al reclamantului de a fi de acord cu termenii unei propuneri de reglementare amiabilă a litigiului din partea guvernului pârât într-o anumită cauză nu este de natură să conducă în mod automat la continuarea

examinării pe fond a litigiului. în măsura în care guvernul prezintă în mod oficial Curţii aceşti termeni împreună cu cererea de scoatere a cauzei de pe rol, Curtea se vede învestită legal cu posibilitatea de a examina conţinutul acestora şi de a vedea astfel în ce măsură, pe de o parte, ei reprezintă o anumită satisfacere a pretenţiilor reclamantului formulate prin acţiunea introductivă de instanţă, iar, pe de altă parte, dacă, eventual, se impune totuşi continuarea examinării cererii, datorită unor probleme de ordin general pe care aceasta le pune.

Din moment ce instanţa europeană constată că guvernul în cauză recunoaşte, fie şi într-o manieră implicită, încălcările drepturilor apărate de Convenţie invocate de reclamant prin acţiunea sa, se angajează să înlăture lacunele legislative sau practicile administrative, care, eventual le-au generat şi se obligă să plătească acestuia o despăgubire apreciată de Curte ca adecvată, se poate ajunge la concluzia că nu există motive pentru continuarea examinării litigiului, în pofida opoziţiei reclamantului, mai ales când, prin hotărâri anterioare, instanţa europeană a arătat care sunt obligaţiile ce incumbă statelor în situaţii similare.

Rezultă că ea este suverană nu numai în a aprecia existenţa încălcărilor invocate, dar şi modalităţile în care se poate ajunge la înlăturarea acestora, altfel decât prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a statului în cauză.

Apoi, procedând la examinarea termenilor unei eventuale propuneri de reglementare amiabilă a litigiului sub aspectele învederate mai sus, Curtea nu înfrânge principiul confidenţialităţii negocierilor purtate în acest scop, impus de Convenţie. Aceasta deoarece, în primul rând, însuşi statul în cauză le face publice. în al doilea rând, el cere instanţei europene să se pronunţe asupra conţinutului lor, prin raportare la pretenţiile reclamantului din acţiunea introductivă de instanţă. Aşa fiind, Curtea este învestită de guvernul în cauză cu o cerere procesuală, căreia trebuie să-i dea un răspuns.

în măsura în care termenii conţinutului cererii guvernului nu ar fi socotiţi satisfăcători de Curte, nu de către reclamant²³⁾, instanţa de contencios european va decide continuarea examinării pe fond a litigiului.

în sfârşit, dacă o asemenea hotărâre este pronunţată de o cameră a Curţii, ea rămâne supusă căii de atac prevăzute de art. 43 pct. 1 din Convenţie. Este ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă, la 13 septembrie 2001, deci în cadrul termenului de 3 luni prevăzut de acest text, reclamantul cerând reexaminarea cauzei de către Marea Cameră a Curţii.

La 25 octombrie 2001, Colegiul Marii Camere constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 43 pct. 2 din Convenţie, a examinat cererea reclamantului şi a decis respingerea ei, astfel că hotărârea din 26 iunie 2001 a unei camere a Primei Secţii a Curţii a devenit definitivă²⁴*.

Alături de reclamant, la cererea sa de redeschidere a procedurii de către Marea Cameră, în termenul de trei luni prevăzut de textul Convenţiei, au formulat cerere de intervenţie patru organizaţii neguvernamentale britanice de apărare a drepturilor omului, într-adevăr, potrivit art. 36 pct. 2 din Convenţie, în interesul unei bune administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice stat care nu este parte la procedură sau

orice altă parte interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la şedinţa publică, prin prezentarea de observaţii, la şedinţa publică de examinare a cererii.

în dezvoltarea acestei dispoziţii, art. 61 pct. 3 din Regulamentul Curţii precizează că preşedintele camerei poate invita sau autoriza intervenţia unei terţe persoane în cursul examinării pe fond a cererii declarate admisibile.

Hotărârea comentată a prilejuit Curţii precizarea că o asemenea cerere de intervenţie este inadmisibilă în cursul examinării cererii reclamantului de redeschidere a procedurii. Altfel spus, ea este compatibilă numai cu procedura examinării pe fond a litigiului şi trebuie să se circumscrie condiţiilor impuse de art. 61 din Regulament, care precizează că cererea de intervenţie trebuie făcută într-una din limbile oficiale ale Curţii (Lb. engleză sau Lb. franceză), şi într-un termen rezonabil, după fixarea modului de desfăşurare a procedurii scrise.

#Jurisprudență Cedo Turcia

← Pellegrini contra Italiei - Exequatur. Cerere de recunoaştere a...		Malhous contra Cehia - ADMISIBILITATEA PLÂNGERII ÎN FAŢA... →