Oneryildiz contra Turciei - Locuinţă improvizată Explozie Obligaţii statelor
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Öneryildiz versus Turcia, 30 noiembrie 2004, 48939/99
Respectul datorat vieţii umane impune sancţionarea celor responsabili de decesul unor persoane.
Reclamantul a trăit împreună cu cei 12 membrii ai familiei sale într-o locuinţă improvizată, amplasată ilegal lângă groapa de gunoi a unei suburbii a oraşului Istanbul. Un raport de expertiză, realizat la cererea primăriei, a atras atenţia autorităţilor asupra faptului că groapa de gunoi, construită cu nerespectarea legislaţiei mediului, prezenta un pericol pentru viaţa locuitorilor din zonă. Acelaşi raport a atras atenţia asupra existenţei unui pericol de explozie a gazelor emanate de către groapa de gunoi, recomandând remedierea problemelor. Primăria a cerut în instanţă interzicerea utilizării gropii de către alte localităţi din jurul Istanbulului. În timp ce procesul era în curs, a izbucnit o explozie a gazelor acumulate în urma descompunerii gunoaielor, iar 9 membrii ai familiei reclamantului şi-au pierdut viaţa. O anchetă penală a fost imediat deschisă, iar în urma ei mai mulţi funcţionari publici, vinovaţi de omisiunea garantării securităţii locului, au fost condamnaţi penal pentru neglijenţă în serviciu la pedepse cu suspendare. Reclamantul a introdus o acţiune în despăgubiri, primind 2.077 Euro cu titlu de daune morale şi 208 Euro cu titlu de daune materiale, însă aceste sume nu au fost încă plătite. Instanţa a ignorat distrugerea locuinţei, pe motiv că reclamantul putea ulterior să obţină o locuinţă socială, precum şi distrugerea mai multor bunuri, estimând că reclamantul nu avea cum să le aibă.
1. Art. 2 („Dreptul la viaţă”). Obligaţiile pozitive în caz de activităţi periculoase. Curtea aminteşte că înainte de accident au existat avertismente asupra existenţei unui pericol de explozie, iar autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie că în zonă locuiesc mai multe persoane. Or, primăria responsabilă a omis să ia vreo măsură concretă de prevenire a exploziei ori a pierderii de vieţi omeneşti în explozie. Chiar dacă victimele locuiau ilegal în zonă, acest situaţie este tolerată de multă vreme în Turcia. Administraţia locală considera locuitorii zonei ca fiind proprietari ai locuinţelor improvizate din carton, astfel încât nu se poate afirma că există o culpă exclusivă a victimelor în producerea decesului lor. În plus, deşi avea informaţii concrete asupra pericolului, autorităţile nu au făcut nimic pentru a avertiza persoanele vizate de pericol asupra existenţei acestuia. În consecinţă, Curtea a constatat că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive ce ţin de protecţia vieţii persoanelor în faţa unor pericole iminente. De aceea, există o violare a art. 2 sub acesta aspect.
2. Obligaţia de a incrimina şi sancţiona atingerile aduse vieţii. Curtea a constatat că statul a reacţionat imediat şi a deschis o anchetă penală care a condus la condamnarea mai multor persoane. În acelaşi timp însă, Curtea a constatat că sistemul legislativ şi judiciar turc a prezentat deficienţe majore cu privire la respectul care trebuie acordat vieţii unei persoane după decesul acesteia. În acest context, Curtea aminteşte că persoanele inculpate au fost condamnate la pedeapsa minimă prevăzută de lege, însoţită de suspendarea executării acesteia, în ciuda numărului mare de victime şi a culpei grave a acestora care fuseseră avertizate din timp de riscul iminent al producerii exploziei. În plus, aceste persoane au fost condamnate pentru neglijenţă în serviciu, şi nu pentru omucidere, astfel încât decesul persoanelor a fost doar un element circumstanţial al infracţiunii. În acest condiţii, Curtea a constatat că respectul datorat vieţii unei persoane prin incriminarea reală a faptelor care o pun în pericol a lipsit, iar statul a violat art. 2 şi sub acest aspect.
3. Art. 1 („Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1. Domeniul de aplicabilitate. Locuinţa reclamantului era amplasată ilegal pe domeniul public şi contravenea normelor tehnice. Deşi autorităţile aveau dreptul să demoleze locuinţa, acestea nu au făcut-o pentru o perioadă lungă de timp. De aceea, Curtea a constatat că autorităţile au tolerat prezenţa reclamantului în zonă, astfel încât de facto i-au recunoscut un drept patrimonial asupra acesteia. Acest interes patrimonial este suficient de cert pentru a putea fi calificat ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 care este aplicabil.
4. Distrugerea casei. Curtea aminteşte că s-a stabilit existenţa unui raport de cauzalitate între omisiunea agenţilor statului şi pierderea patrimonială suferită de reclamant. Prin faptul că autorităţile au refuzat să îl despăgubească pentru pierderea locuinţei, reclamantul păstrează calitatea de victimă, iar omisiunea statului care a condus la pierderea casei constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
5. Art. 13 („Dreptul la un recurs efectiv”). Efectivitatea recursului pentru protecţia vieţii şi a proprietăţii. Reclamantul a ales o cale separată procesului penal pentru a obţine repararea prejudiciului moral produs prin decesul familiei sale. Curtea observă că instanţele au stabilit o despăgubire, ceea ce înseamnă că remediul intern ales de către reclamant a fost unul eficace, însă sumele stabilite nu s-au plătit niciodată. În aceste condiţii, recursul său s-a dovedit lipsit de efectivitate, astfel încât există şi o violare a art. 13 raportat la art. 2. În schimb, instanţele au respins cererea sa de acordare a unor despăgubiri materiale pentru distrugerea casei, astfel încât se poate constata că reclamantul nu a avut un remediu pentru a remedia o pierdere patrimonială, iar art. 13 a fost violat şi sub acest aspect.
| ← Karalyos şi Huber contra Ungaria şi Grecia - Aplicabilitatea... | Makaratzis contra Greciei - Urmărirea unui persoane periculoase... → |
|---|
