Partidul Popular Creştin Democrat contra Moldovei - Impiedicarea protestelor paşnice
| Comentarii |
|
(Cererea nr. 28793/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 februarie 2006
DEFINITIVĂ
14/05/2006 Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Partidul Popular Creştin Democrat c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), în Camera compusă din:
şi dl M. O’BOYLE, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 24 ianuarie 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 28793/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Partidul Popular Creştin Democrat („reclamant”), la 8 iulie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi şi dl Vladislav Gribincea, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de întrunire a fost încălcat ca rezultat al sancţiunilor impuse lui pentru organizarea adunărilor neautorizate.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va examina cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.
5. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa Secţiunilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curţii). Această cauză a fost repartizată Secţiunii a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii).
6. Printr-o decizie din 22 martie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis, după consultarea părţilor, că o audiere cu privire la fondul cauzei nu a fost necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
8. Reclamantul, Partidul Popular Creştin Democrat („PPCD”), este un partid politic parlamentar din Republica Moldova, care la momentul evenimentelor era în opoziţie.
1. Contextul cauzei
9. Spre sfârşitul anului 2001, Guvernul Republicii Moldova a făcut publică intenţia sa de a introduce în şcoli studierea obligatorie a limbii ruse pentru copiii cu vârsta de şapte ani şi mai mult.
10. Iniţiativa de mai sus a generat critici vehemente din partea opoziţiei şi a provocat dezbateri publice aprinse.
11. La 26 decembrie 2001, fracţiunea parlamentară a PPCD a informat Consiliul municipal Chişinău despre intenţia sa de a organiza o întâlnire cu alegătorii săi la 9 ianuarie 2002, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa clădirii Guvernului. El a declarat că întâlnirea cu alegătorii va viza introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcoli. El s-a bazat pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament (a se vedea paragraful 35 de mai jos), care, potrivit PPCD, nu cere membrilor Parlamentului să obţină autorizaţie prealabilă pentru întâlnirile cu alegătorii lor.
2. Deciziile Consiliului municipal
12. Printr-o decizie din 3 ianuarie 2002, Consiliul municipal a calificat adunarea care urma să aibă loc la 9 ianuarie 2002 drept o „demonstraţie” în sensul articolelor 4, 8, 12 şi 13 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor (a se vedea paragraful 36 de mai jos) şi a autorizat grupul parlamentar al PPCD să o desfăşoare în Scuarul Operei Naţionale. El nu a motivat în niciun fel schimbarea locului desfăşurării adunării.
13. Mai târziu, la 23 ianuarie 2002, Consiliul municipal a adresat o scrisoare Ministerului Justiţiei, informându-l că exista o discrepanţă între prevederile Legii despre statutul deputatului în Parlament şi cele ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor şi că Consiliul nu ştia pe care dintre ele s-o aplice. El a declarat inter alia că numeroşi avocaţi cu renume susţineau ideea că deputaţii PPCD aveau dreptul să organizeze întâlniri cu alegătorii lor în Piaţa Marii Adunări Naţionale conform prevederilor articolelor 22 şi 23 ale Legii despre statutul deputatului în Parlament, fără a obţine autorizaţie prealabilă. El a citat în acest sens opinia unui ombudsman, care considera că, deoarece articolul 23 al Legii despre statutul deputatului în Parlament proclama dreptul deputaţilor de a cere la
faţa locului încetarea încălcării legii, deputaţii PPCD erau în drept să ceară încetarea pretinselor încălcări legate de introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în faţa sediului Guvernului, deoarece acesta era, de asemenea, sediul Ministerului Educaţiei. Prin urmare, Consiliul municipal a cerut Ministerului Justiţiei să solicite Parlamentului o interpretare oficială a legislaţiei în cauză.
14. La 26 ianuarie 2002, Consiliul municipal a emis o decizie, în care se prevedea inter alia:
„Având în vedere faptul că prevederile legislaţiei interne şi opiniile specialiştilor în drept sunt contradictorii în ceea ce priveşte demonstraţiile organizate de PPCD şi luând în consideraţie impactul social de proporţii pe care l-ar putea avea o eventuală decizie în această privinţă şi consecinţele pe care aceasta le-ar putea cauza, Consiliul municipal a adresat oficial Ministerului Justiţiei o solicitare de a cere Parlamentului o interpretare urgentăşi oficială a legislaţiei pertinente... Astfel, decizia Consiliului municipal din 3 ianuarie 2002 se suspendă până la interpretarea oficială dată de Parlament.”
3. Adunările desfăşurate de deputaţii PPCD
15. Între timp, la 9 ianuarie 2002, grupul parlamentar al PPCD a desfăşurat o adunare în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa sediului Guvernului. El, de asemenea, a desfăşurat adunări la 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002. PPCD a informat Consiliul municipal din timp despre fiecare adunare, totuşi, el nu a cerut autorizaţie în conformitate cu Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
4. Scrisoarea de avertizare emisă de Ministerul Justiţiei şi răspunsul PPCD la aceasta
16. La 14 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o avertizare oficială PPCD în conformitate cu articolul 27 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea, paragraful 37 de mai jos). El a afirmat inter alia că PPCD a încălcat prevederile articolului 6 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prin organizarea demonstraţiilor în Piaţa Marii Adunări Naţionale la 9, 10, 11 şi 13 ianuarie 2002, în pofida autorizaţiei emise de Consiliul municipal, care a permis doar organizarea demonstraţiei din 9 ianuarie 2002 în Scuarul Operei Naţionale. El a cerut încetarea imediată a acţiunilor, pe care le considera ilegale şi neconstituţionale şi care, după cum pretindea el, nu erau întâlniri cu alegătorii în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, ci demonstraţii care cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. El i-a cerut PPCD o explicaţie scrisă în termen de trei zile şi l-a avertizat că dacă nu se va conforma avertizării, ministerul va suspenda activitatea partidului în conformitate cu articolul 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea paragraful 37 de mai jos).
17. La 17 ianuarie 2002, preşedintele PPCD a scris Ministerului Justiţiei
o scrisoare în care a declarat că adunările nu au fost organizate de către PPCD, ci de membrii grupului său parlamentar şi că, prin urmare, deputaţii în cauză erau responsabili, nu partidul. El s-a bazat, de asemenea, pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament, susţinând că aceasta era o lege specială, aplicabilă întâlnirilor între deputaţi şi alegători, în timp ce Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor era o lege generală. In fine el a afirmat că suspendarea activităţii partidului, cu care a fost ameninţat, ar constitui o măsură politică luată de Partidul Comunist în scopul reprimării opoziţiei.
5. Suspendarea activităţii PPCD
18. La 18 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a dispus suspendarea activităţii PPCD timp de o lună, în conformitate cu articolul 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice.
19. Măsura a fost impusă pentru organizarea de către PPCD a demonstraţiilor neautorizate la 9, 10, 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002.
20. Ministerul Justiţiei a respins argumentul liderului PPCD că partidul nu putea fi tras la răspundere. El a declarat inter alia că adunările organizate de PPCD la datele de mai sus erau de fapt demonstraţii şi marşuri şi, prin urmare, cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, şi nu a Legii despre statutul deputatului în Parlament, după cum pretindea PPCD.
21. Potrivit deciziei, PPCD a încălcat prevederile articolelor 5, 6, 7, 8, 9 şi 11 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prin faptul că nu a obţinut autorizaţie prealabilă de a desfăşura demonstraţii de la Consiliul municipal şi că a blocat drumurile publice.
22. Participarea minorilor la demonstraţiile PPCD era contrară articolului 15 al Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului (a se vedea paragraful 38 de mai jos), articolului 13 (3) al Legii privind drepturile copilului (a se vedea paragraful 39 de mai jos) şi articolului 56 (g) al Legii învăţământului (a se vedea paragraful 40 de mai jos).
23. Acţiunile PPCD au constituit, de asemenea, o încălcare a articolelor 27 şi 29 ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea paragraful 37 de mai jos); a articolului 15 (1) şi (2) al Legii despre statutul deputatului în Parlament (a se vedea paragraful 35 de mai jos) şi a articolului 32 al Constituţiei (a se vedea paragraful 34 de mai jos). Folosirea unor sloganuri precum „Mai bine mort decât comunist” ar putea fi interpretată ca incitare la violenţă publicăşi ca un atentat la ordinea constituţionalăşi de drept.
6. Procedurile împotriva suspendării activităţii partidului şi revocarea suspendării
24. La 24 ianuarie 2002, PPCD a contestat decizia Ministerului Justiţiei, susţinând inter alia că adunările reprezentau întâlniri cu alegătorii în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, şi nu adunări care cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
25. La 8 februarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a revocat suspendarea activităţii PPCD. El a subliniat că PPCD a încălcat toate legile menţionate în decizia din 18 ianuarie 2002 şi că suspendarea a fost necesarăşi justificată. Totuşi, datorită solicitării făcute de Secretarul General al Consiliului Europei, în temeiul articolului 52 al Convenţiei şi având în vedere apropiatele alegeri locale, PPCD a fost autorizat să-şi reînceapă activitatea. Decizia din 8 februarie 2002 nu a anulat decizia din 18 ianuarie 2002.
26. La 7 martie 2002, Curtea de Apel i-a dat câştig de cauză Ministerului Justiţiei şi a hotărât că decizia din 18 ianuarie 2002 a fost legală. Ea a respins argumentul PPCD că partidul nu putea fi responsabil pentru acţiunile membrilor săi, şi anume ale grupului său parlamentar. Ea a constatat că adunările organizate de PPCD erau de fapt demonstraţii, întâlniri şi marşuri, care cădeau sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, şi nu întâlniri cu alegătorii. Chiar dacă s-ar presupune că adunările au fost planificate ca întâlniri cu alegătorii, acestea au fost transformate treptat în demonstraţii şi, prin urmare, PPCD avea nevoie de autorizaţie pentru a le organiza. De asemenea, ea a statuat că, în urma demonstraţiilor, compania de transport public a suferit pierderi în mărime de 12,133 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 1,050 euro (EUR) la acea dată). Participarea minorilor la demonstraţii a constituit o încălcare a Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, a Legii privind drepturile copilului şi a Legii învăţământului.
27. PPCD a depus recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se inter alia pe articolele 10 şi 11 ale Convenţiei.
28. La 17 mai 2002, un colegiu al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat decizia sa prin care a respins recursul depus de PPCD. El a reprodus argumentele Curţii de Apel şi a constatat inter alia că, deoarece demonstraţiile organizate de PPCD erau ilegale, sancţiunea care i-a fost aplicată nu a fost disproporţională. El a stabilit, de asemenea, că în orice caz, decizia Ministerului Justiţiei nu a avut un efect negativ asupra PPCD, deoarece ea nu a fost executată, conturile PPCD nu au fost sechestrate, iar partidul a putut să-şi continue activitatea în mod nestingherit.
7. Procedurile Guvernului pentru declararea ca ilegale a adunărilor desfăşurate de PPCD şi dispunerea încetării lor
29. Ministerul Justiţiei nu a răspuns la cererea Primăriei din 23 ianuarie 2002 pentru interpretarea legii şi nici nu a adresat Parlamentului vreo solicitare. Totuşi, la 21 februarie 2002, Guvernul a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând acesteia inter alia să declare ilegale demonstraţiile organizate de PPCD şi să dispună încetarea lor.
30. La 25 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât în favoarea Guvernului şi a declarat adunările ilegale. Ea a statuat inter alia că:
„Chiar dacă s-ar admite că PPCD a avut iniţial intenţia de a organiza întâlniri cu alegătorii săi, aceste întâlniri s-au transformat mai târziu în demonstraţii, marşuri, procesiuni şi pichetări care cad sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. În aceste circumstanţe, liderilor PPCD li s-a cerut să se conformeze prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor...”
31. Reclamanţii au depus recurs.
32. La 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, iar hotărârea din 25 februarie 2002 a devenit irevocabilă.
8. Înregistrarea video prezentată de Guvern
33. În cursul procedurilor în cauză în faţa Curţii, Guvernul a prezentat o înregistrare video cu imagini ale adunărilor desfăşurate de deputaţii PPCD la 15, 16, 17 şi 18 ianuarie 2002. Adunările se desfăşurau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, într-o zonă pentru pietoni, în faţa clădirii Guvernului. Numărul participanţilor părea să fie de câteva sute şi includea persoane de diferite vârste, variind de la şcolari la pensionari. Potrivit timpului afişat pe imagini, adunările au început în jurul orei 13:00 şi au durat aproximativ două ore. Diferite personalităţi au ţinut cuvântări critice la adresa Partidului Comunist de guvernământ, a Guvernului şi a politicii sale. Din înregistrarea video se pare că traficul nu era perturbat ca rezultat al adunărilor desfăşurate la acele date şi nu se vedeau semne de violenţă. „Imnul Golanilor” (un cântec compus în timpul demonstraţiilor studenţeşti de la Bucureşti din anul 1990) era cântat frecvent. Refrenul cântecului suna în felul următor:
„Mai bine haimana, decât trădător,
Mai bine huligan, decât dictator,
Mai bine golan, decât activist,
Mai bine mort, decât comunist.”
II. MATERIALE NECONVENŢIONALE RELEVANTE
34. Articolul 32 al Constituţiei Republicii Moldova prevede următoarele:
(3) Sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.
35. Prevederile relevante ale Legii despre statutul deputatului în Parlament din 7 aprilie 1994 sunt următoarele:
Articolul 15
„(1) Deputatul este obligat să respecte cu stricteţe Constituţia, legile, normele etice şi morale.
(2) Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei în stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor omului şi la respectarea legislaţiei.
(3) Cazurile de încălcare a eticii de deputat sunt examinate de Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi.”
Articolul 22 (3)
„Autorităţile administraţiei publice locale acordă deputatului sprijinul necesar pentru organizarea lucrului cu alegătorii, oferă încăperi pentru întâlniri cu ei.”
La 26 iulie 2002, articolul 22 (3) a fost modificat, după cum urmează:
„Autorităţile administraţiei publice locale sînt obligate să acorde deputatului sprijinul necesar pentru organizarea lucrului cu alegătorii. În acest scop, ele asigură accesul în încăperi sau locuri publice, precum şi echipamentul şi informaţiile necesare, anunţă din timp alegătorii despre locul şi timpul întâlnirii cu deputatul.”
La 26 iulie 2002, a fost introdus un nou articol, articolul 22 (1):
„Deputatul are dreptul să organizeze mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri paşnice în condiţiile Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.”
Articolul 23
„(1) Deputatul ca reprezentant al puterii legislative supreme este în drept să ceară la faţa locului încetarea încălcării legii...”
36. Prevederile relevante ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21 iunie 1995 sunt următoarele:
Articolul 5
„Întrunirile se pot desfăşura numai după ce au fost declarate de către organizatori la primăriile orăşeneşti (municipale), săteşti (comunale).”
Articolul 6
„(1) Întrunirile trebuie să se desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme, fiind asigurată protecţia participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor economice, fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică, integritatea corporalăşi viaţa persoanelor, bunurile lor.”
La 26 iulie 2002, la acest articol a fost adăugată următoarea prevedere:
„(2) Se interzice implicarea elevilor de către cadrele didactice sau alte persoane încadrate în instituţiile şcolare în desfăşurarea întrunirilor neautorizate.”
Articolul 7
„Se sistează întrunirile la care se constată fapte sau acţiuni de: a) contestare sau defăimare a statului şi poporului; b) îndemn la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă; c) incitare la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică; d) atentare la regimul constituţional.”
Articolul 8
„(1) Întrunirile se pot desfăşura în pieţe, străzi, parcuri, scuaruri şi în alte locuri publice din municipii, oraşe, comune, sate, precum şi în localuri publice.
(2) Nu se admite desfăşurarea întrunirilor în localurile autorităţilor publice, autorităţilor administraţiei publice locale, procuraturii, instanţelor judecătoreşti, în unităţi economice cu regim special de securitate a muncii sau cu pază armată.
(3) Sînt interzise întrunirile:
a) la o distanţă mai mică de 50 de metri de sediul Parlamentului, reşedinţa Preşedintelui Republicii Moldova, de sediul Guvernului, Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie;
b) la o distanţă mai mică de 25 de metri de sediul organelor administraţiei publice centrale de specialitate, autorităţilor administraţiei publice locale, instanţelor judecătoreşti, procuraturii, poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare socială, unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale, unităţi economice cu instalaţii, utilaje sau maşini având un grad ridicat de pericol în exploatare, instituţii diplomatice.
(4) Accesul liber în sediul organelor şi instituţiilor enumerate la alin. (3) este garantat.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul organizatorilor întrunirilor, pot stabili pentru întruniri locuri sau localuri permanente, după caz.”
Articolul 9
„Timpul întrunirii este coordonat de organizatorul ei şi de primăria oraşului (municipiului), satului (comunei).”
Articolul 11
„(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai tîrziu cu 15 zile înainte
de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărei model este expus în anexă, ce face
parte integrantă din prezenta lege.
(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice: a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii; b) data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie; c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la el; d) forma desfăşurării întrunirii; e) numărul aproximativ de participanţi; f) persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de
ea; g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.
(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.”
Articolul 12
„(2) Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în şedinţă ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a întrunirii şi ia decizia respectivă.”
37. Prevederile relevante ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice din 17 septembrie 1991 sunt următoarele:
Articolul 27
„...În cazul depistării în activitatea partidului sau altei organizaţii social-politice a
unor încălcări ale normelor statutare şi legale, Ministerul Justiţiei va avertiza în scris
conducerea acesteia, solicitându-i să înlăture, în termenul stabilit, aceste încălcări.”
Articolul 29 „Ministerul Justiţiei va suspenda activitatea partidului sau a altei organizaţii social¬politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia sau prezenta lege sau nu au îndeplinit cerinţele expuse în avertisment.”
La 21 noiembrie 2003, acest alineat a fost modificat după cum urmează:
„Ministerul Justiţiei va suspenda activitatea partidului sau a altei organizaţii social¬politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia.
În acest caz Ministerul Justiţiei va informa în scris organele de conducere ale
partidului respectiv indicând încălcările prevederilor legii şi stabilind termenul pentru
înlăturarea lor.
În perioada campaniilor electorale activitatea partidelor şi altor organizaţii social¬politice poate fi suspendată numai de către Curtea Supremă de Justiţie. În timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă propagandăşi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţiuni legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri.
După înlăturarea contravenţiilor, partidul, altă organizaţie social-politică informează
despre aceasta Ministerul Justiţiei, care în termen de 5 zile, autorizează reluarea
activităţii partidului, altei organizaţii social-politice.
Activitatea partidului sau a altei organizaţii social-politice poate fi suspendată pe un termen de pînă la şase luni. În cazul în care nu se vor înlătura încălcările prevederii legii sau pe parcursul unui an, din ziua suspendării, se comit din nou încălcări ale legii, activitatea se suspendă pentru un an de zile.”
38. Prevederile relevante ale Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 sunt următoarele:
Articolul 15
„1. Statele părţi vor recunoaşte drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea de reuniune paşnică.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decît al acelor limitări care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.”
39. Prevederile relevante ale Legii privind drepturile copilului din 15 decembrie 1994 sunt următoarele:
Articolul 13
„(1) Copiii au dreptul să se asocieze în organizaţii obşteşti în conformitate cu legislaţia.
(2) Statul acordă ajutor material organizaţiilor obşteşti ale copiilor, pune la dispoziţia lor localuri, le acordă înlesniri fiscale.
(3) Se interzice implicarea copiilor în activitatea politicăşi asocierea lor în partide politice.”
40. Prevederile relevante ale Legii învăţământului din 21 iulie 1995 sunt următoarele:
Articolul 56
„Cadrele didactice sînt obligate: ...
g) să nu implice elevii în acţiuni de stradă (mitinguri, demonstraţii, pichetări etc.).”
41. Prevederile relevante ale Codului cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985 sunt următoarele:
Articolul 174/1
„(2) Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizaţia ei, precum şi încălcarea condiţiilor (forma, locul, timpul) desfăşurării întrunirii, indicate în autorizaţie, - atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor (conducătorilor) întrunirii în mărime de la douăzeci şi cinci la cincizeci de salarii minime...
(4) Participarea activă la întrunirea desfăşurată în condiţiile alineatului 2 din prezentul articol atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la zece la cincisprezece salarii minime.”
La 26 iulie 2002, în cod a fost introdusă următoarea prevedere:
„(7) Antrenarea copiilor în întruniri, desfăşurate în condiţiile alineatului 2 din
prezentul articol, atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la zece la
douăzeci salarii minime.”
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENŢIEI
42. Reclamantul a pretins că suspendarea a constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de întrunire paşnicăşi la libertatea de asociere garantat de articolul 11 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnicăşi la libertatea de
asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
A. Aplicabilitatea articolului 11
1. Cu titlu preliminar, Guvernul a ridicat chestiunea cu privire la aplicabilitatea articolului 11 în această cauză. În observaţiile sale, el s-a limitat la declararea faptului că articolul respectiv nu este aplicabil, deoarece adunările organizate de PPCD nu au fost paşnice şi nu au fost autorizate în conformitate cu legea.
2. Reclamantul nu a fost de acord şi a notat că înregistrarea video a adunărilor prezentată de Guvern nu denotă semne de violenţă.
3. Curtea notează în primul rând că Guvernul nu şi-a argumentat acuzaţiile cu privire la violenţă. Instanţele judecătoreşti naţionale au examinat de două ori chestiunea legalităţii adunărilor PPCD (a se vedea procedurile care s-au sfârşit cu hotărârile irevocabile ale Curţii Supreme de Justiţie din 5 martie 2002 şi din 17 mai 2002) şi niciodată nu au constatat că acestea au fost violente. În sfârşit, din înregistrarea video prezentată de Guvern se pare că adunările au fost paşnice.
46. Rezultă că obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
B. Respectarea articolului 11
1. Dacă a existat o ingerinţă
47. Părţile au fost de acord că suspendarea activităţii partidului a constituit o ingerinţă în drepturile PPCD garantate de articolul 11 al Convenţiei. Această viziune este împărtăşită de Curte.
2. Dacă ingerinţa a fost justificată
48. O astfel de ingerinţă va constitui o violare a articolului 11, cu excepţia cazului când ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute de paragraful 2 şi a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.
(a) „Prevăzută de lege”
49. Curtea notează că Ministerul Justiţiei a impus suspendarea activităţilor PPCD în baza articolului 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea paragraful 37 de mai sus).
50. Din această prevedere rezultă inter alia că Ministerul Justiţiei era în drept să impună suspendarea activităţilor PPCD dacă partidul nu se conforma avertismentului oficial din 14 ianuarie 2002.
51. Scrisoarea de avertizare din 14 ianuarie 2002 prevedea că PPCD nu a respectat condiţiile din autorizaţia emisă de Consiliul municipal la 3 ianuarie 2002 (a se vedea paragraful 12 de mai sus) şi a desfăşurat demonstraţii neautorizate la 9, 10, 11 şi 13 ianuarie 2002. El a cerut
explicaţii şi a dispus încetarea acţiunilor, care erau „incompatibile cu Constituţia şi cu legislaţia Republicii Moldova”.
52. Abia în decizia sa din 18 ianuarie 2002, prin care a impus suspendarea activităţilor PPCD (a se vedea paragraful 18 de mai sus), Ministerul Justiţiei s-a bazat pe motive noi, precum implicarea copiilor în acţiuni de stradă, instigarea la violenţă publicăşi acţiuni care au atentat la ordinea constituţională (a se vedea paragrafele 22-23 de mai sus).
53. Prin urmare, reclamantul nu a fost informat în scrisoarea de avertizare despre toate acţiunile care i-au fost imputate, ceea ce a redus capacitatea sa de a prevedea toate consecinţele pe care le-ar fi putut suporta dacă ar fi continuat desfăşurarea adunărilor. Acest lucru în sine poate constitui o bază suficientă pentru concluzia că măsurile impuse nu au fost „prevăzute de lege”. Totuşi, Curtea nu consideră necesar să decidă în ultimă instanţă această chestiune având în vedere concluziile sale prezentate mai jos.
(b) Scopul legitim
54. Guvernul nu a făcut nicio declaraţie specială în acest sens, iar reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a urmărit niciun scop legitim. Din motivele expuse mai jos, Curtea nu consideră necesar să decidăşi această chestiune.
(c) „Necesară într-o societate democratică”
(i) Argumentele în faţa Curţii
(α) Reclamantul
1. Reclamantul a susţinut că adunările PPCD aveau scopul de a promova agenda sa politică cu privire la iniţiativa Guvernului de a face obligatorie studierea limbii ruse în şcoli. Potrivit reclamantului, el nu a avut acces la mass-media, iar în Parlament nu au avut loc dezbateri din cauza majorităţii absolute a Partidului Comunist. În astfel de circumstanţe, singura cale deschisă lui pentru a-şi exprima viziunile şi pentru a critica politica Guvernului era de a organiza adunări în Piaţa Marii Adunări Naţionale.
2. Adunările au fost pe deplin paşnice şi nu a avut loc nicio incitare la violenţă publică. Participanţii nu au purtat arme şi au cerut alegeri anticipate, valori democratice europene şi un dialog democratic.
(β) Guvernul
1. Guvernul a susţinut că PPCD a încălcat prevederile articolelor 5 şi 6 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, ale articolelor 13 şi 15 ale Legii privind drepturile copilului şi ale articolului 56 al Legii învăţământului.
2. Adunările organizate de PPCD nu puteau fi considerate întâlniri cu alegătorii, deoarece la ele au participat minori, iar conform legislaţiei Republicii Moldova, minorii nu pot vota şi, prin urmare, nu pot fi consideraţi alegători. Mai mult, implicarea minorilor în activităţi politice este interzisă în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.
3. Măsura a fost aplicată reclamantului şi pentru nerespectarea termenului pentru prezentarea răspunsului la avertismentul oficial al Ministerului Justiţiei din 14 ianuarie 2002.
4. Printr-o decizie a Consiliului municipal, reclamantul a fost autorizat să organizeze o adunare la 9 ianuarie 2002, în Scuarul Operei Naţionale, care este un loc public, localizat la o distanţă de câteva sute de metri de Piaţa Marii Adunări Naţionale şi de sediile Guvernului, al Preşedinţiei şi al Parlamentului Republicii Moldova. Reclamantul nu a respectat decizia Consiliului municipal şi nu a contestat-o niciodată în instanţa de judecată.
5. Reclamantul nu s-a conformat niciodată măsurii aplicate şi şi-a continuat activităţile şi adunările sale interzise. Prin urmare, Guvernul nu a abuzat de marja sa de apreciere şi a impus partidului o sancţiune legitimă, care a fost proporţională cu scopul legitim urmărit.
(ii) Aprecierea Curţii
(α) Principii generale
62. Curtea reiterează că, în pofida rolului său autonom şi a sferei sale speciale de aplicare, articolul 11 trebuie, de asemenea, examinat în lumina articolului 10. Protecţia opiniilor şi libertatea de a le exprima este unul din obiectivele libertăţilor de întrunire şi de asociere, aşa cum ele sunt consfinţite în articolul 11. Acest lucru se aplică cu atât mai mult în ceea ce priveşte partidele politice, având în vedere rolul lor esenţial în asigurarea pluralismului şi a funcţionării corespunzătoare a democraţiei (a se vedea United Communist Party of Turkey and Others v. Turkey, hotărâre din 30 ianuarie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, § 44).
63. Democraţia politică nu numai că este o trăsătură fundamentală a ordinii publice europene, dar şi Convenţia a fost menită să promoveze şi să menţină idealurile şi valorile unei societăţi democratice. Curtea a subliniat că democraţia este unicul model politic agreat de Convenţie şi unicul compatibil cu aceasta. Prin formularea celui de-al doilea paragraf al articolului 11, la fel ca în articolele 8, 9 şi 10 ale Convenţiei, unica necesitate capabilă să justifice o ingerinţă în oricare din drepturile garantate de aceste articole este una care trebuie să pretindă că a rezultat dintr-o „societate democratică” (a se vedea, de exemplu, United Communist Party of Turkey and Others, citată mai sus, §§ 43-45).
64. Referindu-se la caracteristicile unei „societăţi democratice”, Curtea a acordat o importanţă specială pluralismului, toleranţei şi viziunilor largi. În acest context, ea a statuat că, deşi uneori interesele individuale trebuie
subordonate celor ale unui grup, democraţia nu înseamnă pur şi simplu că opiniile majorităţii trebuie întotdeauna să prevaleze: trebuie să fie găsit un echilibru, care să asigure un tratament echitabil şi adecvat al minorităţilor şi să evite orice abuz al unei poziţii dominante (a se vedea Young, James and Webster v. the United Kingdom, 13 august 1981, Seria A nr. 44, p. 25, § 63 şi Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/95 şi 28443/95, ECHR 1999-III, p. 65, § 112).
65. Rezultă că limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce priveşte Guvernul decât în ceea ce priveşte un simplu cetăţean sau chiar un politician. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să constituie subiectul unui control atent nu numai din partea autorităţilor legislative şi judiciare, dar şi din partea presei şi a opiniei publice. Mai mult, poziţia dominantă pe care o ocupă Guvernul face necesar ca el să dea dovadă de reţinere la recurgerea la proceduri penale, mai ales atunci când sunt disponibile alte mijloace pentru a răspunde atacurilor şi criticii nejustificate din partea adversarilor săi sau a mediei (a se vedea Castells v. Spain, hotărâre din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, § 46).
66. În cauza Informationsverein Lentia and Others v. Austria (hotărâre din 24 noiembrie 1993, Seria A, nr. 276), Curtea a descris statul ca fiind principalul garant al principiului pluralismului (a se vedea hotărârea din 24 noiembrie 1993, Seria A nr. 276, p. 16, § 38). În sfera politică, această responsabilitate înseamnă că statul este obligat, printre altele, să organizeze, în conformitate cu articolul 3 al Protocolului nr.1, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului la alegerea legislativului. O astfel de exprimare este de neconceput fără participarea unei pluralităţi de partide politice, care să reprezinte diferitele nuanţe ale opiniilor populaţiei din cadrul unui stat. Prin relatarea acestor opinii, nu doar în cadrul instituţiilor politice, dar şi cu ajutorul mediei, la toate nivelurile vieţii sociale, partidele politice au o contribuţie de neînlocuit la dezbaterile politice, care constituie esenţa conceptului de societate democratică (a se vedea Lingens v. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, p. 26, § 42).
67. În timp ce libertatea de exprimare este importantă pentru toţi, ea este, îndeosebi, importantă pentru un reprezentant ales al poporului. El reprezintă electoratul său, atrage atenţia asupra preocupărilor acestuia şi apără interesele lui. Prin urmare, ingerinţele în libertatea de exprimare a unui membru al Parlamentului, aflat în opoziţie, cere cel mai atent control din partea Curţii (a se vedea hotărârea Castells, citată mai sus, § 42).
68. Având în vedere rolul esenţial pe care-l joacă partidele politice în funcţionarea corespunzătoare a democraţiei, excepţiile prevăzute în articolul 11, în ceea ce priveşte partidele politice, trebuie să fie interpretate în mod strict; doar motive convingătoare şi incontestabile pot justifica restricţii asupra libertăţii de asociere a unor astfel de partide. La determinarea faptului dacă există o necesitate în sensul articolului 11 § 2, statele
contractante au doar o marjă de apreciere limitată, care este însoţită de o supraveghere europeană riguroasă (a se vedea Socialist Party and Others v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, § 50). Prin urmare, rezultă că Curtea trebuie să verifice foarte atent necesitatea de a impune suspendarea activităţii unui partid politic parlamentar, chiar dacă suspendarea este pe o durată destul de scurtă.
69. Totuşi, libertatea de asociere şi dezbaterile politice nu sunt absolute şi trebuie acceptat faptul că atunci când o asociaţie, prin intermediul activităţilor sale sau prin intenţiile pe care ea în mod expres sau implicit le-a declarat în programul său, pune în pericol instituţiile de stat sau drepturile şi libertăţile altora, articolul 11 nu privează statul de puterea de a proteja acele instituţii şi persoane. Ţine de Curte să dea o hotărâre definitivă cu privire la compatibilitatea unor astfel de măsuri cu libertatea de exprimare prevăzută în articolul 10 (a se vedea, mutatis mutandis, Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, § 59).
70. Atunci când Curtea efectuează controlul său, sarcina sa nu este de a substitui opiniile autorităţilor naţionale relevante cu opiniile proprii, ci mai degrabă să revizuiască în conformitate cu articolul 11 deciziile pe care acestea le-au emis în exercitarea discreţiei lor. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât şi-a exercitat discreţia sa în mod rezonabil, atent şi cu bună-credinţă; ea trebuie să examineze pretinsa ingerinţă în lumina cauzei în ansamblu şi să determine dacă aceasta a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde care au fost în conformitate cu principiile prevăzute în articolul 11 şi, mai mult, că ele şi-au bazat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, p. 26, § 31).
(β) Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză
71. Curtea notează că, la momentul evenimentelor, PPCD era un partid parlamentar de opoziţie minoritar, care deţinea aproximativ zece procente din locurile din Parlament, în timp ce Partidul Comunist majoritar avea aproximativ şaptezeci de procente din locuri. Suspendarea activităţii i-a fost impusă reclamantului ca rezultat al adunărilor pe care el le-a organizat pentru a-şi exprima dezacordul şi pentru a protesta împotriva planurilor Guvernului de a face obligatorie studierea limbii ruse în şcoli. La acel moment, acesta constituia subiectul unor dezbateri aprinse în societatea moldovenească. Ţinând cont de interesul public pentru libera exprimare în aceste circumstanţe şi faptul că reclamantul era un partid politic parlamentar de opoziţie, Curtea consideră că marja de apreciere a statului a fost, prin urmare, limitatăşi că numai motive foarte convingătoare ar fi putut justifica
ingerinţa în dreptul PPCD la libertatea de exprimare şi de întrunire (a se vedea paragraful 68 de mai sus).
72. Ministerul Justiţiei şi, ulterior, instanţele judecătoreşti naţionale, atunci când au justificat suspendarea activităţii PPCD, s-au bazat pe trei motive principale: că PPCD nu a obţinut autorizaţie pentru adunările sale în conformitate cu Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, că la adunări au fost prezenţi copii şi că unele declaraţii făcute la adunări au constituit incitări la violenţă publică.
73. În ceea ce priveşte primul motiv, Curtea notează că a existat o dispută cu privire la aplicabilitatea prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor faţă de adunările PPCD. Consiliul municipal, care era unica autoritate împuternicită să elibereze autorizaţii în conformitate cu acea lege, a considerat legislaţia ca fiind neclarăşi a refuzat s-o aplice faţă de PPCD, până când Parlamentul nu va da interpretarea sa oficială (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Astfel, ar părea dubios faptul dacă nerespectarea legislaţiei în acele circumstanţe ar fi justificat o asemenea măsură severă precum este suspendarea. Totuşi, chiar admiţănd faptul că legislaţia era clară, Curtea nu este convinsă că nerespectarea acelei legislaţii, care, de altfel, se pedepsea cu amendă administrativă în mărime de MDL 180 - 450 (EUR 16 - 40) (a se vedea paragraful 41 de mai sus), ar putea fi considerată un motiv relevant şi suficient pentru a impune suspendarea activităţii unui partid de opoziţie.
74. În ceea ce priveşte prezenţa copiilor, Curtea notează că nu a fost stabilit de către instanţele judecătoreşti naţionale că ei se aflau acolo din cauza acţiunilor sau a politicii întreprinse de reclamant. Deoarece adunările se desfăşurau într-un loc public, oricine, inclusiv copiii, puteau să participe la ele. Mai mult, în opinia Curţii, acest lucru constituia mai degrabă o chestiune de alegere personală a părinţilor de a decide dacă să permită copiilor lor să participe la acele adunări şi ar părea contrar libertăţii de întrunire a părinţilor şi a copiilor de a-i împiedica să participe la astfel de evenimente, care, trebuie de reamintit acest fapt, erau desfăşurate pentru a protesta împotriva politicii Guvernului în domeniul educaţiei. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că acest motiv a fost relevant şi suficient.
75. Referitor la cel de-al treilea motiv pentru aplicarea suspendării activităţii, Curtea nu este convinsă că interpretarea unui cântec studenţesc destul de moderat putea fi, în mod rezonabil, interpretată ca o instigare la violenţă publică. Nici Ministerul Justiţiei şi nici instanţele judecătoreşti naţionale n-au încercat să explice în ce mod versurile contestate ale refrenului cântecului au constituit o instigare la violenţă. Prin urmare, acest motiv, de asemenea, nu poate fi considerat relevant şi suficient.
76. Curtea reiterează că doar încălcările foarte grave, precum cele care pun în pericol pluralismul politic sau principiile democratice fundamentale ar putea justifica suspendarea activităţilor unui partid politic. Deoarece adunările PPCD au fost totalmente paşnice, nu au existat instigări la
răsturnarea violentă a Guvernului sau orice alte acţiuni care ar submina principiile pluralismului şi ale democraţiei, nu poate fi în mod rezonabil susţinut faptul că măsura aplicată a fost proporţională cu scopul urmărit şi că a reprezentat „o necesitate socială imperioasă”.
77. Natura temporară a suspendării nu este de o importanţă decisivă la examinarea proporţionalităţii măsurii, deoarece chiar şi o suspendare temporară ar putea, în mod rezonabil, avea un „efect de descurajare” asupra libertăţii partidului de a-şi exercita libertatea de exprimare şi de a-şi urmări scopurile politice, mai ales, pentru că ea a fost adoptată în ajunul alegerilor locale.
78. Curtea a notat cu satisfacţie acceptul autorităţilor Republicii Moldova de a revoca suspendarea ca urmare a solicitării Secretarului General adresată în temeiul articolului 52 al Convenţiei (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea constată că suspendarea temporară a activităţilor PPCD nu a fost bazată pe motive relevante şi suficiente şi nu a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI
79. Reclamantul a pretins, de asemenea, violarea articolului 10 al Convenţiei. Deoarece pretenţia sa se referă la aceleaşi chestiuni care au fost examinate în temeiul articolului 11, Curtea nu consideră necesar să o examineze separat.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
80. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
81. Reclamantul nu a înaintat vreo pretenţie cu titlu de prejudiciu material sau moral.
B. Costuri şi cheltuieli
82. Reclamantul a pretins EUR 8,235 pentru onorariile avocaţilor, din care suma de EUR 3,960 a fost pretinsă pentru dl Vitalie Nagacevschi şi suma de EUR 4,275 pentru dl Vladislav Gribincea. Reclamantul a prezentat o listă detaliată a orelor lucrate asupra cauzei şi un contract potrivit căruia onorariile avocaţilor pentru o oră de lucru au fost de EUR 80 şi, respectiv, EUR 60.
În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a invocat asemenea cauze precum United Communist Party of Turkey and Others v. Turkey, citată mai sus, în care reclamantului i-a fost acordată suma de FRF 120,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli pentru doi avocaţi; Socialist Party and Others v. Turkey, citată mai sus, în care reclamantului i s-au acordat FRF 57,187 cu titlu de asistenţă juridică plătită de Consiliul Europei pentru doi avocaţi; Maestri v. Italy [GC], nr. 39748/98, ECHR 2004-I, în care reclamantului i s-au acordat EUR 10,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli; şi cauza Freedom and Democracy Party (ÖZDEP) v. Turkey [GC], nr. 23885/94, ECHR 1999¬VIII, în care reclamantului i s-au acordat FRF 40,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Reclamantul a argumentat că onorariile pentru o oră de lucru, pretinse de avocaţii săi, nu erau excesive şi a declarat că există birouri de avocaţi în Chişinău care încasează onorarii între EUR 120 şi EUR 200 pentru o oră de lucru.
83. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. Potrivit Guvernului, suma pretinsă de reclamant este prea mare în lumina salariului mediu lunar din Republica Moldova. Guvernul a fost de acord că există birouri de avocaţi care încasează EUR 120 pentru o oră de lucru de la întreprinderi; totuşi, în opinia sa, asemenea onorarii nu ar trebui aplicate faţă de un partid politic, deoarece acesta ar putea să fie incapabil să plătească astfel de sume. Potrivit Guvernului, reclamantul nu avea dreptul să i se acorde costuri şi cheltuieli, deoarece cauza nu era una complexă, iar PPCD nu a suportat niciun prejudiciu real, înaintând cererea la Curte doar pentru a obţine „publicitate gratuită”.
84. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
85. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus, complexitatea şi importanţa cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 4,000.
C. Dobânda
86. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge în unanimitate obiecţia preliminară a Guvernului;
2. Hotărăşte cu şase voturi pentru şi unul împotrivă că a existat o violare a articolului 11 al Convenţiei;
3. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să determine dacă a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei;
4. Hotărăşte cu şase voturi pentru şi unul împotrivă:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
5. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba englezăşi comunicată în scris la 14 februarie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Michael O’BOYLE Nicolas BRATZA Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre.
(a) opinia parţial concordantăşi parţial disidentă a dlui Pavlovschi;
(b) opinia disidentă a dlui Borrego Borrego.
N.B. M.O’B
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂŞI PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
În această cauză, după multe ezitări, am decis să votez împreună cu majoritatea în favoarea constatării unei violări a articolului 11, deşi motivarea mea diferă radical de cea a majorităţii.
A. Câteva remarci de natură generală
Cauza Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) c. Moldovei este unică în multe privinţe.
Deşi Curtea are o jurisprudenţă destul de bogată cu privire la interzicerea şi lichidarea forţată a partidelor politice, este pentru prima dată când noi nu ne-am confruntat cu interzicerea sau lichidarea, ci mai degrabă cu o decizie de suspendare a activităţilor unui partid politic – suspendarea numai a patru forme de activitate, şi nu a tuturor. Un factor mai relevant este că decizia de suspendare nu a fost niciodată executată, mai mult, după o anumită perioadă de timp (20 zile), ea a fost revocată de autorităţile naţionale.
În cauza care se află în faţa noastră, noi ne confruntăm cu o situaţie în care divergenţele dintre opoziţia politicăşi forţele de la conducere, care, la prima vedere, au părut a fi absolut ireconciliabile şi care au rezultat într-o profundă criză politică, s-au transformat, graţie medierii Consiliului Europei, într-un parteneriat strategic construit pe principiile democraţiei europene, ale respectului reciproc şi înţelegerii comune a viitorului european al Republicii Moldova. Noi ne confruntăm cu o situaţie în care graţie Secretarului General, Adunării Parlamentare şi Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, bunăvoinţei opoziţiei din Republica Moldova, precum şi forţei politice de la conducere, a fost stabilită o permanentă „masă rotundă”. Toate partidele politice principale din Republica Moldova au obţinut posibilitatea de a discuta deschis chestiunile de importanţă generală pentru ţară.
Pentru a permite părţilor implicate în conflict să găsească soluţii democratice la problemele cu care se confruntă ele, în Republica Moldova a fost creat Biroul Reprezentantului Special al Secretarului General al Consiliului Europei, care lucrează productiv.
In fine, ne confruntăm cu o situaţie în care liderul PPCD – principalul partid de opoziţie din Republica Moldova - a fost ales în calitate de vice¬preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, în care deputaţii care au fost foşti rivali politici – Partidul Popular Creştin Democrat şi Partidul Comunist din Republica Moldova - au votat împreună pentru acelaşi candidat la preşedinţie, înaintat de ultimul partid menţionat.
Înţelegerea mea este următoarea: ambii foşti rivali au dat dovadă de maturitate politică, de bunăvoinţă şi pregătirea de a găsi un consens în interesele generale ale societăţii şi pentru beneficiul poporului moldovenesc.
În opinia mea, toate aceste noi evoluţii sunt de o mare importanţă pentru supremaţia legii şi democraţie, nu numai pentru Republica Moldova, dar şi pentru întreaga Europă. Ele sunt de o importanţă covârşitoare în calitate de un precedent pozitiv pentru cooperarea fructuoasă dintre partidele politice care, în pofida idealurilor şi viziunilor lor politice diferite, în pofida temerilor şi suspiciunilor lor, şi-au manifestat capacitatea de a depăşi contradicţiile, de a găsi puncte convergente şi de a lucra împreună în interesele integrării europene şi în baza principiilor democratice. Partidul Popular Creştin Democrat şi Partidul Comunist din Republica Moldova întreprind actualmente eforturi legislative foarte serioase cu scopul de a aduce legislaţia Republicii Moldova în conformitate cu standardele legale europene.
În raportul din 16 septembrie 2005, adresat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la „Funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova” (Doc. 10671), citim:
„Începând cu anul 2002, Partidul Comunist de guvernare a luat o poziţie proeuropeanăşi actualmente pare determinat să accelereze procesul de integrare europeană. De la alegerile parlamentare din martie 2005, Preşedintele a avut, de asemenea, sprijinul unei părţi a opoziţiei, inclusiv a Partidului Popular Creştin Democrat, cu condiţia că el va realiza reforme legislative rapide... Parlamentul nou¬ales al Republicii Moldova a luat iniţiativa excepţională de a adopta, în unanimitate, la prima sa şedinţă plenară, o Declaraţie cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor de integrare europeană. Maturitatea politicăşi responsabilitatea politicienilor din Republica Moldova în ochii poporului lor şi ai ţării lor va fi, de asemenea, apreciată prin prisma acestui spirit de cooperare şi a tuturor reformelor democratice pe care ei sunt capabili să le realizeze...”2
Luând în consideraţie evenimentele şi evoluţiile excepţionale menţionate mai sus, ar fi fost relevant ca ele să fi fost reflectate în hotărârea Curţii. Chestiunea radierii cererii putea fi, de asemenea, luată în consideraţie.
Salut introducerea în hotărâre (paragraful 78) a declaraţiei conform căreia „Curtea a notat cu satisfacţie acceptul autorităţilor Republicii Moldova de a revoca suspendarea ca urmare a solicitării Secretarului General adresată în temeiul articolului 52 al Convenţiei…”, însă acest lucru, în opinia mea, nu este suficient.
Regret profund că majoritatea a omis o oportunitate foarte bună de a lua în consideraţie toate evenimentele şi evoluţiile recente evidenţiate mai sus şi că nici măcar nu le-a menţionat în hotărâre. Eu nu consider această abordare ca fiind foarte corectă, deoarece, în opinia mea, evenimentele descrise în hotărâre, examinate izolat, creează o imagine distorsionată a ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în continuare în Republica Moldova.
1 A se vedea „Comunicatul cu ocazia desfăşurării Consiliului Naţional Lărgit al Partidului Popular Creştin Democrat”
2 A se vedea Adunarea Parlamentară Doc. 10671, raportul cu privire la „Funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova”, 16 septembrie 2005, §§ 3-4.
B. Motivele dezacordului cu decizia majorităţii Întreaga hotărâre se bazează pe argumentul că în această cauză a avut loc o ingerinţă sub forma suspendării activităţilor PPCD3.
De la bun început, este necesar de menţionat că, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, o suspendare totală sau absolută a activităţilor unui partid nu este permisă. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice prevede că, pe durata suspendării temporare, restricţiile pot fi impuse doar cu privire la patru forme de activitate: folosirea mijloacelor de informare în masă, propaganda şi agitaţia, efectuarea operaţiunilor bancare sau a altor operaţiuni legate de bunuri, precum şi participarea la alegeri.
Alte forme atât ale activităţilor cotidiene, cât şi ale celor politice (precum, spre exemplu, activitatea în Parlament sau în consiliile locale, organizarea întrunirilor de partid atât la nivel local, cât şi central, a conferinţelor, a seminarelor, folosirea oficiilor, a sediilor, a computerelor, precum şi alte forme de activitate de birou) nu pot fi restricţionate, chiar şi pe durata suspendării.
În opinia mea, concluzia că a existat o suspendare în cauza aflată în examinare a fost formulată, cel puţin parţial, din cauza prezentării superficiale – chiar eronate – a legislaţiei naţionale a Republicii Moldova.
Paragraful 37 al hotărârii, care descrie „prevederile relevante” ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice, conţine următorul pasaj:
„...
Articolul 29
„Ministerul Justiţiei va suspenda activitatea partidului sau a altei organizaţii social¬politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia sau prezenta lege sau nu au îndeplinit cerinţele expuse în avertisment.”
La 21 noiembrie 2003, acest alineat a fost modificat după cum urmează:
„Ministerul Justiţiei va suspenda activitatea partidului sau a altei organizaţii social¬politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia.
În acest caz Ministerul Justiţiei va informa în scris organele de conducere ale partidului respectiv indicând încălcările prevederilor legii şi stabilind termenul pentru înlăturarea lor.
În perioada campaniilor electorale activitatea partidelor şi altor organizaţii social¬politice poate fi suspendată numai de către Curtea Supremă de Justiţie.
În timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă
3 A se vedea paragrafele 71-78 ale hotărârii.
propagandăşi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţiuni legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri.
După înlăturarea contravenţiilor, partidul, altă organizaţie social-politică informează despre aceasta Ministerul Justiţiei, care, în termen de 5 zile, autorizează reluarea activităţii partidului, altei organizaţii social-politice.
Activitatea partidului sau a altei organizaţii social-politice poate fi suspendată pe un termen de pînă la şase luni. În cazul în care nu se vor înlătura încălcările prevederii legii sau pe parcursul unui an, din ziua suspendării, se comit din nou încălcări ale legii, activitatea se suspendă pentru un an de zile.”
...”
Din cauza prezentării nu prea clare a articolului 29, acest pasaj din hotărâre creează impresia că prevederile „...În timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă propagandăşi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţiuni legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri...” nu au existat la momentul când activitatea PPCD se pretinde că a fost „suspendată”.
Însă acest lucru pur şi simplu nu este adevărat. Mi-e teamă că legislaţia din Republica Moldova, după cum am menţionat, nu a fost prezentată foarte bine în ceea ce priveşte acest aspect.
La momentul evenimentelor, articolul 29 al Legii menţionate mai sus – adică înainte de modificările de la 21 noiembrie 2003 - avea următoarea formulare:
„Ministerul Justiţiei va suspenda temporar activitatea partidului sau a altei organizaţii social - politice în cazul în care acestea au încălcat Constituţia sau normele prezentei legi, sau nu au realizat indicaţiile în termenul stabilit.
În acest caz Ministerul Justiţiei va informa în scris organele de conducere ale partidului respectiv indicând încălcările prevederilor legii şi stabilind termenul pentru înlăturarea lor.
În perioada campaniilor electorale activitatea partidelor şi altor organizaţii social¬politice poate fi suspendată numai de către Curtea Supremă de Justiţie.
În timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă propagandăşi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţii legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri.
După înlăturarea contravenţiilor, partidul, altă organizaţie social-politică informează Ministerul Justiţiei, care, în termen de 5 zile, autorizează reluarea activităţii partidului, altei organizaţii social-politice.
Activitatea partidului sau a altei organizaţii social-politice poate fi suspendată pe un termen de şase luni. În cazul în care nu se vor înlătura încălcările prevederii legii, activitatea se suspendă pentru un an de zile.”
Ca rezultat al modificărilor din 21 noiembrie 2003, sfârşitul primului paragraf „...sau normele prezentei legi, sau nu au realizat indicaţiile în termenul stabilit...” a fost exclus, restul articolului rămânând intact4.
Prin urmare, în timpul pretinsei „suspendări”, adică, în ianuarie şi februarie 2002, în vigoare erau următoarele prevederi:
„În timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă propagandăşi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţii legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri...”
În opinia mea, pentru a constata că a existat o suspendare a activităţilor PPCD, majoritatea trebuia să se fi asigurat că în urma deciziei ministrului Justiţiei, acest partid politic fie a fost lipsit de posibilitatea de a folosi mijloacele de informare în masă, de a face propagandăşi agitaţie, de a efectua operaţiuni bancare sau alte operaţiuni legate de bunuri, fie de a participa la alegeri.
Deoarece PPCD a ignorat decizia emisă de ministru, iar ministrul, la rândul său, manifestându-şi bunăvoinţa, a decis să nu execute decizia sa, putem afirma că nu au existat consecinţe negative pentru PPCD.
Reprezentanţii PPCD nu au prezentat nicio probă care să dovedească că, în urma deciziei ministrului Justiţiei, clientul lor a fost lipsit de posibilitatea de a folosi mijloacele de informare în masă sau de a face propagandăşi agitaţie, sau că el a avut conturi bancare ori alte bunuri, însă a pierdut posibilitatea să efectueze tranzacţii cu acele bunuri, sau că el a fost lipsit de posibilitatea de a participa la alegeri.
Nu există în dosar nicio probă care să indice că oricare din consecinţele negative de mai sus ar fi survenit.
Toate aceste argumente arată că de facto nu a existat nicio suspendare a activităţilor PPCD. În această cauză, în termeni practici, avem de-a face nu cu o „suspendare reală”, ci mai degrabă cu o „decizie de a suspenda”, care a rămas neexecutatăşi care, după 20 de zile, a fost revocată de acelaşi funcţionar public.
Eu consider că, în asemenea circumstanţe, este corect şi justificat de a vorbi despre o încercare abandonată de a suspenda activităţile PPCD.
În opinia mea umilă, în această cauză noi ar fi trebuit să discutăm despre
o ingerinţă de natură neclară – încercarea abandonată de a suspenda activităţile PPCD prin intermediul unei decizii neexecutate, şi nu a unei „suspendări” care, aşa cum am menţionat deja, nu a avut niciun efect. Problema „necesităţii ingerinţei”, în forma în care ea a fost prezentată în hotărâre, îmi creează o altă dificultate.
4 A se vedea Legea LRM718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social-politice.
Această chestiune a „necesităţii ingerinţei” nu poate fi analizată in abstracto şi este strâns legată de problemele legalităţii ingerinţei, existenţa unor necesităţi sociale imperioase şi legalitatea scopurilor ingerinţei. Natura ingerinţei şi proporţionalitatea ei faţă de scopurile legitime urmărite sunt de o importanţă crucială pentru determinarea faptului dacă a existat sau nu o violare.
Eu sunt pe deplin de acord cu declaraţia majorităţii din paragraful 48 că o ingerinţă va constitui o încălcare a articolului 11, cu excepţia cazului când ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute de paragraful 2 şi a fost „necesară într-o societate democratică” în vederea atingerii acestor scopuri.
Din păcate, majoritatea, contrar declaraţiei de mai sus, a decis să nu examineze problema legalităţii ingerinţei şi natura scopurilor urmărite. În opinia mea, este pur şi simplu imposibil de a evalua criteriul „necesar într-o societate democratică” fără a evalua anterior natura legală a măsurilor luate şi a scopurilor urmărite de Guvern. Pentru a fi „necesară”, ingerinţa trebuie să fie proporţională unei „necesităţi sociale imperioase”. „Necesitatea socială imperioasă”, la rândul său, determină natura scopurilor urmărite. Prin urmare, toate elementele menţionate mai sus trebuie examinate împreună, începând, bineînţeles, cu determinarea legalităţii ingerinţei.
C. Motivele pentru a vota în favoarea constatării unei violări în această cauză
În opinia mea, emiterea unei decizii cu privire la suspendarea unui partid politic, care nu a fost niciodată executată, nu a avut nicio consecinţă negativă, a fost, pur şi simplu, ignorată de partid, iar după 20 de zile a fost revocată de acelaşi funcţionar care anterior a emis-o, nu va atinge un nivel de gravitate care să ceară protecţie internaţională decât dacă ea a fost emisă contrar legii.
Aici eu văd o problemă reală. Eu mă îndoiesc foarte mult că emiterea deciziei în cauză a fost în conformitate cu legea.
Conform jurisprudenţei Curţii, o normă nu poate fi considerată „lege” decât dacă ea este formulată cu suficientă precizie, astfel încât să permită persoanei să decidă comportamentul său: el sau ea trebuie să poată - în caz de necesitate cu consultanţă corespunzătoare - să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-o acţiune concretă5.
Aici merită de menţionat că Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nu prevede răspunderea colectivă; cu alte cuvinte, ea nu prevede răspunderea partidului pentru acţiunile întreprinse de membrii săi.
5 A se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A, nr. 30, p. 31, § 49.
Lipsa prevederilor legale care să reglementeze răspunderea partidului pentru acţiunile unora din membrii săi face aplicarea restricţiilor prevăzute de lege neexecutorie în termeni practici.
Acest motiv în sine ar putea face decizia respectivă neîntemeiată din punct de vedere legal, ceea ce ne-ar permite să constatăm că ingerinţa nu a fost „prevăzută de lege”. Aici trebuie să menţionez că acest argument a fost, în esenţă, unul din cele pe care s-a bazat reclamantul atunci când a declarat că toate întrunirile şi demonstraţiile în cauză au fost organizate de deputaţii PPCD, şi nu de PPCD.
Eu sunt de acord cu reprezentanţii reclamantului asupra acestui punct. Într-adevăr, nu există nimic în dosar care ar putea sugera că PPCD în calitate de formaţiune politică a avut vreo legătură cu adunările care s-au desfăşurat în principala piaţă din capitala Republicii Moldova.
Toate argumentele expuse în hotărâre ar fi fost întemeiate dacă autorităţile de stat ar fi aplicat restricţii unor persoane particulare. În acest caz, eu aş fi fost de acord că ingerinţa a fost prevăzută de lege şi a avut un scop legitim, însă, probabil, nu a fost necesară într-o societate democratică, dar nu acesta a fost cazul.
Această cauză se referă mai degrabă la o entitate legală decât la o persoană privată. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nu a conţinut şi, în continuare, nu conţine nicio prevedere legală directă care să reglementeze cu suficientă claritate responsabilitatea partidelor politice (a entităţilor legale) pentru faptele comise de către membrii lor (persoane private).
La cea de-a 41-a sesiune plenară din 10 şi 11 decembrie 1999, Comisia de la Veneţia a adoptat reguli cu privire la interzicerea şi lichidarea partidelor politice şi la alte măsuri similare.
Potrivit acestor reguli, un partid politic în sine nu poate fi responsabil pentru comportamentul individual al membrilor săi, care nu au fost autorizaţi de către partid în cadrul activităţilor politice/publice şi de partid6.
Acesta este exact cazul în ceea ce priveşte legislaţia Republicii Moldova.
Mai mult, articolul 20 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prevede că pot fi aplicate sancţiuni administrative sau penale organizatorilor sau participanţilor la o adunare care încalcă prevederile legii. Legea nu prevede răspunderea unui partid politic pentru încălcările legislaţiei comise în cursul unei adunări organizate de el.
Nici Legea cu privire la instituţiile financiare şi nici Legea cu privire la proprietate nu prevăd posibilitatea sechestrării bunurilor unui partid politic în cazul suspendării activităţilor sale. Nici Legea presei sau Legea audiovizualului nu prevăd vreun temei legal pentru limitările cu privire la folosirea unor astfel de mijloace de informare de către un partid politic pe durata suspendării partidului.
6 A se vedea Regulile cu privire la interzicerea şi lichidarea partidelor politice şi alte măsuri similare, http://www.venice.coe.int/docs/2000/CDL-INF(2000)001-e.asp.
Având în vedere toate aceste lacune evidente în legislaţie, aplicarea unei „suspendări temporare”, urmată de restricţiile prevăzute de articolul 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (şi anume, „...în timpul suspendării activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice, acestora li se interzice să se folosească de mijloacele de informare în masă, să facă propagandăşi agitaţie, să efectueze operaţiuni bancare sau alte operaţii legate de bunuri, precum şi să participe la alegeri...”), este ilegală atât în conformitate cu Convenţia, cât şi cu legislaţia Republicii Moldova.
În concluzie, în opinia mea, în această cauză ingerinţa nu a fost prevăzută de lege. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei şi, în consecinţă, nu a fost necesară examinarea chestiunii cu privire la proporţionalitatea acestei ingerinţe.
D. Natura excesivă a onorariilor avocaţilor
Mai există un aspect al acestei cauze cu care eu nu sunt de acord: suma acordată cu titlu de onorarii pentru avocaţi – 4,000 euro (EUR). Eu consider că această sumă este excesivăşi nu corespunde nici lucrului efectuat şi nici jurisprudenţei Curţii.
Eu aş fi fost gata să accept această sumă cu titlu de costuri şi cheltuieli, dacă avocaţii ar fi contribuit la aflarea adevărului în această cauză, însă nu a fost aşa. Eu am menţionat deja că nu a fost prezentată nicio probă care să demonstreze că într-adevăr faţă de PPCD a fost aplicată suspendarea. Acest lucru, în termeni practici, a plasat Curtea într-o poziţie în care, în absenţa probelor, ea a trebuit să accepte că aplicarea suspendării a avut într-adevăr loc.
Mai mult, în cererea lor iniţială, reprezentanţii reclamantului s-au bazat pe articolele 6, 10 şi 11, precum şi pe articolul 1 al Protocolului nr. 1. Ulterior, ei au decis să-şi retragă pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1. La rândul său, Curtea a decis să nu examineze pretenţia în temeiul articolului 10. Din aceste patru pretenţii, Curtea a constatat violarea doar a unei prevederi a Convenţiei, şi anume a articolului 11.
Există o practică de lungă durată a Curţii să reducă sumele acordate cu titlu de costuri şi cheltuieli proporţional numărului de violări constatate.
În cauza Nikolova v. Bulgaria, Curtea a declarat:
„...Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, printre altele, Campbell and Fell v. the United Kingdom, hotărâre din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, pp. 55-56, § 143).
Curtea notează că o parte a onorariilor pretinse de avocat se referă la apărarea reclamantului împotriva învinuirilor penale în procedurile naţionale şi pretenţia sa cu privire la pretinsa inechitate, care a fost declarată inadmisibilă de către Comisie.
Aceste onorarii nu constituie cheltuieli care au fost necesare în procesul de obţinere a reparaţiilor pentru violările Convenţiei, constatate în această cauză (a se vedea Mats Jacobsson v. Sweden, hotărâre din 28 iunie 1990, Seria A nr. 180-A, p. 16, § 46). Numărul de ore pe care avocatul pretinde că le-a petrecut lucrând asupra cauzei pare, de asemenea, a fi excesiv...”7.
În cauza Debono v. Malta, Curtea a declarat, de asemenea, că pretenţiile reclamantului, cu excepţia celei cu privire la încălcarea principiului „termenului rezonabil”, au fost declarate inadmisibile. Prin urmare, ea a considerat potrivit să ramburseze doar o parte din costurile şi cheltuielile pretinse de reclamant8.
Eu consider că în această cauză ar trebui luată o atitudine similară.
Mai mult, avocaţii reclamantului în această cauză sunt reprezentanţi ai organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”. Eu am un respect deosebit pentru această organizaţie, care este foarte activă în domeniul protecţiei drepturilor omului şi care a depus la Curte un număr destul de considerabil de cereri, ridicând chestiuni care sunt serioase din punctul de vedere al protecţiei drepturilor omului şi foarte interesante din punct de vedere legal. Totuşi, aici există o problemă: această organizaţie este o organizaţie non¬guvernamentală (ONG), care activează în baza Legii cu privire la asociaţiile obşteşti9. În conformitate cu această lege, toate ONG-urile din Republica Moldova sunt organizaţii non-profit şi eu am marii dubii că un ONG non¬profit ar trebui să aplice rate care să le depăşească pe cele aplicabile avocaţilor care lucrează pentru Baroul Avocaţilor din Republica Moldova. Eu mă tem că aplicându-se faţă de ONG-uri rate care, teoretic, ar putea fi aplicate de organizaţiile profesionale cu scop lucrativ s-ar distorsiona însăşi natura idealurilor societăţii civile.
Merită, de asemenea, să menţionăm faptul că ONG „Juriştii pentru Drepturile Omului”, împreună cu Comitetul Helsinki, LADOM şi altele, se plasează în rândurile organizaţiilor care oferă servicii juridice gratuite10.
Mi-e teamă că-mi este foarte dificil să accept că ratele de EUR 60 şi EUR 80 pentru o oră de lucru pretinse de reprezentanţii reclamantului ar
7 A se vedea Nikolova v. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, ECHR 1999-II. 8 A se vedea Debono v. Malta, nr. 34539/02, § 54, 7 februarie 2006.
9 A se vedea Закон ZPM837/1996 Об общественных объединениях, Ст. 1,
10 A se vedea pe Internet ziarul Press obozrenie, „Не молчи”: в Молдове пройдёт информационная кампания по правам человека, „…в рамках кампании гражданам будут раздаваться информационные материалы о правах человека а также листовки с адресами и контактной информацией организаций, которые предоставляют бесплатные юридические услуги. Среди них числятся пять юридических учреждений при Государственном университете Молдовы, Центр по защите прав человека и неправительственные организации „Юристы за права человека”, „Институт уголовных реформ”, „Комитет Хельсинки в Молдове”, „LADOM” и „Promo-lex”...” http://press.try.md/view.php?id=67252&iddb=Society.
putea fi considerate ca prestare de servicii juridice gratuite sau ca o activitate „non-profit”.
Prin urmare, dacă luăm în consideraţie faptul că numai una din cele patru pretenţii a fost declarată admisibilăşi numai o violare a fost constatată, precum şi statutul de ONG non-profit pe care îl are „Juriştii pentru Drepturile Omului”, suma acordată cu titlu de costuri şi cheltuieli ar trebui redusă în jumătate şi ar trebui să fie la nivelul de aproximativ EUR 2,000 pentru a compensa pe deplin reprezentanţii reclamantului pentru cheltuielile care au fost realmente angajate, şi nu pentru cheltuieli ipotetice sau speculative şi, mai mult, pentru a le asigura un standard de trai foarte confortabil pentru cel puţin câteva luni.
Iată unde eu, în mod respectuos, nu sunt de acord cu majoritatea.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI BORREGO BORREGO
(Traducere)
Eu regret că nu pot fi de acord cu motivarea majorităţii Camerei.
În această cauză, noi, foarte pe scurt, putem distinge între două aspecte: o acţiune şi o reacţie.
În ceea ce priveşte acţiunea, au avut loc demonstraţii paşnice timp de opt zile în Piaţa Marii Adunări Naţionale (a se vedea paragrafele 19 şi 33 ale hotărârii), fără respectarea cerinţelor formale prevăzute în Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Responsabilitatea pentru aceste demonstraţii trebuie atribuită reclamantului (a se vedea Refah Partisi (The Welfare Party) and Others v. Turkey [GC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, § 115, ECHR 2003-II).
În ceea ce priveşte reacţia autorităţilor din Republica Moldova, este vorba despre suspendarea timp de o lună impusă partidului în cauză. Având în vedere Convenţia, circumstanţele cauzei şi faptul că urmau să aibă loc alegeri locale, această suspendare a activităţilor partidului politic trebuie văzută ca o măsură care nu a fost necesară într-o societate democratică.
Totuşi, în pofida tuturor acestor fapte, eu consider că nu a existat o violare a Convenţiei în această cauză. De ce?
În opinia mea, deoarece în această cauză au fost două aspecte foarte importante cărora Curtea nu le-a acordat o atenţie cuvenită.
În primul rând, în răspuns la scrisoarea trimisă de Secretarul General al Consiliului Europei autorităţilor din Republica Moldova în conformitate cu articolul 52 al Convenţiei, ministrul Justiţiei a revocat suspendarea activităţilor partidului (a se vedea paragraful 25 al hotărârii).
Aşa cum înţeleg eu, Convenţia formează un tot întreg: articolul 11 este parte din ea, aşa precum sunt parte a Convenţiei şi Secţiunea a II-a şi articolul 52. Scopul Convenţiei, în întregime, este de a proteja drepturile omului. Dreptul garantat de articolul 11 a fost respectat ca rezultat al aplicării măsurilor prevăzute în articolul 52, cu mult înainte ca hotărârea Curţii să fie adoptată.
În al doilea rând, suspendarea partidului „nu a avut niciun efect negativ asupra PPCD, deoarece ea nu a fost executată, conturile PPCD nu au fost sechestrate, iar partidul a putut să-şi continue activitatea în mod nestingherit”, aşa precum a constatat Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea paragraful 28).
Pe scurt, eu consider că, deoarece suspendarea a fost revocatăşi nu a fost niciodată executată, în această cauză nu a existat o violare a Convenţiei.
| ← Ursu contra Moldovei - Arestare preventivă nejustificată | Meriakri contra Moldovei - Corespondenţa cu avocat în timpul... → |
|---|
