Persoane dispărute Responsabilitatea statului - Tansi contra Turciei
| Comentarii |
|
CEDO, secţia IV, hotărârea Taniş şi alţii versus Turcia, 2 august 2005, 65899/01
În contextul dispariţiei unor persoane, faptul că patru ani mai târziu se continuă ignorarea sorţii celor dispăruţi, precum şi lipsa unor explicaţii plauzibile ale autorităţilor asupra celor petrecute, conduce Curtea la stabilirea unei responsabilităţi directe a statului în dispariţia acelor persoane.
Reclamanţii sunt rudele a doi conducători locali ai unui partid politic, care au dispărut din ianuarie 2001 în împrejurări care fac obiect al unei controverse între părţi. Curtea a stabilit faptele după ce o delegaţie a sa a efectuat o misiune de anchetă în Turcia. Din aceasta a rezultat că înainte de dispariţie, cei doi au fost obiect al mai multor acţiuni de hărţuire din partea autorităţilor. În ziua dispariţiei lor, ei au fost abordaţi pe stradă de un bărbat în civil care s-a declarat a fi poliţist şi le-a cerut să îl urmeze într-o maşină, însă aceştia au refuzat. Unul dintre cei doi dispăruţi a primit un apel telefonic pe telefonul mobil prin care au fost convocaţi la jandarmeria locală; identitatea acestei persoane face obiect al unui ordonanţe de secret de stat din partea autorităţilor naţionale. Cei doi oameni au fost văzuţi intrând în sediul jandarmeriei în acea zi. Dacă statul susţine că aceştia au părăsit sediul jandarmeriei o jumătate de oră mai târziu, nu s-a putut stabili dacă aceştia au părăsit liberi sediul. Ulterior, nici unul dintre cei doi nu a mai fost văzut sau auzit de către familiile lor ori colegi. Informaţiile ulterioare după care cei doi ar fi ajunşi în Irak ori au fost ucişi într-o acţiune de răzbunare politică nu sunt susţinute de nici un element de fapt. În urma unei plângeri introduse de către familiile acestora, s-a deschis o anchetă penală. Reclamanţii au afirmat în cursul anchetei că persoanele dispărute făceau deja obiect al unor acţiuni de intimidare din partea comandantului jandarmeriei şi se temeau pentru viaţa lor. Un judecător a impus o măsură de restricţionare a accesului la dosarul anchetei. Ancheta s-a finalizat printr-o decizie de neîncepere a urmării penale. Reclamanţii au formulat recurs. Curtea siguranţei statului a constatat lacune în anchetă, însă nici o completare a acesteia nu a fost ordonată. În faţa acestei CEDO, reclamanţii au susţinut că rudele lor au fost victime ale unei execuţii capitale extrajudiciare în urma unei arestări nerecunoscute de către autorităţi. Curtea a cerut, fără succes, guvernului să îi furnizeze o copie de pe dosarul de urmărire penală şi care conţinea informaţii declarate ca fiind confidenţiale.
În drept.
Stabilirea faptelor. O delegaţie de judecători a desfăşurat o anchetă la Ankara pentru stabilirea faptelor. Cu toate acestea, doi martori importanţi chemaţi la audieri nu s-au prezentat, iar mai multe informaţii din dosarul de anchetă penală au rămas secrete. Pentru Curte, cât timp statul pârât este singurul care a avut acces la informaţii şi care putea să asigure prezenţa martorilor, lipsa nejustificată de implicare a acestuia îi poate permite Curţii să tragă nişte concluzii în raport de afirmaţiile reclamanţilor. În consecinţă, chiar dacă nu s-a putut proba că cei doi au fost arestaţi, cât timp e posibil de stabilit că aceştia au fost convocaţi oficial de către autorităţile militare şi apoi au intrat într-un local aflat sub controlul acestora, rămâne ca statul să furnizeze o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare asupra a ceea ce s-a întâmplat în acel local şi de a demonstra că cei doi nu au fost deţinuţi ori privaţi de libertate. În lipsa acestei explicaţii, plângerea va fi examinată nu numai sub aspectul violării art. 5, ci şi al art. 2.
Art. 38. Obligaţia de cooperare cu Curtea. Omisiunea statului de a acţiona cu diligenţa solicitată pentru a urma cererile Curţii, care a dorit să obţină elemente de probă pe care le-a considerat necesare examenului plângerii, faptul că dosarul de anchetă penală este secret, faptul că nu a putut fi audiat nici comandatul jandarmeriei, nici persoana care a telefonul de la jandarmerie şi a cărei nume nu a fost comunicat, nu se pot concilia nu obligaţia impusă de art. 38 de a colabora cu Curtea.
Art. 2. Cu privire la dispariţii. Faptul determinant este acela că cei doi dispăruţi s-au dus la jandarmerie în urma unui apel telefonic după care nu au mai fost văzuţi. Există de asemenea suficiente indicii că aceştia au fost ameninţaţi de către comandatul jandarmeriei din cauza activităţii lor politice, iar un martor credibil a relatat o tentativă de răpire comisă chiar în ziua dispariţiei. În contextul dispariţiei acelor persoane, faptul că patru ani mai târziu se continuă ignorarea sorţii celor dispăruţi, că ancheta penală relevă existenţa unor neglijenţe în efectuarea ei, lipsa unor explicaţii plauzibile ale autorităţilor asupra celor petrecute, conduce Curtea la stabilirea unei responsabilităţi directe a statului în dispariţia acelor persoane. De aceea, art. 2 a fost violat.
Art. 5. Aceste dispariţii, de care este responsabil statul turc relevă existenţa unei atingeri grave a dreptului persoanelor la libertate şi siguranţă, pentru motivele expuse mai sus.
Art. 3. Tratament inuman şi degradant. Incertitudinea şi starea de teamă a reclamanţilor – rude ale celor dispăruţi – este atestată de numeroasele demersuri pe care aceştia le-au întreprins pentru a afla ce s-a întâmplat cu cei apropiaţi lor. Cu toate acestea, ancheta a fost lipsită de celeritate şi a fost secretă, fiind-le imposibil să participe la ancheta statului turc. Constatând angoasa lor, Curtea a considerat că dispariţia rudelor reclamanţilor constituie un tratament inuman şi degradant chiar faţă de reclamanţi. De aceea, art. 3 a fost violat.
Art. 13. Lipsa unei anchete eficace cu privire la circumstanţele dispariţiei celor doi constituie şi o violare a art. 13.
| ← Lovirea unui deţinut Necesitatea unei explicaţii din partea... | Ultraj Insultarea judecătorului Consecinţe.... → |
|---|
