PHINIKARIDOU contra Ciprului - Imposibilitatea promovării unei acţiuni în stabilirea paternităţii, ca urmare a expirării unui termen de prescripţie
| Comentarii |
|
Cauza PHINIKARIDOU împotriva Ciprului (nr. 23890/02), hotărârea din 20 decembrie 2007 [secţia I]
În fapt
În anul 1991, guvernul a introdus un act normativ («Legea privind copiii») care permitea copiilor născuţi în afara căsătoriei să solicite recunoaşterea judiciară a paternităţii. Perioada limită pentru introducerea cererii de către copii, prevăzută de acest act, era de trei ani, începând cu data la care copilul devenea major sau, în situaţia în care copiii erau deja majori, de la data la care actul normativ intra în vigoare. Reclamanta, care era deja majoră când legea a intrat în vigoare, nu a cunoscut identitatea tatălui său biologic până în decembrie 1997. In iunie 1999, aceasta a depus o cerere la instanţa pentru dreptul familiei prin care solicita recunoaşterea judecătorească a paternităţii. Cererea sa a fost respinsă motivat de faptul că termenul limită prevăzut de lege în cazul său expirase la 1 noiembrie 1994, după trei ani de la intrarea în vigoare a actului normativ. Apelul său la Curtea Supremă a fost respins. Reclamanta s-a plâns că termenul-limită de trei ani prevăzut de lege a împiedicat-o să iniţieze procedurile legale.
În drept
Sarcina Curţii era aceea de a determina dacă statul respondent a respectat obligaţii le pozitive în gestionarea acţiunii reclamantului de recunoaştere judecătorească a paternităţii. O perioadă limită în sine nu era incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, iar în procesele de paternitate era justificată de dorinţa de a asigura certitudinea juridică şi finalitatea în relaţiile de familie. întrebarea era dacă natura termenului limită şi/sau maniera în care a fost aplicat era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi dacă a fost păstrat un echilibru just între drepturile şi interesele contrarii. Printre factorii relevanţi avuţi în vedere în acest caz au fost existenţa unor mijloace alternative de reparaţie sau prevederea unor excepţii în cazurile în care cunoaşterea realităţii biologice a avut loc după ce termenul limită a expirat. Curtea a analizat dacă prezumţia legală putea să prevaleze realităţii sociale şi biologice şi dacă a fost compatibilă
cu obligaţia de a asigura respectarea efectivă a vieţii private şi de familie. Deşi nu a existat o abordare uniformă în legislaţia statelor contractante, un număr semnificativ de state nu au impus copiilor o perioadă limită de deschidere a unui proces de paternitate (spre deosebire de situaţia în care reclamantul era tatăl) şi o tendinţă poate fi percepută în direcţia unei mai bune protejări a dreptului copilului de a i se stabili paternitatea.
Curtea a avut dificultăţi de a accepta perioade limită inflexibile aplicabile indiferent de cunoaşterea de către copil a factorilor relevanţi şi a considerat că o distincţie trebuia făcută între cazurile în care copilul nu a avut oportunitatea să cunoască faptele şi acelea în care nu a iniţiat procedurile în timpul termenului limită prevăzut de lege din alte motive. în cauza de faţă, a rezultat clar din hotărârea Curţii Supreme că s-a acordat o importanţă mai mare interesului general şi drepturilor şi intereselor prezumtivului tată şi ale familiei sale, decât dreptului reclamantului de a-i fi dezvăluite originile. Chiar având în vedere marja de apreciere a statului, aplicarea unui termen limită rigid în exercitarea procedurilor de paternitate, fără a avea în vedere circumstanţele individuale ale cauzei şi în special cunoaşterea de către copil a faptelor interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private. Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41: 6.000 euro daune morale.
| ← DICKSON contra Marii Britanii - Refuzul de a permite inseminarea... | LIU şi LIU contra Rusiei - Absenţa garanţiilor procedurale... → |
|---|
