LIU şi LIU contra Rusiei - Absenţa garanţiilor procedurale în cadrul procedurii de expulzare
| Comentarii |
|
Cauza LIU şi LIU împotriva Rusiei (nr. 42086/05), hotărârea din 6 decembrie 2006 [secţia I]
În fapt
Primul reclamant - un cetăţean chinez - şi al doilea reclamant - un cetăţean rus - sunt căsătoriţi din anul 1994 şi au doi copii. Al doilea reclamant şi cei doi copii au trăit în Rusia toată viaţa. Primul reclamant a locuit legal în Rusia până în august 2003 pe baza unui permis de muncă ce se reînnoia. în noiembrie 2002 a solicitat un permis de rezidenţă, dar cererea sa a fost în cele din urmă respinsă fără a i se da vreun motiv. Apelul declarat de reclamanţi în faţa instanţelor ruseşti a fost de asemenea respins. în noiembrie 2004, instanţa a stabilit, în temeiul unor informaţii clasificate, că primul reclamant constituie un potenţial risc pentru securitatea naţională. Informaţia era secret de stat şi nu putea fi făcută publică, iar în hotărârea instanţei nu a existat nicio menţiune că instanţa ar fi avut vreodată acces la informaţia în chestiune. în martie 2005, a fost respinsă o nouă cerere pentru eliberarea permisului de rezidenţă de către departamentul afacerilor interne. încercările reclamantului de a desfiinţa decizia au eşuat. în mai multe ocazii, primul reclamant a fost amendat, între anii 2003-2005, pentru că locuia în Rusia fără a avea un permis de rezidenţă valid. Totuşi, instanţele interne au schimbat multe din acele decizii, constatând încălcări de procedură sau intervenţia prescripţiei.
în noiembrie 2005, instanţa competentă a constatat că primul reclamant a încălcat prevederile referitoare la rezidenţă şi a ordonat detenţia sa în vederea deportării, în aceeaşi zi a fost plasat într-un centru de detenţie iar ulterior, la 13 decembrie 2005, când decizia de deţinere a fost desfiinţată ca nemotivată, a fost eliberat. Procedurile administrative împotriva sa au fost oprite, ca prescrise. în noiembrie 2005, şeful Serviciului Federal pentru Migraţie a ordonat expulzarea primului reclamant în temeiul «Legii privind procedura de intrare şi ieşire din Federaţia Rusă». Nu au fost prezentate motive suplimentare. în luna decembrie 2006, Curtea a dispus plasarea sa într-un centru de detenţie în scopul expulzării sale. Se pare că ordinul de expulzare nu a fost executat şi primul reclamant continuă să locuiască în Rusia împreună cu familia sa.
În drept
Art. 8 -în mod evident, relaţia reclamanţilor interesează viaţa de familie, iar refuzul de acordare a permisului de rezidenţă şi ordinul privind expulzarea primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, care are o bază în dreptul intern. Totuşi, instanţele nu au fost în măsură să evalueze în mod efectiv dacă deciziile de respingere a cererilor reclamantului de acordare a permisului de rezidenţă erau justificate, fiind bazate pe informaţii clasificate. Chiar dacă folosirea materialelor confidenţiale putea fi inevitabilă în situaţia în care securitatea naţională era în discuţie, aceasta nu a însemnat că autorităţile naţionale pot fi eliberate de orice control efectiv din partea instanţelor interne ori de câte ori declară că sunt în discuţie chestiuni ce ţin de securitatea naţională şi terorism. Existau însă modalităţi de a folosi informaţii clasificate respectând, în acelaşi timp, garanţiile procedurale. Nedezvăluirea informaţiilor relevante a privat instanţele de puterea de a evalua dacă concluzia că primul reclamant constituia un pericol la adresa securităţii
naţionale avea o bază factuală rezonabilă. Ca urmare, cercetarea judiciară a fost limitată ca scop şi nu a furnizat suficiente garanţii împotriva exercitării arbitrare a puterii discreţionare, conferite de legea internă Ministerului Afacerilor Interne, în cazurile implicând securitatea naţională.
Prevederile relevante din «Actul privind cetăţenii străini» permitea Ministerului Afacerilor Interne să refuze acordarea permiselor de rezidenţă şi să ceară cetăţeanului străin să părăsească ţara invocând raţiuni de securitate, fără a furniza vreun motiv şi fără un control efectiv din partea unei autorităţi independente. Deciziile ordonând detenţia primului reclamant au fost luate de Serviciul Federal privind Migraţia la iniţiativa departamentului local de poliţie. Ambele agenţii erau parte a executivului şi luau astfel de decizii fără audierea cetăţeanului străin interesat. Nu a fost clar dacă exista posibilitatea contestării deciziilor în faţa unei instanţe sau în faţa unei alte autorităţi independente, care să ofere garanţiile unei proceduri contradictorii, competentă să revizuiască argumentele deciziilor şi probele relevante. Mai mult, Codul contravenţiilor administrative prevede o procedură diferită de îndepărtare a cetăţenilor străini rezidenţi în mod nelegal în Rusia, care oferă garanţii procedurale de substanţă. în special puterea de a ordona îndepărtarea administrativă aparţinea în mod exclusiv unui judecător, iar ordinul era supus apelului la o instanţă superioară.
Legea rusă stabilea două proceduri paralele de expu Izare a cetăţenilor străini, a căror rezidenţă în Rusia devenea nelegală. în una din acele proceduri, expulzarea unui cetăţean străin putea fi ordonată de executiv fără vreo formă de revizuire independentă sau proceduri contradictorii, în timp ce în cealaltă procedură (îndepărtarea administrativă) se prevedea cercetarea judecătorească. Legea internă permitea executivului să aleagă una dintre proceduri, în mod discreţionar. Folosirea garanţiilor procedurale de către cetăţeanul străin era, prin urmare, în mâinile executivului. Curtea a concluzionat că expulzarea primului reclamant a fost ordonată în temeiul unor dispoziţii legale care nu permiteau un grad adecvat de protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare.
Concluzie: încălcare, dacă ordinul de expulzare ar fi executat (unanimitate).
Art. 5 alin. (1) - Curtea a analizat dacă ordinul de detenţie din 21 noiembrie 2005 a constituit o bază legală pentru detenţia primului reclamant înainte de a fi desfiinţat în decembrie 2005, pentru lipsa motivelor care să justifice nevoia de a-l ţine în custodie. Ea a considerat că această lipsă nu avea semnificaţia unei «flagrante sau evidente neregularităţi». Instanţa nu a acţionat cu rea-credinţă şi a încercat să aplice corect legislaţia relevantă. Faptul că anumite lipsuri ale procedurii au fost constatate în apel nu înseamnă în sine că detenţia a fost nelegală. Concluzie: lipsa încălcării (unanimitate).
Art. 41: 6.000 euro daune morale.
| ← PHINIKARIDOU contra Ciprului - Imposibilitatea promovării unei... | MAUMOUSSEAU şi WASHINGTON contra Franţei - Revenirea unui... → |
|---|
