PIERMONT contra FRANŢEI — Măsura de expulzare din Polinezia Franceză, însoţită de o interdicţie de a intra în Noua Caledo-nie, luate împotriva unei cetăţene germane, membră a Parlamentului European
| Comentarii |
|
CAZUL PIERMONT contra FRANŢEI — Măsura de expulzare din Polinezia Franceză, însoţită de o interdicţie de a intra în Noua Caledo-nie, luate împotriva unei cetăţene germane, membră a Parlamentului European
306. — La invitaţia personalităţilor independentiste locale, dna Doro-thee Piermont, cetăţeană germană şi membră a Parlamentului European (grupul Verzilor) stă în Polinezia Franceză din 24 februarie până în 3 martie 1986. La sosirea sa, este invitată să respecte, în expunerile sale, o anumită rezervă în privinţa problemelor interne franceze. La 1 martie 1986, ea participă la o manifestaţie independentistă şi antinucleară în cursul căreia aceasta ia cuvântul. în timp ce se pregăteşte să părasească Polinezia Franceză, i se notifică, la 3 martie 1986, o hotărâre luată la 2 martie 1986 de către înaltul comisar al Republicii în Polinezia Franceză, pronunţând expulzarea sa şi interdicţia oricărei noi intrări pe teritoriu.
Continuând călătoria, ea se duce în Noua Caledonie, tot la invitaţia aleşilor politici independentişti. La sosirea sa pe aeroportul Noumea, ea este condusă la biroul Poliţiei aeroportului şi frontierelor pe motivul riscurilor unor tulburări suscitate de venirea sa. în aceeaşi seară, înaltul comisar al Republicii în Noua Caledonie ia o hotărâre de interdicţie a intrării petiţionarei pe teritoriu.
Tribunalul administrativ de la Papeete şi cel de la Noumea, prin deciziile respective — din 23 şi 24 decembrie 1986 — primesc recursurile în anulare formulate de dna Piermont împotriva celor două hotărâri. La 12 niai 1989, Consiliul de Stat, sesizat cu recursul în apel al ministrului departamentelor şi teritoriilor franceze de peste mări, anulează aceste judecăţi.
307. — în cererile din 6 şi 8 noiembrie 1988 la Comisie, dna Piermont pretinde că măsurile administrative luate împotriva sa în Polinezia Franceză şi în Noua Caledonie încalcă art. 2 din Protocolul nr. 4, art. 10 din Convenţie şi art. 14 din Convenţie combinat cu art. 10^1
• Hotărârea din 27 aprilie 1995 (Cameră) (seria A nr. 314)
308. — Curtea examinează mai întâi cauza conform prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 4.
în ceea ce priveşte măsura luată în Polinezia Franceză, ea constată că hotărârea de expulzare din 2 martie 1986 a fost notificată a doua zi doamnei Piermont în timp ce ea luase deja loc în avion. Persoana în cauză, care nu se găsea în misiune în numele Parlamentului European, a putut să se deplaseze după voia sa în Polinezia din 24 februarie până la 3 martie 1986 şi în această perioadă nu a suferit nici o ingerinţă în exercitarea dreptului său la liberă circulaţie în sensul art. 2 din Protocolul nr. 4.
Ea aminteşte, de asemenea, că la depunerea instrumentului său de ratificare, guvernul francez a declarat că Protocolul nr. 4 se va aplica „ansamblului teritoriului Republicii, ţinând seama de necesităţile locale la care face referire art. 63 din Convenţie, în ceea ce priveşte teritoriile de peste mări“. Art. 5 § 4 al numitului Protocol impune ca Polinezia să fie considerată ca un teritoriu distinct în scopul referirilor la teritoriul unui stat făcute de art. 2. în consecinţă, chiar de la notificarea hotărârii de expulzare, petiţionara nu se mai găsea legal pe teritoriul polinezian şi deci nu a făcut atunci nici obiectul unei ingerinţe în exercitarea dreptului său la liberă circulaţie. în concluzie, nu s-a încălcat art. 2 din Protocolul nr. 4 (unanimitate).
309. — Cât despre măsura luată în Noua Caledonie, Curtea apreciază ca fiind prea formalist argumentul petiţionarei, potrivit căruia simpla trecere prin controlul poliţiei aeroportului regularizează situaţia unei persoane pe un teritoriu. într-adevăr, într-un aeroport ca cel din Noumea, atâta timp cât un pasager rămâne în incinta acestuia, rămâne sub incidenţa operaţiunilor de control. Dna Piermont a fost interpelată imediat după vizarea paşaportului său, iar hotărârea litigioasă i-a fost notificată deşi ea nu părăsise aeroportul deoarece se găsea încă reţinută într-un local aflat sub paza forţelor de poliţie.
Hotărârea luată de înaltul comisar al Republicii se intitula „hotărâre asupra interdicţiei de intrare a unui străin pe un teritoriu" şi art. 1 pronunţa numita interdicţie. De altfel, în decizia sa din 12 mai 1989, Consiliul de Stat nu a pus în cauză natura numitei hotărâri. în consecinţă, petiţionara nu s-a aflat niciodată legal pe teritoriu, condiţie a aplicării art. 2 din Protocolul nr.
4. Nu s-a încălcat deci această dispoziţie (unanimitate).
310. — Curtea consideră apoi cazul din perspectiva art. 10 din Convenţie.
Măsura expulzării din Polinezia franceză însoţită de o interdicţie a oricărei noi intrări se analizează ca o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al dnei Piermont.
Guvernul susţinea că numita ingerinţă se încadra în „necesităţile locale" în sensul art. 63 din Convenţie, intra în domeniul de aplicare al art. 16 din Convenţie şi răspundea exigenţelor § 2 din art. 10.
Din perspectiva art. 63, Curtea constată că argumentele guvernului se referă în esenţă asupra contextului politic local tensionat pe fondul unei campanii electorale şi deci pune accentul mai mult pe împrejurări şi situaţii decât pe necesităţi. O conjunctură politică, desigur delicată, dar care ar fi putut să se găsească şi în metropolă, nu este suficientă pentru a interpreta formula „necesităţi locale" ca justificând o ingerinţă în dreptul garantat de art. 10.
în privinţa art. 16, Curtea nu poate reţine argumentul petiţionarei bazat pe existenţa unei cetăţenii europene, tratatele comunitare nerecunoscând în acea perioadă o asemenea cetăţenie. Totuşi, ea consideră că apartenenţa dnei Piermont la un stat membru al Uniunii Europene şi în plus calitatea sa de parlamentar european nu permit să i se opună art. 16 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât populaţia teritoriilor de peste mări participă la alegerea deputaţilor Parlamentului European. în concluzie, această dispoziţie nu autoriza statul să restrângă exercitarea de către petiţionară a dreptului garantat de art. 10.
în privinţa art. 10 § 2, Curtea apreciază ca inutil să se pronunţe asupra legalităţii în dreptul intern a interdicţiei de intrare aplicată petiţionarei, dna Piermont nerevenind în Polinezia. Cât despre hotărârea de expulzare, ea constată că se baza pe art. 7 din Legea din 3 decembrie 1849.
Ingerinţa urmărea scopuri legitime, respectiv apărarea ordinii şi integrităţii teritoriale.
Era aceasta necesară într-o societate democratică? Curtea aminteşte importanţa acordată libertăţii de exprimare. Un adversar al ideilor şi poziţiilor oficiale trebuie să-şi poată găsi locul în arena politică. Preţioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este în mod deosebit preţioasă pentru un ales al poporului. Pornind de aici, ingerinţele în libertatea sa de exprimare impun Curţii să efectueze un control din cele mai stricte.
Atmosfera politică, care domnea în acea perioadă în Polinezia franceză, şi perspectiva dublului scrutin apasă cu o anumită greutate. Atitudinea petiţionarei, ale cărei idei politice erau cunoscute, putea desigur să aibă un impact deosebit asupra climatului politic. De altfel, la sosirea sa, a fost invitată să respecte o anumită rezervă în intervenţiile sale. Totuşi dna Piermont a ţinut discursurile în cauză în cursul unei manifestări paşnice autorizate. în nici un moment parlamentara europeană nu a instigat la violenţă sau la dezordine; ea a luat cuvântul în sprijinul revendicărilor antinucleare şi independentiste exprimate de mai multe partide locale. Intervenţia sa se înscria deci în cadrul unei dezbateri democratice în Polinezia. în plus, manifestaţia nu a fost urmată de nici o dezordine, iar guvernul nu a demonstrat că luările de poziţie ale petiţionarei au cauzat tulburări în Polinezia. Mai mult, dacă hotărârea de expulzare a fost notificată chiar înainte de plecarea petiţionarei, ea a fost adoptată a doua zi după manifestaţia litigioasă. Nimic nu arată că înaltul comisar al Republicii avea intenţia să ia o măsură pur simbolică. Astfel, nu a fost realizat un echilibru just între interesul general şi libertatea de exprimare. Pe scurt s-a încălcat art. 10 (5 voturi pentru, 4 împotrivă).
311. — Potrivit Curţii, hotărârea de interzicere a intrării în Noua Caledonie adoptată de înaltul comisar al Republicii se analizează ca o ingerinţă în exercitarea dreptului garantat de art. 10 deoarece, reţinută la aeroport, petiţionara nu a putut intra în contact cu personalităţile politice care au invitat-o să-şi exprime ideile la faţa locului.
Măsura era prevăzută de lege, deşi puteau exista unele îndoieli în privinţa aplicabilităţii art. 7 din Legea din 3 decembrie 1849 la cazul prezent unde nu a fost vorba de o expulzare stricto senso, ci de un refuz al intrării.
în privinţa proporţionalităţii măsurii, Curtea aminteşte importanţa acordată libertăţii de exprimare. Comportamentul petiţionarei şi teama că aceasta s-ar putea exprima la faţa locului asupra unor subiecte delicate puteau explica motivele refuzului care i-a fost opus de a pătrunde pe teritoriul cale-donian. Chiar dacă climatul politic era tensionat şi sosirea dnei Piermont a provocat o manifestare limitată de ostilitate, Curtea nu găseşte nici o diferenţă substanţială în situaţia petiţionarei pe cele două teritorii. Raţiunile care au făcut-o să tragă concluzia că măsura luată în Polinezia franceză nu era justificată o conduc la o constatare identică şi pentru Noua Caledonie.
A existat deci încălcarea art. 10 (5 voturi pentru, 4 împotrivă).
312. — Având în vedere concluziile sale relativ la art. 10, Curtea consideră inutil să cerceteze dacă s-a încălcat şi art. 14 din Convenţie, combinat cu art. 10 (unanimitate).
313. — Conform aprecierii Curţii, în temeiul art. 50 din Convenţie, constatările de încălcare a art. 10 constituie o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral pe care petiţionara l-ar fi suferit, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a cerut abrogarea măsurii de interdicţie.
Pentru cheltuieli de judecată Curtea acordă 80.000 de F.F. dnei Piermont (unanimitate).
| ← RAIMONDO contra ITALIEI — Aplicarea unor măsuri de prevenţie... | GOLDER contra REGATULUI UNIT - Respingerea cererii unui deţinut... → |
|---|
