RAIMONDO contra ITALIEI — Aplicarea unor măsuri de prevenţie unui presupus mafiot
| Comentarii |
|
CAZUL RAIMONDO contra ITALIEI — Aplicarea unor măsuri de prevenţie unui presupus mafiot
298. — începând din 24 iulie 1984, Giuseppe Raimondo, bănuit că aparţine unei asociaţii de răufăcători de tip mafiot, face obiectul unor urmăriri penale în cadrul cărora este plasat în detenţie provizorie (din 7 noiembrie 1984 până la 24 iulie 1985), apoi consemnat la domiciliu. Printr-o decizie din 30 ianuarie 1986, Tribunalul din Catanzaro îl pune în libertate făcând aplicarea principului in dubio pro reo şi revocă măsura arestării. Sesizată de Ministerul Public şi de G. Raimondo, Curtea de apel din Catanzaro îl pune în libertate la 16 ianuarie 1987 pe motiv că nu s-a stabilit elementul material al infracţiunii.
între timp, aceleaşi bănuieli apăsând asupra celui interesat, împotriva lui este angajată o procedură urmărind impunerea unor măsuri de prevenţie. La 13 mai 1985, Trihunalul din Catanzaro ordonă sechestrarea unora din bunurile sale (imobile şi vehicule). Aceeaşi jurisdicţie decide la 16 octombrie 1985 să confişte bunurile a căror provenienţă legitimă nu a fost dovedită şi să-l supună pe petiţionar la o măsură de supraveghere specială din partea poliţiei, condamnându-l să verse o cauţiune.
Printr-o decizie (decreta) din 4 iulie 1986 (depusă la grefă la 2 decembrie şi considerată cu autoritate de lucru judecat la 31 decembrie 1986), Curtea de apel din Catanzaro, sesizată de către petiţionar, ridică măsurile amintite. La 5 decembrie 1986 autorităţile competente din Catanzaro informează carabinierii din locul de reşedinţă al petiţionarului privind revocarea măsurii de supraveghere specială; aceştia îl avizează pe petiţionar la 20 decembrie 1986. Ridicarea sechestrării unor imobile şi confiscării a patru vehicule a fost înscrisă în registrele publice la 2 şi 10 februarie şi, respectiv, 10 iulie 1987; în ce priveşte cele nouă imobile care i-au fost confiscate, autorităţile solicită înscrierea la 9 august 1991. Cauţiunea a fost înapoiată la 24 aprilie 1987.
299. — în cererea sa la Comisie, din 23 aprilie 1987, G. Raimondo invocă art. 5 §§ 1 şi 3 şi art. 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie, ca şi art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 2 din Protocolul nr. 4}
• Hotărârea din 22 februarie 1994 (Cameră) (seria A nr. 281-A)
300. — Curtea examinează mai întâi cauza în baza art. 1 din Protocolul nr. 1, începând cu aplicarea măsurilor preventive patrimoniale.
Ea constată că sechestrarea era prevăzută de legea din 31 mai 1965 şi nu urmărea să-l lipsească pe petiţionar de bunurile sale, ci numai să-l împiedice să le folosească; în consecinţă, se aplică cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Sechestrarea se analizează în mod manifest ca o măsură provizorie răspunzând nevoii de a asigura confiscarea eventuală a bunurilor care par a fi produsul activităţilor ilegale în prejudiciul colectivităţii. Interesul general justifică deci ingerinţa litigioasă care nu putea fi considerată ca fiind disproporţionată faţă de scopul urmărit în momentul în care a fost luată, ţinând seama de foarte periculoasa putere economică a unei „organizaţii ca mafia. Aşadar, nu a existat violarea art. 1 asupra acestui aspect (unanimitate).
Deşi comportă o privare de proprietate, confiscarea bunurilor nu ţine în mod necesar de cea de-a doua frază a primului alineat a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit jurisprudenţei italiene, confiscarea în cauză nu putea să antreneze transferul de proprietate în profitul statului decât în urma unei decizii irevocabile. Or, nu acesta a fost cazul în speţă, pentru că Raimondo atacase ordonanţa tribunalului din Catanzaro din 16 octombrie 1985. Şi aici intră deci în joc cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Confiscarea — prevăzută şi ea de legea din 1965 — servea unui scop de interes general: să împiedice ca folosirea bunurilor respective să procure beneficii, în detrimentul colectivităţii, petiţionarului sau asociaţiei de răufăcători căreia acesta era bănuit că îi aparţine. Curtea nu ignoră dificultăţile întâmpinate de statul italian în lupta contra mafiei. Destinată să blocheze mişcările suspecte de capital, confiscarea constituie o armă eficientă şi necesară pentru a combate flagelul. Aceasta apare deci ca proporţională cu obiectul vizat. în sfârşit, caracterul său preventiv îi justifică aplicarea imediată, independent de orice recurs. în concluzie, statul reclamat nu a depăşit marja de apreciere acordată de cel de-al doilea alineat al art. 1, astfel încât nu a existat violarea acestui articol (unanimitate).
în ce priveşte supravegherea bunurilor sechestrate sau confiscate, Curtea arată că orice sechestrare sau confiscare antrenează prin natura sa prejudicii. Alegaţiile petiţionarului nefumizând o bază destul de clară pentru a putea cerceta dacă prejudiciul efectiv suferit în speţă a depăşit limitele inevitabilului, nici violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi stabilită sub acest aspect (unanimitate).
301. — Curtea continuă cu problema menţinerii înscrierii măsurilor litigioase în registrele publice. Ea notează de la început că restituirea bunurilor s-a operat la 2 februarie 1987, două luni după depunerea la grefă a deciziei Curţii de apel. Menţinerea înscrierii constituia oare o atingere a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1? întrebarea cere un răspuns negativ pentru imobilele indisponibilizate la 13 mai 1985 şi pentru trei vehicule confiscate la 16 octombrie 1985, deoarece înscrierea a avut loc începând cu 2 şi 10 februarie 1987. Nu aceeaşi situaţie este cu camionul şi cele nouă imobile confiscate la 16 octombrie 1985: înscrierea nu s-a făcut decât la 10 iulie 1987 pentru primul şi după 9 august 1991 pentru celelalte. Curtea nu are de apreciat cine ar fi trebuit să ia măsurile sau iniţiativa în speţă. Totuşi, responsabilitatea statului se afla angajată; este greu de înţeles de ce a trebuit să se aştepte peste şapte luni (2 decembrie 1986—10 iulie 1987) şi, respectiv, patru ani şi opt luni (2 decembrie 1986—9 august 1991) pentru a vedea regularizat statutul juridic al unei părţi a bunurilor lui Raimondo. în plus, menţinerea înscrierii nu era nici „prevăzută de lege“, nici necesară „pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Aşadar, a existat violarea acestui text (unanimitate).
302. — în ceea ce priveşte plasarea lui Raimondo sub supravegherea specială a poliţiei, Curtea constată mai întâi că ea nu antrena o privare de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie; simplele restricţii la libertatea de a circula rezultând din amintita supraveghere răspund exigenţelor art. 2 din Protocolul nr. 4.
Ţinând seama de ameninţarea reprezentată de mafie pentru „societatea democratică" această măsură era, în plus, necesară „menţinerii ordinii publice" ca şi pentru „prevenirea faptelor penale“ şi îndeosebi proporţională cu scopul urmărit, până în momentul în care Curtea de apel din Catanzaro decide, la 4 iulie 1986, să o revoce.
Rămâne perioada de la 4 iulie până la 20 decembrie 1986, data notificării către petiţionar. Chiar admiţând că o anumită decizie, adoptată cu uşile închise, nu putea să aibă valoare juridică decât în momentul depunerii sale la grefă, la 2 decembrie, Curtea discerne cu greu de ce au trebuit aproape cinci luni pentru a se redacta motivele unui act de executare imediată şi privind un drept fundamental a petiţionarului. Ea trage concluzia că cel puţin din 2 până la 10 decembrie 1986 ingerinţa în chestiune nu era nici prevăzută de lege nici necesară, astfel încât s-a violat art. 2 din Protocolul nr. 4 (unanimitate).
303. — Prin prisma art. 6 § 1 din Convenţie, perioada de luat în considerare a început la 16 octombrie 1985, dată la care tribunalul din Catanzaro dispune măsurile incriminate, pentru a se termina la 31 decembrie 1986, când decizia Curţii de apel devine executorie. Ea se întinde astfel pe un an, două luni şi două săptămâni.
Supravegherea specială nu ar putea să se compare cu o pedeapsă, deoarece ea urmăreşte să împiedice săvârşirea unor acte criminale; procedura referitoare la aceasta nu are ca obiect „temeinicia unei acuzaţii în materie penală". Cât despre confiscare, art. 6 se aplică oricărei acţiuni având un obiect „patrimonial" şi bazându-se pe o pretinsă atingere a drepturilor de asemenea patrimoniale. Or, acesta era şi cazul în speţă. Având în vedere totuşi faptul că două jurisdicţii au fost sesizate cu litigiul. Curtea nu găseşte durata totală a procedurii ca nerezonabilă. Aşadar, nu s-a violat art. 6 § 1 (unanimitate).
304. — în baza art. 50 al Convenţiei, Curtea îndepărtează pretenţiile pentru prejudiciu material, deoarece ele sunt formulate în termeni prea vagi şi elementele dosarului nu permit clarificarea chestiunii. Ea consideră, în schimb, că Raimondo a suferit un anumit prejudiciu moral pentru care îi atribuie 10.000.000 lire italiene (unanimitate).
Ţinând seama de respingerea unei părţi din capetele de cerere formulate de G. Raimondo, Curtea îi acordă acestuia 5.000.000 lire pentru cheltuieli şi taxe de judecată (unanimitate).
| ← NAVARRA contra FRANŢEI — Durata examinării unui apel contra... | PIERMONT contra FRANŢEI — Măsura de expulzare din Polinezia... → |
|---|
