VAN MARLE ŞI ALŢII contra OLANDEI - Procedură tranzitorie de înmatriculare a unor experţi contabili
| Comentarii |
|
CAZUL VAN MARLE ŞI ALŢII contra OLANDEI - Procedură tranzitorie de înmatriculare a unor experţi contabili
338. — Cetăţenii olandezi Germen van Marle, Johannes van Zomeren, Johannes Flantua şi Roelof Hendrik de Bruijin exercită de la date diferite, cuprinse între 1947 şi 1950, activităţi de expert contabil. în 1974 ei solicită înmatricularea lor ca experţi contabili autorizaţi, în conformitate cu clauzele tranzitorii ale Legii din 13 decembrie 1972 privind organizarea acestei profesii. Cererile lor sunt respinse în 1977 de către comisia de admitere a cărei comisie de recurs confirmă deciziile în 1978 (pentru trei dintre petiţionari) şi în 1979 (pentru al patrulea).
339. — Germen van Marle sesizează Comisia la 10 ianuarie 1979, Johannes van Zomeren şi Johannes Flantua la 20 iunie 1979, Roelof Hendrik de Bruijin la 17 iulie 1979. Potrivit acestora, deciziile litigioase priveau contestaţii asupra „drepturilor cu caracter civil “ care nu au fost tranşate în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial cum cere art. 6 & 1 din Convenţie; în afară de aceasta, deciziile respective aduceau atingere dreptului lor la respectul bunurilor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei
• Hotărârea din 26 iunie 1986 (plenul Curţii) (seria A nr. 101)
340. — Mai întâi, Curtea examinează pretenţiile privind art. 6 § 1 din Convenţie. Statuând asupra aplicabilităţii acestei dispoziţii — negată de către guvernul olandez şi de către Comisie —, ea arată că petiţionarii apreciază că au îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru înmatricularea lor. Respingân-du-li-se cererile la comisia de admitere, ei au sesizat comisia de recurs şi a apărut un litigiu referitor la dreptul pe care îl revendicau.
După ce a amintit principiile care se degajează din jurisprudenţa sa, Curtea a analizat obiectul litigiului adus în faţa comisiei de recurs. Acesta din urmă are în competenţă verificarea legalităţii procedurii în faţa comisiei de admitere şi reexaminarea îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru înmatriculare.
în primul caz, aspectele care prin natura lor se pretează la o decizie jurisdicţională şi la examinarea unei „contestaţii" în cadrul unui litigiu sunt arbitrariul, deturnarea de putere şi viciile de procedură. Petiţionarii nu au pretins totuşi neregularităţi de acest tip.
în cel de-al doilea caz, petiţionarii nu au invocat nici probleme de fapt sau de drept susceptibile de o apreciere jurisdicţională: în esenţă, ei au reproşat comisiei de admitere de a le fi judecat greşit competenţele. Comisia de recurs a procedat la o evaluare a cunoştinţelor şi experienţei necesare pentru a exercita profesia cu un anume titlu. O asemenea procedură se însoţeşte cu un examen de tip şcolar sau universitar şi se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanţiile prevăzute de art. 6 nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie.
Nefiind deci o „contestare" în sensul art. 6, acesta nu este în consecinţă aplicabil în speţă (11 voturi pentru, 7 împotrivă).
341. — De asemenea, petiţionarii s-au pretins victime ale unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1; ei au afirmat că deciziile comisiei de recurs diminuaseră veniturile şi valoarea întreprinderilor. Curtea apreciază că dreptul revendicat ar putea fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de art. 1. într-adevăr, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a art. 1 care s-ar aplica (16 voturi pentru, 2 împotrivă).
Refuzul înmatriculării a alterat profund condiţiile activităţii profesionale a petiţionarilor şi a antrenat o diminuare a veniturilor lor, a valorii clientelei şi, mai general, a întreprinderii acestora. Deci, a existat o ingerinţă în dreptul lor la respectul bunurilor. Totuşi, aceasta s-a arătat a fi justificată căci legea urmărea un scop de interes general, iar un echilibru just între mijloacele utilizate şi scopul vizat era asigurat îndeosebi prin existenţa unui regim tranzitoriu. Curtea a tras astfel concluzia absenţei încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1 (unanimitate).
| ← BENTHEM contra OLANDEI — Procedură de recurs la Coroană... | OBERMEIER contra AUSTRIEI — Acces la jurisdicţiile chemate... → |
|---|
