PIERSACK contra BELGIEI— Exercitarea succesivă, de către acelaşi magistrat şi cu privire la acelaşi acuzat, a funcţiilor de procuror şi de preşedinte al Curţii cu juraţi
| Comentarii |
|
424. — Dl Christian Piersack, cetăţean belgian născut în 1948, este de profesie armurier. La 10 noiembrie 1978, Curtea cu juraţi din Brabant îi aplică o pedeapsă de 18 ani muncă forţată, pentru omor. Petiţionarul sesizează Curtea de casaţie. El pretinde, printre altele, încălcarea art. 127 din Codul judiciar: această dispoziţie interzice magistraţilor care au îndeplinit într-o cauză funcţiile ministerului public să prezideze curtea; or, preşedintele Curţii care l-a condamnat ar fi participat la instrucţia cauzei în calitate de prim-substitut al procurorului Regelui. La rândul său, avocatul general a pus concluzii pentru casarea deciziei, fie pentru motivul invocat de petiţionar, fie pentru motivul, examinat din oficiu, al încălcării art. 6 din Convenţie. Curtea de casaţie respinge recursul la 21 februarie 1979. Ea consideră că faptele cauzei nu autorizează prezumţia că magistratul în discuţie a îndeplinit în cauză funcţiile ministerului public, chiar sub altă formă decât o luare de poziţie personală sau un act precis de urmărire sau instrucţie.
425. — în cererea sa din 15 martie 1979 la Comisie, dl Piersack se pretinde victima unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie: cauza sa nu ar fi fost examinată de un tribunal „independent şi imparţial, stabilit de lege“.
• Hotărârea din 1 octombrie 1982 (Cameră) (seria A nr. 53)
426. — Curtea studiază succesiv cele trei capete de cerere ale petiţionarului.
Primul, potrivit căruia jurisdicţia care l-a condamnat pe dl Piersack nu
era un „tribunal independent" nu rezistă examenului Curţii; legislaţia belgiană prevede multe garanţii destinate să protejeze magistraţii curţilor cu juraţi contra presiunilor exterioare şi desemnarea juraţilor se supune acestor reguli stricte.
427. — Al doilea se referea la imparţialitate. Dacă în mod normal aceasta se defineşte prin absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute, ea poate, mai ales în baza art. 6 § 1 din Convenţie, să fie apreciată în diferite moduri. Se poate astfel distinge între un demers subiectiv încercând să determine ce gândea un anumit judecător într-o asemenea împrejurare şi un demers obiectiv care încearcă să stabilească dacă el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă.
Curtea nu vede nici un motiv de a pune la îndoială imparţialitatea personală a magistratului vizat, care de altfel se presupune până la proba contrarie. Ea notează totuşi că, în materie, chiar şi aparenţele puteau îmbrăca o anumită importanţă şi apreciază că fiecare judecător despre care exista temerea legitimă a lipsei de imparţialitate trebuie să se recuze. Am cădea în cealaltă extremă dacă am înţelege să îndepărtăm din componenţa curţii foştii magistraţi ai parchetului în fiecare cauză examinată mai întâi de către acesta din urmă, când chiar ei înşişi nu ar fi cunoscut-o niciodată. O soluţie atât de radicală ar ridica un paravan cvasietanş între curte şi parchet şi ar bulversa sistemul judiciar al multor state contractante. îndeosebi simplul fapt că un judecător a figurat odată printre membrii parchetului nu constituie un motiv pentru a exista îndoieli asupra imparţialităţii sale.
Curtea de casaţie a adoptat, în speţă, un criteriu funcţional: existenţa unei intervenţii anterioare „în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor de magistrat al ministerului public". Un asemenea criteriu nu răspunde în întregime exigenţelor art. 6 § 1. Trebuie să se ţină seama, de asemenea, de consideraţiile cu caracter organic. Dacă, după ce a ocupat o funcţie în parchet, de natură să-l aducă în situaţia de a se ocupa de un anumit dosar, un judecător este sesizat în aceeaşi cauză ca magistrat în cadrul curţii, justiţiabi-lii sunt în drept să se teamă că el nu oferă destule garanţii de imparţialitate. Astfel a fost şi în cazul de faţă: primul substitut a condus secţia B a parchetului din Bruxelles, abilitată cu efectuarea urmăririlor contra dlui Piersack; şef ierarhic al substituţilor care răspundeau de dosar, el a avut competenţa de a controla eventualele acuzaţii scrise, de a discuta cu ei orientarea care trebuia dată cauzei şi de a le da consultaţii juridice în materie. în concepţia Curţii, este puţin important să se măsoare amploarea exactă a rolului jucat de amintitul judecător în fosta sa calitate. Este însă suficient să se constate că imparţialitatea Tribunalului, căruia îi revenea decizia asupra „temeiniciei acuză-rii“, putea apărea ca subiect de îndoială. Curtea trage concluzia încălcării art. 6 § 1 (unanimitate).
428. — Rămânea un al treilea capăt de cerere. La orgine, dl Piersack nega în faţa Curţii cu juraţi din Brabant caracterul de „tribunal stabilit prin lege“, deoarece componenţa sa ar fi încălcat art. 127 din codul judiciar. Curtea nu apreciază necesar să examineze acest capăt de cerere care în substanţă se confundă cu cel pe care l-a declarat întemeiat.
429. — Cu titlu de „satisfacţie echitabilă", petiţionarul reclama punerea sa imediată în libertate, potrivit unor „modalităţi de discutat", ca şi o reparaţie financiară. Constatând că problema nu se află în stare de judecată, Curtea o rezervă în întregime pentru o pronunţare ulterioară (unanimitate).
• Hotărârea din 26 octombrie 1984 (Cameră) - Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 85)
430. — Iniţial, dl Piersack cerea eliberarea sa imediată „potrivit unor modalităţi de discutat". După hotărârea de la Strasbourg, Curtea de casaţie, sesizată de procurorul său general, a anulat hotărârea pronunţată în 10 noiembrie 1978 de către Curtea cu juraţi din Brabant şi a trimis cauza la Curtea din Hainaut. Aceasta din urmă, la 7 octombrie 1983, l-a condamnat pe acuzat la 18 ani de muncă forţată. Piersak nu a formulat recurs, apreciind că „de această dată a beneficiat de un proces echitabil".
îi> concepţia Curţii, procedura care s-a desfăşurat astfel în Belgia a îndreptat, în esenţă, încălcarea constatată la 1 octombrie 1982. Privarea de libertate a celui interesat nu decurge în nici un fel din aceasta.
431. — Dl Piersack s-a limitat apoi să reclame unele sume cu titlu de cheltuieli de judecată, în faţa jurisdicţiilor naţionale şi a organelor Convenţiei.
Curtea pleacă de la principiul că petiţionarul trebuie pus, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă aceleia în care s-ar fi găsit dacă nu s-ar fi încălcat Convenţia. Ea decide că Belgia trebuie să se abţină de la acoperirea sumei de 51.978 FB de cheltuieli de justiţie legate de procedurile penale urmate în această ţară şi să verse dlui Piersack 275.000 FB, mai puţin 3.500 FF percepuţi cu titlu de asistenţă judiciară, pentru onorariul avocatului (unanimitate).
| ← PROCOLA contra LUXEMBURGULUI — Exercitarea succesivă, de... | PADOVANI contra ITALIEI — Exercitarea succesivă, de către... → |
|---|
