Rabinovici contra Romaniei - Imobil nationalizat vandut de stat unor terti
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza RABINOVICI împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 38467/03)
Hotărâre
Strasbourg
27 iulie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Rabinovici împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
L. Caflisch,
C. Bîrsan,
Doamna A. Gyulumyan
Domnii E. Myjer
David Thor Björgvinsson, judecători
şi Dl. R. Liddell, grefier,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 6 iulie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 38467/03) îndreptată împotriva României al cărei cetăţean, având de asemenea cetăţenie israeliană, D.na Antonia Rabinovici (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 25 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de D.ra H. Craiu, avocată din Galaţi. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, D.na B. Rămăşcanu.
3. La 6 septembrie 2005, Curtea (secţia a treia) a decis să transmită cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. ÎMPREJURĂRILE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1914 şi este rezidentă la Bnei Brac (Israel).
5. La o dată neprecizată părinţii reclamantei au părăsit legal România pentru a-şi stabili domiciliul în Israel. În temeiul decretului nr. 111/1951 privind bunurile abandonate, statul a intrat în posesia imobilului lor, situat la nr. 24 în str. I. L. Caragiale (fosta stradă Balaban), din Galaţi.
A. Acţiune în revendicare
6. Printr-o sentinţă din 16 iunie 2000 Judecătoria Galaţi a admis acţiunea de revendicare a imobilului în chestiune, înaintată de reclamantă la 3 noiembrie 1999 împotriva Consiliului Municipal Galaţi. Tribunalul a considerat că respectivul imobil nu a fost abandonat de părinţii reclamantei, că statul a intrat în posesia sa în mod abuziv, fără titlu şi că reclamanta, în calitate de proprietară unică a imobilului, a pierdut numai posesia şi dreptul de folosinţă a bunului său. În consecinţă, tribunalul a condamnat Consiliul Municipal Galaţi să restituie reclamantei imobilul în litigiu.
7. Printr-o hotărâre din 8 februarie 2001, Tribunalul judeţean Galaţi a respins apelul înaintat de Consiliul Municipal pe motiv că prescrierea achizitivă invocată de acesta din urmă nu şi-a putut produce efectele, în măsura în care statul a obţinut şi a păstrat imobilul prin acte de violenţă fizică împotriva proprietarilor.
8. Printr-o hotărâre din 5 octombrie 2001, Curtea de apel Galaţi a constatat nulitatea recursului formulat de Consiliul Municipal din cauza neplăţii taxei de timbru datorată. În nici-un moment al procedurii Consiliul Municipal nu a informat reclamanta sau instanţele că imobilul fusese vândut de Primăria Galaţi unor terţi în temeiul legii nr. 112/1995.
9. După ce a investit sentinţa din 16 iunie 2000 cu formulă executorie, reclamanta s-a adresat unui executor judecătoresc care, într-un proces-verbal din 31 octombrie 2001, a constatat că imobilul în cauză, împărţit în două apartamente, a fost vândut la 29 septembrie şi 17 octombrie 1997 de Primăria Galaţi locatarilor imobilului în temeiul legii nr. 112/1995 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate (“legea nr. 112/1995”).
B. Acţiune de anulare a contractelor de vânzare
10. La o dată neprecizată reclamanta a sesizat Judecătoria Galaţi cu o acţiune de anulare a contractelor de vânzare din 29 septembrie şi 17 octombrie 1997, îndreptată împotriva Consiliului Municipal Galaţi şi familiilor P. şi C., foştii locatari ai statului. În temeiul sentinţei din 16 iunie 2000 şi a deciziei din 19 iulie 1995 a Curţii Constituţionale, reclamanta a considerat că statul nu devenise niciodată proprietarul imobilului în litigiu şi că în concluzie a vândut un bun care nu-i aparţinea. Prin urmare, contractele de vânzare citate anterior erau lovite de nulitate.
11. Printr-o sentinţă din 20 martie 2002 Judecătoria Galaţi a respins acţiunea în anulare pe motiv că eroarea asupra calităţii de proprietar a vânzătorului unui bun era un mijloc de nulitate relativă care care nu putea fi ridicat de reclamantă, căreia îi revenea dreptul de a înainta eventual o acţiune în revendicare a bunului şi că familiile P. şi C. fuseseră de bună credinţă cu ocazia încheierii contractelor de vânzare.
12. Printr-o hotărâre din 18 decembrie 2002 Tribunalul judeţean Galaţi a respins apelul înaintat de reclamantă, care a menţionat că legea nr. 112/1995 se aplica numai la bunurile imobiliare intrate în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil, ceea ce nu era cazul imobilului său. Tribunalul a considerat că în lipsa unei acţiuni în revendicare în curs în momentul încheierii contractelor de vânzare, dispoziţiile legii citate anterior au fost respectate şi că familiile P. şi C. beneficiau de prezumpţia de bună credinţă.
13. Printr-o sentinţă din 21 aprilie 2003 Curtea de apel Galaţi a respins recursul înaintat de reclamantă din aceleaşi motive.
14. Printr-o scrisoare din 9 ianuarie 2006 Primăria Galaţi a informat reprezentantul Guvernului că reclamanta nu a depus cererea de restituire sau de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate abuziv (“legea nr. 10/2001”) pentru imobilul situat la nr. 24, str. I. L. Caragiale, în Galaţi.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă petinente sunt descrise în sentinţele Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr.57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr.63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr.4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
16. Termenul prevăzut de articolul 21 al legii nr. 10/2001 pentru depunerea cererilor de restituire sau de despăgubire pentru imobilele naţionalizate care fac obiectul acest legi a expirat la 14 februarie 2002, după ce a fost prelungit în ultimă instanţă prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001. Articolul III § 37 al legii nr.247/2005 nu a introdus un nou termen de prezentare a acestor cereri decât în ceea ce priveşte terenurile ce fac obiectul legii nr.1/2000, şi anume terenurile agricole şi silvice.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
17. Reclamanta invocă faptul că vânzarea imobilului său de către stat unor terţi, confirmată prin sentinţa din 21 aprilie 2003 a Curţii de apel Galaţi, a pus-o în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra acestui imobil, cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune
în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi.”
A. Asupra admisibilităţii
18. Curtea constată că această plângere nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Constituţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
19. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate ulterior de stat după 1989 în domeniu. Cu acest titlu el rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind casele naţionalizate, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat la modul general problema imobilelor naţionalizate intenţionând să stabilească un echilibru între cerinţa reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice şi în sfârşit ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi completat legea nr. 10/2001 creând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.
20. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând asigurarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci şi pentru asigurarea perioadei necesare pentru punerea lor în aplicare. El consideră că ultima reformă în domeniu, şi anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea titlurilor de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), corespunzătoare valorii bunului stabilită de expertiză.
21. Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut obţine o despăgubire dacă ar fi înaintat o cerere în această privinţă în temeiul legii nr. 10/2001 în termenele cerute, şi anume fie în termen de un an şi jumătate de la intrarea în vigoare a acestei legi, fie între 22 iulie şi 30 noiembrie 2005, în conformitate cu legea nr. 247/2005. El consideră că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi că întârzierea cu patru ani în acordarea despăgubirilor reclamantei nu rupe echilibrul just de păstrat între interese, ţinând cont de asemenea de circumstanţele excepţionale care privesc reglementarea în domeniu.
22. Reclamanta consideră că legea nr.10/2001 nu este aplicabilă la cauza sa, în măsura în care, în momentul intrării în vigoare a legii nr.10/2001, ea beneficia de sentinţa definitivă din 16 iunie 2000 a Judecătoriei Galaţi, care îi recunoştea calitatea de proprietar al imobilului în cauză şi ordona restituirea sa de către autorităţi. Ea consideră că a suferit o atingere asupra dreptului său de proprietate în privinţa vânzării frauduloase a bunului său de către stat locatarilor.
23. Curtea aminteşte că, în mai multe cauze recente, ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate a altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României, nr.57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005 şi Porteanu împotriva României, nr.4596/03, § 32, februarie 2006).
24. Prin urmare, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa problemei de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a redobândi ansamblul bunului său atunci când a dispus de o hotărâre definitivă condamnând statul să i-l restituie (Păduraru, citat anterior, § 112).
25. În cazul în speţă, Curtea nu vede nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi. După exemplul cauzei Porteanu, în prezenta cauză, terţii au devenit proprietarii imobilului în cauză mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi ca în această cauză, precum şi în cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută în cazul în speţă drept proprietarul legitim, tribunalele considerând că dreptul său de proprietate era incontestabil, ţinând seama de naţionalizarea abuzivă şi că nu şi-a pierdut decât posesia şi dreptul de folosinţă asupra bunului său.
26. Curtea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său şi că nici-o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare.
27. Curtea remarcă faptul că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o despăgubire corespunzătoare valorii de piaţă a bunului care nu a putut fi restituit, între altele din cauza vânzării legale a bunului de către stat terţilor, sub forma acţiunilor la un organism de plasare a valorilor imobiliare (Proprietatea).
28. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut obţine o despăgubire dacă ar fi înaintat o cerere în temeiul legii nr. 10/2001, modificată de legea nr. 247/2005.
29. Pe de o parte, Curtea relevă că din dreptul intern reiese că termenul pentru depunerea unei cereri de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 a expirat la 14 februarie 2002 şi că legea nr. 247/2005 nu a prelungit acest termen. Ea consideră nu i se poate reproşa reclamantei că nu a înaintat o cerere de despăgubire în termenul menţionat anterior, ţinând cont de faptul că la vremea respectivă procedura de anulare a contractelor de vânzare litigioase era în curs în faţa instanţelor, reclamanta încercând astfel să facă să reintre bunul în patrimoniul statului pentru a se executa sentinţa definitivă din 16 iunie 2000 care ordona autorităţilor să-i restituie în natură imobilul în cauză. Curtea consideră că era de aşteptat ca reclamanta, care în temeiul legii nr. 10/2001 nu se mai aştepta la restituirea imobilului vândut legal, să ceară acordarea despăgubirilor numai după respingerea în ultimă instanţă a acţiunii sale de anulare a contractelor de vânzare. Ori, trebuie să se constate, cum de altfel Guvernul o admite, că în aprilie 2003 termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 expirase deja.
30. Pe de altă parte, şi mai ales, Curtea remarcă faptul că legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent în aşa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri foştilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii (a se vedea mutatis mutandis, între altele, Porteanu împotriva României, nr.4596/03, § 34, 16 februarie 2006). Astfel, ea constată că procedura de aprobare a proprietăţii de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (“CNVM” şi tranformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea susmenţionată să poate avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, Curtea consideră că faptul pentru reclamantă de a fi urmat procedura reglementată de legea nr. 10/2001 nu i-ar fi permis să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
31. În consecinţă, Curtea consideră că privarea reclamantei de dreptul său de proprietate asupra imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a făut-o să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.
Prin urmare, s-a încălcat această dispoziţie.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
32. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei reclamanta se plânge de soluţia procedurii de anulare a contractelor de vânzare privind imobilul în chestiune, încheiată prin hotărârea din 21 aprilie 2003 a Curţii de apel Galaţi.
33. Curtea aminteşte că nu este sarcina sa să se substituie instanţelor interne, deoarece le revine în primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor să interpreteze legislaţia internă (Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag.2955, § 31). Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări.
34. În cazul în speţă, Curtea relevă că acţiunea reclamantei de anulare a contractelor de vânzare litigioase a fost examinată de mai multe instanţe interne în faţa cărora interesata a putut expune susţinerile şi mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Ea remarcă faptul că deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri în contradictoriu. În consecinţă şi ţinând cont de asemenea de lipsa arbitrarului deciziilor în cauză, Curtea consideră că procedura în chestiune a avut un caracter echitabil.
35. Reiese că această plângere este clar nefondată şi trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 3 şi 4 ale Convenţiei.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
36. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite să se şteargă decât imparţial consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
37. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, reclamanta cere 271.973 euro (EUR), reprezentând valoarea imobilului în cauză, format din două apartamente cu o suprafaţă construită totală de 191 m² şi terenul aferent de 367 m², aşa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică. Ea cere de asemenea 50.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferinţele provocate de ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.
38. În privinţa cererii pentru prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a imobilului în cauză este de 149.646 euro şi supune atenţiei un raport de expertiză în acest sens. Acest raport consideră că suprafaţa construită a imobilului nu este decât de 173 m². În privinţa cererii pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre suferinţa invocată şi încălcarea constatată de Curte.
39. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune un termen încălcării şi de a-i îndepărta consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se înlăture decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea de frază “dacă e cazul” stau mărturie.
40. Printre elemnetele luate în considerare de Curtea, atunci când hotărăşte în acest sens, figurează dauna materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi dauna morală, adică reparaţia stării de îngrijorare, neplăcerile şi incertitudinile rezultate din această încălcare, precum şi alte pagube nemateriale ( a se vedea între altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr.64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
41. De asemenea, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate ajunge să le examinexe în ansamblu (Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
42. Curtea consideră, în împrejurările speţei, că restituirea bunului aflat în litigiu, aşa cum este ordonată de sentinţa definitivă din 16 iunie 2000 a Judecătoriei Galaţi, ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va efectua o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să-i plătească interesatei, drept daună materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului în chestiune.
43. Curtea remarcă diferenţa importantă dintre valoarea imobilului aşa cum a fost stabilită de cele două expertize prezentate de părţi, diferenţă datorată în principal modului diferit prin care cei doi experţi au calculat suprafaţa imobilului şi finisările acestuia. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de părţi, Curtea consideră valoarea de piaţă actuală a bunului la 160.000 euro.
44. Prin urmare, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării. Ea consideră că suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B. Dobânzi moratorii
45. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide cererea admisibilă în privinţa plângerii referitoare la articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1;
3. Decide
a)că statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul în chestiune, situat la nr. 24, în str. I. L. Caragiale (fosta stradă Balaban) în Galaţi, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
că în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei în acelaşi termen de trei luni 160.000 euro (o sută şaizeci mii euro) drept daună materială;
că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantei 3.000 euro (trei mii euro) drept prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor mai sus menţionate, sume care vor fi transformate în lei la cursul aplicabil la data reglementării;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 27 iulie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Roderick LiddellBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
| ← Cauza Dobrescu contra Romaniei - Casa nationalizata Respingerea... | Eliana Nistorescu impotriva Romaniei - Actiune in revendicare... → |
|---|
