Troubnikov contra Rusiei - Deţinut Sinucidere Responsabilitatea statului Condiţii
| Comentarii |
|
CEDO, secţia II, hotărârea Troubnikov contra Federaţia Rusă, 5 iulie 2005, 49790/99
Pentru a se putea stabili existenţa unei obligaţii pozitive de a proteja viaţa unei persoane care are tendinţe suicidale, trebuie stabilit dacă autorităţile au cunoscut sau ar fi trebui să cunoască că o persoană determinată este într-un pericol real şi imediat de a-şi pierde viaţa.
Fiul reclamantul a fost găsit mort în septembrie 1998 într-o celulă din zona disciplinară a penitenciarului în care îşi executa o pedeapsă la care fusese condamnat în 1993. În timpul detenţiei sale, a fost plasat în zona disciplinară de mai multe ori pe motiv că era sub influenţa alcoolului. În timpul uneia din aceste perioade de izolare celulară, acesta s-a automutilat, iar altă dată a încercat să se sinucidă. De aceea, acesta a fost plasat sub supraveghere psihiatrică. În septembrie 1998, a fost din nou plasat în regim de izolare celulară pe motiv că se afla sub influenţa alcoolului. O oră mai târziu, a fost găsit mort, spânzurat cu mânecile de la vesta pe care o purta. În aceeaşi zi, directorul penitenciarului a declanşat o investigaţie. După examinarea unui număr de documente şi rapoarte, acesta a concluzionat că fiul reclamantului s-a spânzurat şi că nu este cazul de a se deschide o anchetă penală. Reclamantul a cerut deschiderea unei anchete penale, însă nu a primit nici un răspuns. De aceea, a solicitat parchetului informaţii cu privire la circumstanţele decesului fiului său. Parchetul a refuzat, de asemenea, să înceapă o anchetă penală. De abia după ce prezenta plângere în faţa CEDO a fost comunicată statului rus, s-a deschis o anchetă penală cu privire la circumstanţele decesului fiului reclamantului. Au fost efectuate două examene medico-legale şi au fost audiaţi gardienii, codeţinuţii şi psihiatrul penitenciarului. În octombrie 2002, parchetul a concluzionat că fiul reclamantului s-a sinucis. La 3 martie 2003, reclamantul a primit o copie de pe ordonanţa parchetului.
Art. 38 § 1. Refuzul statului de a furniza originalul dosarului medical cu privire la supravegherea psihiatrică a fiului reclamantului pe motiv că există riscuri în urma scoaterii acestor documente din arhiva penitenciarului, deşi Curtea a asigurat statul pârât că originalul va fi restituit autorităţilor ruse la finele procedurii în faţa Curţii, este contrar acestui articol, care obligă statele să colaboreze cu Curtea.
Art. 2. Obligaţia pozitivă de a proteja viaţa. Pentru a se putea stabili existenţa unei obligaţii pozitive de a proteja viaţa unei persoane care are tendinţe suicidale, trebuie stabilit dacă autorităţile au cunoscut sau ar fi trebui să cunoască că o persoană determinată este într-un pericol real şi imediat de a-şi pierde viaţa. În speţă, chiar dacă fiul reclamantului a manifestat tendinţe de auto-mutilare ca şi reacţie la sancţiunile disciplinare pe care le-a suportat şi a avut tentative de sinucidere, dosarul său medical nu indică nici un simptom psihiatric serios. În plus, psihiatrul penitenciarului nu s-a exprimat vreodată cu privire la riscul de sinucidere. De aceea, ţinând cont de faptul că starea mentală şi emoţională a fiului reclamatului părea stabilizată, Curtea nu poate considera că autorităţile aveau cunoştinţă de existenţa unui pericol imediat şi real cu privire la viaţa persoanei respective. Antecedentele fiului reclamantului indică faptul că starea sa de ebrietate, asociată unei sancţiuni disciplinare, prezintă anumite riscuri, însă aceste fapte nu sunt suficiente pentru a pasa întreaga responsabilitate a decesul său în sarcina statului. De aceea, nu există o violare a art. 2 sub acest aspect.
Absenţa unei ancheta efective. Pentru a se putea considera că statul şi-a respectat obligaţia pozitivă de a proteja viaţa unei persoane, jurisprudenţa constantă a Curţii impune ca decesul unei persoane să facă obiect al unei anchete oficiale, independente şi imparţiale, răspunzând anumitor criterii de efectivitate. Ancheta iniţială asupra decesului fiului reclamantului nu satisface exigenţa minimului de independenţă, ţinând cont cp organul de anchetă – directorul penitenciarului – reprezenta autoritatea implicată. În plus, această ancheta nu a satisfăcut exigenţa controlului exercitata de către public. Familia decedatului nici măcar nu a fost informată că deschiderea unei proceduri penale a fost refuzată în mod oficial. În ceea ce priveşte ancheta sin 2002, ea nu a fost deschisă decât după ce Curtea a comunicat plângerea statului pârât, adică la mai mult 3 ani de la incident. Un interval de timp atât de lung constituie o încălcare a obligaţiei autorităţilor de a da dovadă de o diligenţă exemplară. Mai mult, reclamantul şi familia sa au fost complet excluşi din procedură, nu au obţinut oficial calitatea de victimă şi nu au fost informaţi vreun moment cu privire la desfăşurarea anchetei. În consecinţă, aceasta nu a fost supusă unui control suficient din partea publicului şi nu a vizat protecţia intereselor succesorilor defunctului. Chiar dacă autorităţile au luat anumite măsuri importante pentru a stabili circumstanţele decesului, ancheta nu a îndeplinit exigenţe esenţiale privind promptitudinea, diligenţa, iniţiativa autorităţilor şi controlului publicului pe care le impune obligaţia pozitivă de a declanşa o anchetă penală. De aceea, există o violare a art. 2 sub acest aspect.
| ← Roche contra Marea Britanie - Persoană supusă unor teste... | Troubnikov contra Rusiei Deţinut Sinucidere Responsabilitatea... → |
|---|
