Art. 110 Despre adunările generale Societăţile pe acţiuni

1. Adunările generale ale acţionarilor ale unei societăţi comerciale organizată sub această formă constituie organele deliberative cu caracter suprem, prin intermediul cărora se formează şi se exprimă voinţa juridică a societăţii comerciale, privită ca persoană juridică, subiect de drept distinct de persoana celor care au constituit-o şi/sau a celor care sunt acţionari la momentul luării unei anumite hotărâri de către AGA. într-o altă concepţie „ adunarea generală este colectivitatea organizată a asociaţilor, în cadrul căreia asociaţii îşi manifestă prin vot drepturile cu caracter colectiv

Citește mai mult

aferente părţilor sociale sau acţiunilor.

în fine, într-o altă viziune, „adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere şi decizie al societăţii, prin intermediul căruia se asigură participarea tuturor la viaţa acesteia.

Aşa după cum în mod sugestiv s-a remarcat de către doctrină, „adunarea generală este, la nivelul societăţii comerciale, echivalentul Parlamentului, organ deliberativ la nivelul unei societăţi organizate într-un stat suveran. Astfel cum în dreptul constituţional se arată că voinţa cetăţenilor este reliefată, conform principiului mandatului reprezentativ, de voinţa exprimată în Parlament de reprezentanţii lor, tot aşa voinţa acţionarilor este transformată în voinţă socială în cadrul adunărilor generale".

într-un studiu monografic dedicat, printre altele, voinţei asociaţilor şi voinţei sociale74*, autorul acestuia arată că „existenţa unei voinţe sociale distincte a unei entităţi abstracte implică o procedură clar definită de formare, în scopul verificării existenţei ei şi conformităţii cu normele legale şi statutare". Acelaşi autor califică voinţa socială, adică manifestarea de voinţă a persoanei juridice, exprimată prin organele sale, ca fiind un atribut al persoanei juridice, prin intermediul căreia asociaţii (în sensul cel mai larg al acestei noţiuni) participă la formarea voinţei sociale distincte de voinţa fiecăruia dintre ei. Un alt autor remarcă aspectul că „voinţa socială nu este rezultatul dat de suma voinţelor individuale ale acţionarilor, ci reprezintă o voinţă nouă, aparte"75).

2. voinţa unei societăţi comerciale exprimată printr-o hotărâre AGA reprezintă o voinţă comună şi nu colectivă, formată pe baza regulii votului majoritar, voinţă manifestată, în numele şi pe socoteala societăţii, de către asociaţii/acţionarii care au votat pentru luarea acelei hotărâri. O voinţă socială exprimată de către AGA, ordinară sau extraordinară, are cea mai mare relevanţă şi importanţă pentru viaţa organizatorică, economică şi juridică a unei societăţi comerciale.

Sunt de părere, alături de alţi autori76), că manifestările voinţei sociale se pot realiza, în plan practic, atât prin hotărârile AGA, cât şi prin reprezentanţii societăţilor comerciale desemnaţi să realizeze administrarea şi conducerea curentă a acestora, cum ar fi: administratorii, membrii directoratului ori directorii cărora li s-a delegat competenţa de a reprezenta societatea faţă de terţi, după caz77) şi care, în urma unor dezbateri şi deliberări iau anumite decizii care pot fi calificate ca reprezentând voinţa socială.

Aşadar, nu trebuie să limităm competenţa de a forma şi exprima voinţa socială a unei societăţi comerciale doar la adunările generale, ci trebuie să avem în vedere şi toate celelalte organe prevăzute de lege precum şi cele statutare (reglementate de actul constitutiv) cărora li se acordă puterea de a lua decizii şi de a încheia acte juridice, în numele şi pe socoteala societăţii respective. Persoanele îndeplinind funcţiile acelor organe exprimă şi ele o voinţă socială, potrivit principiului conform căruia actele juridice încheiate de către de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi78). Consiliile de administraţie, de supraveghere şi directoratele, atunci când legea ori actul constitutiv le permite ori le impune, iau decizii, ca expresii ale unei voinţe juridice comune, care exprimă voinţa socială, în esenţă, a persoanei juridice în cauză. Administratorii societăţilor comerciale cărora li s-a încredinţat dreptul de reprezentare, în calitatea lor de mandatari cu drept de reprezentare, vor putea încheia acte juridice, în numele şi pe socoteala societăţii, exprimând şi materializând voinţa societăţii şi utilizând semnătura socială, în virtutea mandatului legal şi convenţional ce le-a fost atribuit, anterior prin actul constitutiv şi/sau prin hotărâri ulterioare ale AGA. Dacă actele juridice încheiate de către administratori nu ar exprima voinţa juridică a societăţii pe care o reprezintă înseamnă că acele acte nu sunt ale societăţii, ci sunt acte încheiate în nume propriu de către administratori şi care îi obligă doar pe aceştia.

într-o notabilă încercare de definire a conceptului de voinţă socială a societăţii pe acţiuni, în literatura de specialitate s-a arătat că respectiva voinţă este „forma de manifestare a voinţei proprii, autonome a personalităţii juridice a societăţii, având ca fundament intern voinţa acţionarilor manifestată în cadrul social statutar, iar ca mod de exteriorizare actele organelor reprezentative ale societăţii comerciale".

Din întreaga economie a reglementărilor aplicabile organizării şi funcţionării persoanelor juridice de tip asociativ, în special a societăţilor comerciale, rezultă, în opinia mea, în mod clar, concluzia că voinţa socială - ca voinţă a unei persoane juridice - se exprimă, în principal, de către adunarea generală a asociaţilor, cât şi de către alte categorii de organe, în subsidiar, în special cele deliberative, care sunt desemnate de către adunările generale. Având în vedere astfel de premise logico-juridice, nu fac, şi nici nu aş putea face, vreo confuzie între puterea de reprezentare a unei persoane juridice de către o altă persoană şi puterea unor persoane de participare la formarea voinţei juridice sociale (a unei anumite forme de societate comercială). Aşa fiind, mă văd nevoit să calific ca fiind lipsită de orice fundament legal şi ştiinţific şi chiar denigratoare afirmaţia coatorului S. David, cuprinsă în paginile 384-385 din lucrarea „Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole ed. 4, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2009". Astfel, persoana menţionată apreciază ca fiind „greşit punctul de vedere exprimat uneori în doctrină conform cu care şi membrii organului de conducere executivă îşi exprimă voinţa socială (a se vedea, de exemplu, T. Prescure în I. Schiau, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990; analize şi comentarii pe articole, p. 333-334). în primul rând, susţinătorii acestui punct de vedere confundă puterea de reprezentare legală cu formarea voinţei sociale [invocând de exemplu art. 35 din Decretul nr. 35/1954 (corect; este numărul 31 şi nu 35, cum în mod eronat menţionează persoana evocată- a se vedea textul meu în original- n.n.) în sprijinul teoriei lor]. în al doilea rând, s-ar genera un adevărat haos dacă legea ar permite ca două organe diferite să poată fiecare să exprime voinţa, concurând între ele"80).

Fără intenţia de polemiza cu autorul menţionat şi fără intenţia de a-i răspunde în aceeaşi manieră în care el a înţeles să-şi prezinte şi argumenteze opiniile (se vedea şi unele dintre celelalte comentarii ale domniei sale din ediţia 4, referitoare la câteva din comentariile subsemnatului prezentate în prima ediţie a acestei lucrări, spre exemplu, cele de la p. 388 şi 414 a ediţiei 4, ca să dau doar două exemple) îmi exprim convingerea, stimaţi cititori ai acestei lucrări, că veţi putea realiza cu uşurinţă eroarea conceptuală în care s-a aflat persoana la care mă refer, motivele care i-au provocat eroarea şi poate chiar şi scopul cu care a făcut aprecierile pe care le-am citat precum şi altele pe care le voi indica la locul potrivit.

Având în vedere premisele conceptuale şi legale mai sus prezentate, să reţinem că alin. (1) al art. 110 clasifică adunările generale al acţionarilor în ordinare şi extraordinare, fără însă să le definească, fapt care, în plan practic, poate avea unele consecinţe de natură să creeze dificultăţi în cercetarea conformităţii cu legea ori cu actele constitutive a lucrărilor şi hotărârilor unor astfel de organe. în aceste condiţii, îi revine doctrinei sarcina de a defini şi distinge, în plan conceptual, adunările ordinare de cele extraordinare. Urmează să formulăm o definiţie de abia după ce vom examina prevederile art. 111-115.

3. Alineatul al doilea se rezumă, şi el, la a arăta unde trebuie să se ţină AGA, cu menţiunea că norma respectiva este una supletivă, în sensul că, prin clauzele actului constitutiv, se poate deroga de la ea. în legătură cu locul unde trebuie să se ţină AGA, în practică s-a ridicat problema posibilităţii de a ţine o astfel de adunare într-un alt local decât cel în care este situat sediul social, dar în aceeaşi localitate, în condiţiile în care o astfel de posibilitate nu este menţionată expres în actul constitutiv, dar datorită numărului foarte mare de acţionari care au vocaţia să participe la acea adunare, localul unde este situat sediul social nu este suficient de încăpător pentru a permite accesul tuturor celor interesaţi.

într-o opinie, s-a afirmat că nerespectarea locului unde se află sediul social, în condiţiile în care prin convocare s-a indicat un alt local unde urmează să se desfăşoare lucrările AGA şi în condiţiile în care prin actul constitutiv nu s-a prevăzut posibilitatea de a ţine o AGA în alt loc decât cel al sediului social, ar putea atrage anularea unor hotărâri luate în astfel de condiţii. într-o altă orientare, pe care noi o considerăm corectă, se apreciază că prevederile alin. (2) al art. 110 trebuie interpretate în sensul că lucrările oricărei AGA se pot organiza şi desfăşura în orice alt local decât cel unde se află sediul social, dar cu condiţia ca acela să se afle în aceeaşi localitate cu cea a sediului, chiar dacă o astfel de soluţie nu este cuprinsă în actul constitutiv, întrucât dacă prin actele de convocare s-a indicat în mod exact acel local, niciun acţionar nu va putea invoca vreun motiv temeinic, legal sau statutar, de anulare a hotărârilor luate în astfel de adunări80.

Practica judiciară relevantă confirmă această ultimă orientare, deoarece, „dispoziţiile art. 110 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt permisive, şedinţele adunării generale putând fi ţinute şi într-o altă locaţie decât sediul societăţii, însă cu condiţia de a se asigura posibilitatea egală a acţionarilor de a participa la şedinţa convocată. Anumite împrejurări, ca de exemplu, convocarea adunării la sediul unuia dintre acţionari, în condiţiile existenţei unei stări conflictuale a părţilor, fac ca această cerinţă să nu fie respectată".