Art. 111 Despre adunările generale Societăţile pe acţiuni
| Comentarii |
|
Societăţile pe acţiuni
SECŢIUNEA a II-a
Despre adunările generale
Art. 111
(1) Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
(2) În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul;
b) să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii;
b1) în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită auditorul financiar şi să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;
d) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului;
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii.
Legea 31 1990 a societăţilor comerciale actualizată prin:OUG 82/2007 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente din 28 iunie 2007, Monitorul Oficial 446/2007;
Legea 441/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată din 27 noiembrie 2006, Monitorul Oficial 955/2006;
| ← Art. 110 Despre adunările generale Societăţile pe acţiuni | Art. 112 Despre adunările generale Societăţile pe acţiuni → |
|---|
AGOA se pot desfăşura şi ori de câte ori este nevoie, la convocarea celor îndreptăţiţi, dar cea privind aprobarea rezultatelor exerciţiului financiar precedent nu va putea fi întrunită mai târziu de expirarea a 5 luni de la finele acelui exerciţiu financiar, sub sancţiunea atragerii
Citește mai mult
răspunderii administratorilor pentru neconvocarea şi organizarea lor într-un astfel de interval. Desigur, acţionarii au dreptul să prevadă, prin actul constitutiv, o anumită periodicitate a AGOA, situaţie în care convocarea şi organizarea ei la intervalele stabilite prin actul constitutiv este obligatorie pentru administratori.Alineatul (2) al art. 111 enumeră o serie de atribuţii ale AGOA, atribuţii pe care acest tip de organisme ale acţionarilor sunt obligate să le exercite, ori de câte ori situaţia societăţii o va impune. în acest sens, este de remarcat împrejurarea că prevederile lit. a)-d) ale art. 111 au fost modificate şi completate, inclusiv prin introducerea unei litere b1) prin Legea nr. 441/2006, operaţiuni care nu au adus schimbări importante în concepţia legiuitorului despre competenţele AGOA, ci au fost menite, să pună de acord respectivele dispoziţii cu modificările operate în ceea ce priveşte sistemele de administrare a societăţilor pe acţiuni.
Faţă de modul în care este redactat textul alin. (2), rezultă că AGOA poate să aibă pe ordinea de zi orice alte probleme privind viaţa societăţii, altele decât cele pe care legea le dă, în mod expres, în competenţa AGEA. Aşadar, în economia Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, sfera problemelor de competenţa AGOA este una cvasinedeterminată83), cu excepţia celor enumerate expres de prevederile literelor a)-f) ale acestui alineat. în concluzie, ori de câte ori o anumită problemă nu este dată de lege, în mod expres, în competenţa AGOA/ AGEA, ea va fi, în aprecierea mea, de competenţa AGOA. în acelaşi sens s-a pronunţat şi doctrina mai recentă84’ Putem afirma că, în condiţiile legii, AGOA are plenitudine de competenţă, cu limitările şi derogările dispoziţiilor speciale ale Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, dar şi ale altor acte normative incidente în această materie.
Referitor la prevederile lit. b1), doar să observăm că aceasta nu conţine o referire concretă la chestiunea aprobării remuneraţiei auditorului financiar, cu toate că se face referire la durata minimă a contractului dintre societate şi acest auditor. Considerăm că o astfel de prevedere ar fi fost utilă, întrucât, în cazul societăţilor care vor mai avea cenzori, se vorbeşte expres de stabilirea remuneraţiei acestora.
Remarcăm, de asemenea, împrejurarea că în conţinutul lit. b1) se face referire la posibilitatea demiterii auditorului financiar (anterior modificării prin O.U.G. nr. 82/2007 textul făcea referire la revocare), chestiune care anticipează, ca reglementare, problema naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între societatea comercială şi auditorul financiar, indiferent dacă acesta este o persoană fizică sau una juridică. Ideea de demitere ne duce cu gândul la un raport de funcţiune, de subordonare, în general. Or, aşa după cum vom arăta la locul în care vom analiza reglementările privind auditul financiar, auditul intern şi cenzorii, O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere pentru realizarea auditului financiar la societăţile comerciale un contract de prestări de servicii (eventual unul de antrepriză de lucrări, completat cu unele clauze specifice contractului de mandat cu reprezentare) contract care nu poate fi revocat ci doar reziliat ori rezoluţionat, după caz, şi nu unul de muncă ori de funcţie publică.
Cu privire la textul lit. 0, ne vedem nevoiţi să constatăm că acesta nu a fost modificat sau completat, aşa încât, el menţine în mod nejustificat o redactare neclară şi susceptibilă de interpretări şi aplicări contrare literei şi scopului legii. în acest sens, să observăm că se reglementează, printr-o formulare greşită din punct de vedere conceptual-juridic, problema „gajării" uneia sau a mai multor unităţi. Pe lângă faptul că Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale nu conţine nicio prevedere care să ne permită să definim noţiunea de unitate, după cum este cunoscut, prevederile Codului comercial referitoare la gajul comercial au fost abrogate expres prin prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, iar funcţia acestei garanţii reale mobiliare a fost preluată de contractul de garanţie reală mobiliară, reglementat de acelaşi act normativ.
Dacă presupunem, totuşi, că noţiunea de unitate aparţinând unei societăţi comerciale ar trebui înţeleasă în accepţiunea de imobil în care se desfăşoară anumite activităţi economice specifice obiectului de activitate statutar al societăţii, termenul de gajare este impropriu, cel corect fiind de ipotecare sau, după caz, dacă ceea ce se constituie în garanţie sunt doar bunurile mobile aflate într-o anumită unitate, de constituire în garanţie reală (mobiliară sau imobiliară, după caz).
Pentru aceste succinte considerente, se impune de lege (erenda, modificarea textului lit. 0 şi punerea lui de acord cu celelalte acte normative speciale aplicabile în materie. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, chiar pentru anumite acte juridice de înstrăinare ori dobândire a unor imobile, care reprezintă până la jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii de la data încheierii actului juridic, este competent consiliul de administraţie ori directoratul, după caz, nefiind nevoie de aprobarea adunării generale86*. Opinez că, pentru constituirea unei garanţii reale, chiar dacă prin efectele pe care le poate produce o astfel de operaţiune ar putea antrena - în caz de executare a ei de către creditor - pierderea proprietăţii bunului constituit în garanţie, nu este firesc ca atunci când valoarea contabilă a unei „unităţi" a societăţii este mai mică decât jumătate din valoarea contabilă a activelor, să fie necesară convocarea şi aprobarea unei astfel de decizii de către AGOA.
în ceea ce priveşte închirierea uneia sau a mai multor unităţi, această operaţiune fiind doar una de administrare - prin finalitatea sa - a unor bunuri aflate în patrimoniu, de principiu, nu vedem niciun motiv de ordin juridic pentru care ar trebui sustrasă competenţei administratorilor ori directoratului. Desigur, nimic nu-i împiedică pe acţionari ca în actul constitutiv să dea în competenţa AGOA astfel de operaţiuni, în măsura în care prin dimensiunile şi importanţa unităţii şi/sau prin durata închirierii solicitate, o astfel de decizie ar avea un impact economic important (semnificativ) asupra desfăşurării activitătii viitoare a societătii.
în fine, suntem de părere că doar problema desfiinţării uneia sau a mai multor unităţi se justifică, includerea acesteia în competenţa AGOA ţinând seama de impactul social-economic, concurenţial etc. pe care-l poate avea o astfel de decizie.
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale nu conţine nicio prevedere cu privire la posibilitatea AGOA de a delega una sau mai multe din atribuţiile sale către administratori ori către directorat, în raport cu sistemul de administrare adoptat de fiecare societate pe acţiuni, aşa cum prevede în mod expres art. 114, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 441/2006, pentru cazul AGEA.
Prin inserarea în actul constitutiv a unor clauze speciale în sensul mai sus menţionat, administratorii şi/sau directoratul vor/va putea exercita anumite atribuţiuni incluse de lege în competenţa AGOA, atribuţiuni care vor trebui exercitate în regim de delegare de competenţă, şi nu de împărţire ori disociere a acesteia între cele două categorii de organe. De asemenea, o astfel de delegare de competenţă ar putea fi decisă şi de către o AGEA având înscrisă pe ordinea de zi o astfel de problemă, plecând de la premisa că o astfel de hotărâre AGEA nu are semnificaţia şi efectele modificării unor prevederi ale actului constitutiv, atât timp cât o atribuţiune de acest fel nu este dată expres în competenţa AGOA, prin clauzele acelui act.
Desigur, sfera atribuţiunilor care ar putea fi delegate către organele de gestiune ale societăţii pe acţiuni este, în mod necesar, foarte limitată, având în vedere specificul activităţii de gestiune şi raporturile care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre administratori - directorat şi AGOA (acţionari). In acest sens, credem că ar putea fi delegate doar atribuţiunile reglementate de art. 111 alin. (2) lit. e) şi f).
Pentru ipoteza în care s-ar lua o astfel de măsură de delegare de competenţe, ar urma ca deciziile administratorilor sau ale directoratului, luate în exercitarea atribuţiunilor delegate de AGOA, să fie supuse regimului de publicitate legală şi de control judiciar reglementate de lege pentru hotărârile AGA.