Art. 82 Codul muncii Contractul individual de muncă pe durată determinată
Comentarii |
|
Contractul individual de muncă pe durată determinată
Art. 82
(1) Prin derogare de la regula prevăzută la art. 12 alin. (1), angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile şi în condiţiile prezentului cod, personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată.
(2) Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie.
(3) Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, în condiţiile prevăzute la art. 83, şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări.
(4) Între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată.
(5) Contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive şi nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.
← Art. 81 Codul muncii Demisia Încetarea contractului individual... | Art. 83 Codul muncii Contractul individual de muncă pe durată... → |
---|
Forma acestui contract nu poate fi decât scrisă, ca a oricărui alt contract pe perioadă nedeterminată (art. 16 alin. 1), cu precizarea expresă a duratei sale (alin. 2), care, evident, reprezintă esenţa existenţei sale.
Un astfel de contract poate fi prelungit şi după expirarea termenului
Citește mai mult
iniţial, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări.Dar, între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (marea cameră), cauza nr. C-212/04, Hotărârea din 4 iulie 2006), a decis:
Clauza 5 pct. 1 lit. a din Acordul - cadru privind munca pe perioadă determinată, încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 „nu permite utilizarea de contracte de muncă succesive pe termen determinat numai pentru motivul că această posibilitate este impusă de reglementările unui stat membru. Dimpotrivă, noţiunea de «motive obiective», în înţelesul clauzei, impune ca recurgerea la acest tip special de raporturi de muncă, prevăzută de dreptul intern, să fie justificată de existenţa unor elemente concrete care ţin, în special de activitatea în cauză şi de condiţiile de exercitare a acesteia, şi nu de o simplă prevedere legislativă permisivă.
Nu este conformă cu clauza 5 din acelaşi acord - cadru o reglementare naţională care consideră că sunt succesive, în înţelesul acordului cadru, numai acele contracte sau raporturi de muncă pe perioadă determinată care nu sunt separate între ele printr-un interval mai mare de 20 de zile lucrătoare.
Acordul - cadru trebuie interpretat în sensul că, dacă ordinea juridică internă a unui stat membru nu cuprinde o măsură efectivă pentru a evita sau, după caz, a sancţiona utilizarea abuzivă a contractelor succesive pe perioadă determinată, atunci acordul - cadru însuşi împiedică aplicarea reglementării de drept intern care interzice în mod absolut, în sectorul public, transformarea unei succesiuni de contracte pe perioadă determinată într-un contract pe perioadă nedeterminată, chiar în cazul în care contractele pe perioadă determinată au urmărit în realitate să satisfacă «necesităţi permanente şi durabile» ale angajatorului şi trebuie considerate abuzive". Sunt „contracte succesive" cele încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract pe durată determinată care nu poate avea o durată de 12 luni fiecare (art. 82 alin. 5).
Ca urmare, durata maximă legală a contractelor pe durată determinată, încheiate între aceleaşi părţi poate fi de 60 de luni.] Această cifră rezultă din însumarea duratei primului contract de 36 de luni, la care se adaugă câte 12 luni pentru fiecare din cele două contracte succesive. Anterior modificării textelor în discuţie prin Legea nr. 40/2011, între aceleaşi părţi se putea încheia tot cel mult 3 contracte pe durată determinată, dar numai cu încadrarea în termenul maxim de 24 de luni.
Chiar şi această durată maximă de 60 de luni poate fi depăşită, în cazul realizării unui proiect, program sau lucrări (art. 82 alin. 3) „dacă sunt întrunite celelalte cerinţe pentru încheierea între aceleaşi părţi de contracte succesive" (instituite de art. 82 alin. 4 şi 5 şi de art. 84 alin. 1). Se înţelege că în ipoteza unor părţi diferite (un alt angajator sau un alt angajat), regula menţionată nu este valabilă, se pot încheia oricâte contracte, fără limită de număr, deci, fiecare având o durată de până la 36 de luni.
Se poate aprecia că modificările aduse contractului pe durată determinată prin Legea nr. 40/2011 (privind durata maximă a contractului succesiv al celor 3 contracte şi noile situaţii în care se pot încheia), deşi mult mai favorabile pentru angajator decât în perioada anterioară, nu contravin Directivei 1999/70/CE referitoare la Acordul cadru dintre Uniunea angajatorilor şi industriaşilor din Europa (U.N.I.C.E), Centrul European al întreprinderilor cu participaţie publică (C.E.E.P) şi Confederaţia europeană a sindicatelor (C.E.S) asupra muncii cu durată determinată.