Art. 1205 Noul cod civil Lipsa discernământului Încheierea contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
Art. 1205
Lipsa discernământului
(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
(2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
| ← Art. 1204 Noul cod civil Condiţii Încheierea contractului... | Art. 1206 Noul cod civil Cazuri Încheierea contractului... → |
|---|
1. Este adevărat că una dintre cerinţele pentru existenţa consimţământului este ca acesta să provină de la o persoană cu discernământ, dar absenţa discernământului (motiv de nulitate relativă) nu poate conduce în niciun caz la absenţa totală a consimţământului (motiv de nulitate absolută), ci la existenţa unui consimţământ nevalabil (C.A. Timişoara, dec. civ. nr. 12/2010)
2. Dacă se cere anularea contractului, invocându-se lipsa de discernământ, reclamantul trebuie să dovedească incapacitatea lui, adică starea de alienaţie sau de debilitate mintală, la momentul încheierii actului.
Citește mai mult
Sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, deoarece sancţiunea nulităţii este edictată ca o nulitate de protecţie a persoanei interesate. Pentru anularea actului, lipsa de discernământ trebuie să fie totală (C.A. laşi, dec. nr. 8/2000, în M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Jurisprudenţa 2000, p. 47).3. Acţiunea în anularea unui testament autentificat pentru lipsa discernământului este admisibilă şi poate fi admisă pe fond dacă persoana interesată dovedeşte că testatorul nu a fost lucid în momentul întocmirii actului. Notarul de stat atestă doar prezenţa părţilor în faţa sa, nu şi starea de luciditate a acestora (C.A. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 532/1994, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 85).
4. Pentru a se dispune anularea testamentului, este însă necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului în momentul întocmirii testamentului, deoarece orice persoană este capabilă să dispună prin testament dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea excepţia (C.A. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 1792/2002, în P.J.C. 2001-2002, Ed. Brilliance, Piatra Neamţ, 2003, p. 2).
5. în situaţia în care se dovedeşte că la data întocmirii testamentului testatorul era lipsit de discernământ, intervine sancţiunea nulităţii relative a actului astfel întocmit. Pentru a stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământul păstrat, instanţa va analiza întregul material probator al cauzei, putând recunoaşte o mai mare forţă probantă actelor medicale întocmite în aceeaşi perioadă cu testamentul, decât expertizei medico-legale efectuate la câţiva ani după decesul testatorului (C.A. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 866/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 92).
6. Lipsa totală a discernământului reclamanţilor rezultă din expertizele medico-legale, din care rezultă că, în cauză, reclamantul N.H. prezintă schizofrenie paranoidă cu evoluţie continuă, prezentând capacitate psihică abolită, iar reclamanta N.O. prezintă schizofrenie nediferenţiată, având capacitate psihică diminuată. Aceste expertize se coroborează cu actele depuse la dosar şi cu declaraţiile martorilor, din care rezultă că reclamanţii nu au avut reprezentarea corectă a consecinţelor juridice ale actului încheiat, mai ales că au acceptat ca, în cazul în care nu achită diferenţa de preţ, să restituie autoturismul şi să piardă avansul de 11.000 euro (din preţul total de 16.500 euro - n.n.), avans care nu poate fi asimilat cu arvună pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 1298 C. civ. 1864. Că reclamanţii nu au avut reprezentarea faptelor lor rezultă şi din împrejurarea că, deşi au achiziţionat acest autoturism, niciunul dintre ei nu are permis de conducere, iar după cumpărare nici nu au circulat cu el, autoturismul aflându-se şi în prezent în curtea imobilului proprietatea lor (C.A. Galaţi, s. civ., dec. civ. nr. 208/R/2009, înJurindex).
7. Lipsa de discernământ în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului, care ar face ca actul astfel încheiat să fie sancţionat cu nulitatea absolută, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimţământul există. Lipsa de discernământ nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind edictată în această situaţie în vederea protejării persoanei lezate (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 3827/2000, în C.P.J.C. 2000, p. 15).
8. Aceste persoane pot să încheie acte, în perioadele de luciditate, dacă nu au fost puse sub interdicţie, deoarece pentru alienatul sau debilul mintal, neinterzis, până la proba contrară, prezumţia este de capacitate de a contracta (C.A. laşi, dec. nr. 1970/1999, în M.M. Pivniceru, Jurisprudenţa 1999, p. 28).
9. Consimţământul este unul dintre elementele esenţiale ale actului juridic, exprimând voinţa persoanei la încheierea actului, iar pentru a fi valabil, o condiţie esenţială este ca să provină de la o persoană cu discernământ. Lipsa consimţământului duce la nulitatea absolută a actului juridic doar în cazul erorii obstacol: error in corpore şi error in negotio. în cazul în care lipsa consimţământului se datorează lipsei discernământului, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă a actului, întrucât într-o asemenea situaţie regula încălcată ocroteşte un interes personal al celui lipsit de discernământ (C.A. Braşov, dec. civ. nr. 1013/R/2001, în C.P.J. 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 56).
10. Simplul fapt că încheierea donaţiei a fost urmată, la scurt timp, de sinuciderea donatorului este insuficient pentru a considera că la momentul actului acestuia i-a lipsit discernământul (Trib. Quebec, dec. din 14/07/2004, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 1683).
Citește mai mult
beţie, somnambulism, mânie puternică etc.), sancţiunea încheierii unui act juridic civil în lipsa discernământului este aceeaşi: nulitatea relativă.2. Fiindcă este vorba de o prezumţie de existenţă a discernământului în ceea ce îi priveşte pe cei cu capacitate deplină de exerciţiu, cel ce va invoca lipsa sa va trebui să facă dovada în acest sens. Pentru probarea lipsei discernământului sunt admisibile orice mijloace de dovadă, fiind vorba de un fapt juridic.
3. Stările de inconştienţă şi tulburările mintale grave exclud voinţa juridică, deoarece împiedică sau alterează esenţial desfăşurarea normală a procesului intelectiv ce precede orice act de voinţă. Un copil în vârstă fragedă, un alienat mintal (cu excepţia cazului când se află într-un moment de luciditate), o persoană în stare de beţie totală ori sub hipnoză etc. sunt lipsite de voinţă în sens juridic tocmai pentru că nu au facultăţile intelectuale necesare spre a înţelege semnificaţia faptelor lor. în mod excepţional, se poate vorbi de absenţa lucidităţii chiar şi în cazul unui act juridic săvârşit sub imperiul unei mânii de mare intensitate (ab irato) ori în starea de tulburare a minţii ce precede uneori moartea (D. Cosma, op. cit., p. 119).
4. Capacitatea individului poate să fie micşorată sau distrusă cu totul prin o alienaţiune mentală, prin demenţă sau imbecilitate, prin beţie, prin o boală sau prin oare care infirmităţi fizice, cum ar fi surditatea, mutismul, cecitatea etc. (D. Alexondresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 25).
5. După cum s-a arătat, absenţa lucidităţii determină lipsa de voinţă. Stările de inconştienţă şi tulburările mintale grave sunt tipice prin a exclude luciditatea şi, corelativ, existenţa voinţei. Nu mai puţin, starea de mânie oarbă (ob iroto), caracteristică furibundului, poate aboli existenţa voinţei. Drept urmare, actele juridice încheiate sub imperiul unei asemenea stări pot fi anulate, dar numai dacă, ţinându-se seama de circumstanţele cauzei, se apreciază că mânia a fost destul de puternică pentru a fi echivalentă inconştienţei (P. Perju, Jurisprudenţă civilă comentată o înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instonţe judecătoreşti, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 198).
6. Prin recunoaşterea capacităţii de a contracta a subiectului de drept se instituie o prezumţie legală care consacră o situaţie de iure a persoanei, recunoaşterea fiind fundamentală pentru existenţa posibilităţii de apreciere, în plan psihologic, de către persoana fizică, a consecinţelor actelor şi faptelor sale. Prezumţia are însă un caracter relativ, ea putând fi înlăturată prin efectuarea dovezii existenţei unei stări de fapt care, prin natura sa, lipseşte subiectul de drept de posibilitatea de a-şi reprezenta, în mod corect şi conştient, consecinţele faptelor sale (A. Hurbean, op. cit., p. 44-45).
7. Nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept (G. Boroi, Drept civil, 2008, p. 212).
8. Pentru a constata însă nulitatea actului juridic, este necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernământ a autorului în momentul încheierii actului juridic (E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat, voi. I, p. 192).
9. Legătura dintre capacitate şi discernământ apare ca deosebit de importantă pe tărâm probator; capabilul trebuie să dovedească lipsa de discernământ (raportat la momentul încheierii actului juridic civil) pe care o invocă, pe când incapabilul (persoană lipsită de capacitate de exerciţiu) este prezumată (relativ) a fi fără discernământ, cel ce pretinde că a existat discernământul trebuind să facă dovada lui (E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat, voi. I, P-192).
10. Alineatul (2) al art. 1205 NCC (...) ar putea ridica unele dificultăţi în aplicarea sa practică, având în vedere că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1) NCC, una dintre condiţiile necesare punerii sub interdicţie. într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicţie nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite şi celelalte condiţii ale punerii sub interdicţie, precum şi condiţia ca acestea să fie îndeobşte cunoscute, evident la data încheierii actului. Nu există însă nicio raţiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea actului juridic, să se facă vreo distincţie după cum partea lipsită de discernământ a fost ulterior pusă sub interdicţie sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiţii pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicţie decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care ulterior nu a fost pusă sub interdicţie, cu atât mai mult cu cât punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situaţia şi mai absurdă în care condiţiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte sau după punerea sub interdicţie), eventual şi de durata soluţionării procesului. Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin. (2) NCC o interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, ci pentru lipsa discernământului (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 99).
11. în unele situaţii, errans-ul poate obţine, pe lângă pronunţarea nulităţii actului, şi daune-interese (...). Acesta este cazul celui care, dând dovadă de lejeritate, nu verifică informaţiile furnizate partenerului său, acestea dovedindu-se a fi inexacte. (...) în situaţia opusă, errans-ul care se înşeală din propria neglijenţă şi care a obţinut anularea contractului, întrucât eroarea sa nu a fost grosieră, va putea fi condamnat la daune-interese pentru a repara prejudiciul pe care cealaltă parte l-a suferit prin efectul anulării (F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 239).
12. Problema discernământului nu se pune în cazul persoanei juridice, deoarece actele juridice civile ale acesteia sunt încheiate de organele sale, care sunt persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu şi care se presupune că au discernământ (C.T. Ungureanu, op. cit., 2012, p. 147).
13. Conform alin. (2) al art. 1205 NCC, contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. O persoană fizică este pusă sub interdicţie judecătorească dacă nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale (art. 164 alin. (1) NCC, similar cu art. 142 alin. (1) din fostul Cod al familiei de la 1953). Atât timp cât nu este pusă sub interdicţie, o persoană capabilă se prezumă că are discernământ. Potrivit textului de mai sus, de exemplu, dacă o persoană alienată mintal (stare de alienaţie mintală îndeobşte cunoscută) încheie un act juridic şi după aceea este pusă sub interdicţie, actul juridic este anulabil. Dacă cele trei condiţii stabilite de legiuitor sunt îndeplinite, conduc la concluzia că persoana respectivă nu avea discernământ. Deci, în loc să se probeze că lipsea discernământul la momentul încheierii actului juridic, se probează îndeplinirea celor trei condiţii: la data încheierii contractului persoana nu avea discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale; această situaţie era îndeobşte cunoscută; ulterior încheierii contractului a fost pusă sub interdicţie. Deşi intenţia legiuitorului, se pare, a fost uşurarea sarcinii probei, prin aplicarea textului se obţine contrariul: probarea celor trei condiţii este mai dificil de realizat decât probarea lipsei discernământului la momentul încheierii contractului, astfel încât textul va fi dificil de aplicat în practică (Ibidem).
Având în vedere că existenţa sănătăţii mentale este prezumată, cel care invocă lipsa discernământului poate proba cu orice mijloc de probă.