Art. 1207 Noul cod civil Eroarea Încheierea contractului Contractul
| Comentarii |
|
Contractul
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
Art. 1207
Eroarea
(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
(2) Eroarea este esenţială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
| ← Art. 1206 Noul cod civil Cazuri Încheierea contractului... | Art. 1208 Noul cod civil Eroarea nescuzabilă Încheierea... → |
|---|
1. într-o speţă, având ca obiect anularea unui act de vânzare-cumpărare prin care vânzătoarea a înstrăinat copiilor săi, în calitate de cumpărători, întreaga sa avere, divizată în loturi, din cauza neatenţiei persoanei care a întocmit planurile topografice, anexate contractului, un teren a fost trecut, contrar voinţei vânzătoarei, din lotul unui copil în lotul altuia. în mod eronat, instanţele au considerat că, într-un asemenea caz, ar fi vorba de o eroare-obstacol. în realitate, fiecare dintre bunurile vândute a fost înstrăinat în considerarea unei anumite persoane (intuitu
Citește mai mult
personae), asemănător exemplului de şcoală citat în literatură, când cineva face donaţia unui bun lui A, crezând că o face lui B. într-un asemenea caz, eroarea cade asupra persoanei (...), când convenţia este numai anulabilă (C.A. Suceava, s. civ., dec. nr. 658/2000, în P. Perju, Jurisprudenţd, p. 148). Notă. A se vedea nota de la doctrina nr. 15, supra, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135.2.lndubitabil însă, încheierea unor acte în regulă, prin fixarea unui preţ pentru fiecare dintre bunurile schimbate şi plata acestuia, reflectă (...) acordul (şi nu dezacordul) părţilor asupra transformării schimbului în vânzare-cumpărare. Operaţiunea în sine, săvârşită între persoane prezente în faţa notarului public, fiind precisă şi neechivocă asupra naturii şi obiectului contractelor voite, exclude ideea erorii-obstacol, capabilă să o anuleze. De aceea, în literatură s-a conchis că existenţa erorii-obstacol poate fi concepută doar în cazul perfectării unor acte juridice între absenţi, când, la propunerea făcută, s-a dat răspunsul prin corespondenţă, fără încheierea unui act în regulă (C.A. Suceava, s. civ.,dec. nr. 90/2000,înP. Perju, Jurisprudenţă, p. 150).
3. Există eroare asupra substanţei când manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi a fost determinată de credinţa greşită că prin acel contract va câştiga anumite drepturi sau va fi privată de acestea (Cass., s. civ., dec. din 17 nov. 1930, în Code civil 2008, p. 1153).
4. Nu poate fi invocată drept cauză a unei erori de drept, susceptibilă de anulare a actului, o decizie judecătorească pronunţată într-un litigiu purtat între alte părţi (Cass., s. civ., dec. din 27 iunie 2006, în Code civil 2008, p. 1153).
5. Dacă eroarea de drept poate justifica anularea unui act juridic pentru vicierea consimţământului sau pentru lipsa cauzei, ea nu lipseşte de eficacitate dispoziţiile legale care îşi produc efectele în lipsa oricărei manifestări de voinţă din partea celui care se prevalează de necunoaşterea lor (Cass., s. civ., dec. din 4 nov. 1975, în Code civil 2008, p. 1153).
6. Motivele, reale sau false, care pot determina o parte să încheie un act cu titlu oneros cu o altă persoană sunt, cu excepţia dolului, fără influenţă asupra validităţii operaţiunii, mai puţin în situaţia în care părţile le-au ridicat la rang de condiţii esenţiale de validitate a convenţiei (Cass., s. civ, dec. din 3 aug. 1942, în Code civil 2008, p. 1154).
7. Nu constituie eroare, ca viciu de consimţământ, simpla susţinere a părţii că din eroare s-a înstrăinat terenul clădit şi neclădit, dacă nu se invocă împrejurări care să ateste faptul că, la momentul încheierii contractului, vânzătorul a avut reprezentarea inexactă a realităţii privind calităţile substanţiale ale obiectului contractului (C.A. laşi, dec. nr. 1037/1998, în M. Gaiţa, M.M. Pivniceru, Jurisprudenţa 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 29).
8. Din ansamblul probator administrat reiese că reclamanţii au fost induşi în eroare de pârâtă cu ocazia încheierii actelor de garanţie imobiliară, aceştia crezând că semnează un act de garanţie materială pentru calitatea de angajat, iar nu acte de garanţie imobiliară pentru creditul luat de societate. Această situaţie determină o falsă reprezentare a realităţii în ceea ce priveşte natura actului juridic încheiat, având drept consecinţă lipsa totală a consimţământului ca urmare a erorii obstacol (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1844/2005, în L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil. Practică judiciară. Voi. I - Nulitatea, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 249).
9. Eroarea trebuie să fie determinantă şi să cadă asupra unui element inclus de părţi în conţinutul actului; valabilitatea exprimării consimţământului nu poate fi pusă la îndoială prin prisma unor evenimente ulterioare încheierii actului sau prin schimbarea mobilului psihic survenită ulterior încheierii convenţiei (C.A. laşi, dec. nr. 1081/1999, în M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Jurisprudenţa 1999, p. 31).
10. Eroarea constituie o cauză de anulare a convenţiei când se referă la substanţa obiectului acesteia. Nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau a contraprestaţiei (Trib. Suprem, s. civ, dec. nr. 1985/1975).
11. Eroarea asupra naturii contractului nu constituie un simplu viciu de consimţământ, ci un obstacol la formarea contractului, deoarece voinţele părţilor nu se întâlnesc. De aceea, în caz de eroare asupra naturii actului, consimţământul nu este doar viciat. El lipseşte, pentru că există neconcordanţă involuntară între voinţa reală, internă comună părţilor şi voinţa exprimată prin contract. Una dintre părţi a voit să încheie un alt act juridic decât cel declarat. în cazul erorii asupra naturii contractului, care este eroare-obstacol, datorită lipsei consimţământului, sancţiunea este nulitatea absolută a actului (C.A. laşi, s. civ., dec. nr. 74/2002, in M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Jurisprudenţa 2002,, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 42-43). Notă. A se vedea nota de la doctrina nr. 15, supra, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135.
12. Pentru a exista eroare de drept în privinţa consimţământului se cere ca ea să fie plauzibilă, judecătorul având a aprecia dacă partea ce o invocă şi care e datoare să o probeze, a putut sau nu să fie înşelată (Trib. Tecuci 26 iulie 1920, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 386).
13. Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia. Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului (Trib. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 499/1997, în C.P.J. 1993-1997, p. 2).
14. Atunci când, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, părţile au întocmit un proiect al contractului de vânzare-cumpărare, în care nu s-a făcut nicio referire la obligaţia de întreţinere pe care cumpărătoarea ar datora-o vânzătorului, ci numai la obligaţia ce-i revenea cumpărătoarei de a-l înmormânta pe vânzător, înseamnă că acesta din urmă cunoştea conţinutul actului ce urma să-l încheie în faţa notarului şi nu poate invoca o eroare obstacol destructivă de voinţă, care să atragă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta cu atât mai mult cu cât vânzătorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului înstrăinat (C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1322/1996, în C.P.J.C. 1996, p. 39). Notă. A se vedea nota de la doctrina nr. 15, supra, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135.
15. Eroarea constituie o cauză de nulitate atunci când priveşte substanţa obiectului, adică acele calităţi ale obiectului convenţiei pe care părţile contractante le-au avut în vedere şi care au servit drept motiv determinant pentru formarea acordului de voinţă, în sensul că, în lipsa lor, nu ar fi contractat. Prin urmare, dacă părţile au avut în vedere asemenea calităţi ale obiectului, comunicându-şi-le cu prilejul încheierii convenţiei şi căzând de acord asupra lor, constatarea ulterioară a lipsei lor va fi de natură a îndreptăţi partea aflată în eroare să solicite anularea convenţiei şi restabilirea situaţiei anterioare. în cazul când s-a stipulat drept element esenţial existenţa unei atare calităţi a obiectului contractului, acest element trebuie interpretat în semnificaţia sa tehnico-ştiinţifică (în speţă urma să se stabilească ce trebuie să se înţeleagă prin „placă întreagă de bronz" la o pianină, de existenţa căreia fusese condiţionată încheierea contractului) (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1/1967, în C. Turianu, Contracte civile speciale, p. 33-34).
16. Eroarea asupra naturii juridice a actului (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată prin contract. Condiţia esenţială este ca una dintre părţi să fi voit să încheie un alt act juridic decât cel declarat, aşa cum s-a susţinut în procesul soluţionat prin hotărârea rezumată. Reclamanta a pretins că la momentul încheierii contractului a avut credinţa că încheie un contract de împrumut, şi nu unul de vânzare-cumpărare. Eroarea asupra identităţii obiectului (error in corpore) există atunci când o parte crede că vinde un anumit lucru, iar cealaltă are credinţa cumpărării altui lucru. Dovada erorii-obstacol trebuie făcută de partea care o invocă. Referitor la natura actului sau identitatea obiectului, proba că voinţa reală nu este cea care rezultă din conţinutul actului scris este însă greu de făcut. De aceea, pentru stabilirea voinţei părţilor, pe lângă conţinutul contractului, pot fi avute în vedere şi unele elemente extrinseci, în raport cu care, în speţă, s-a constatat că nu există eroare-obstacol (notă la C.A. laşi, dec. civ. nr. 1139/2001, în M.M. Pivniceru, 6. Protea. Nulităţile actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 7-8).
2. Astfel, eroarea va
Citește mai mult
constitui viciu de consimţământ dacă falsa reprezentare a realităţii va cădea asupra unor elemente esenţiale pentru încheierea contractului, elemente ce sunt enumerate limitativ de alin. (2) al art. 1207: natura sau obiectul contractului încheiat, identitatea obiectului prestaţiei sau o calitate a acestuia ori o împrejurare considerată esenţială de una dintre părţi pentru naşterea raportului juridic (în acest fel se dă expresie teoriei subiective care explică noţiunea de error in substantiam) şi, nu în ultimul rând, identitatea persoanei cocontractante sau o calitate a acesteia, fără de care actul nu s-ar fi încheiat.3. Toate aceste cazuri vor constitui motive de nulitate relativă, întrucât, aşa cum se arăta şi în doctrina anterioară apariţiei noului cod, interesul ocrotit este unul individual, iar nu unul obştesc.
4. în ceea ce priveşte controversa privind eroarea de drept, legiuitorul îi pune capăt prin noile dispoziţii; vom fi în faţa unui viciu de consimţământ numai dacă falsa reprezentare a realităţii va privi norme considerate de părţi ca esenţiale pentru încheierea contractului şi, în plus, după cum arată articolul următor, ce nu îndeplinesc două condiţii esenţiale: accesibilitatea şi previzibilitatea. în lipsa unor definiţii prevăzute de cod, aceste două noţiuni vor avea sensul stabilit prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
5. în ultimul alineat se arată că eroarea asupra simplelor motive ale contractului nu este, de regulă, esenţială, excepţie făcând situaţiile în care părţile, prin voinţa lor, le-au considerat determinante.
6. Savigny defineşte eroarea ca starea intelectuală în care ideea realităţei este întunecată şi ascunsă prin ideea falsă ce avem de un lucru. Eroarea este deci o credinţă care nu este conformă cu adevărul. Ea nu trebueşte confundată cu ignoranţa (ignorentio), care consistă în absenţa totală a oricărei noţiuni, deşi efectele juridice ale ignoranţei sunt aceleaşi ca şi ale erorei (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 47).
7. Rezultatul direct al intervenţiei erorii este încheierea unui act juridic în alte condiţii decât cele dorite de partea care o invocă şi se datorează considerării ca real a ceea ce este fals şi invers. Succint, în cazul erorii există o discordanţă între voinţa internă şi voinţa declarată (P. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Obligations, apud A. Hurbean, op. cit., p. 68).
8. Putem spune că, în general, eroarea este un viciu când partea care a comis-o n-ar fi făcut actul juridic dacă eroarea n-ar fi existat şi, dimpotrivă, nu este un viciu, când partea ar fi făcut actul, chiar dacă n-ar fi fost indusă în eroare (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Baicoianu, op. cit., voi. I, p. 82).
9. Eroarea (fie de drept, fie de fapt, legea nu distinge) poate să fie ceva mai mult decât un viciu; ea poate să fie o cauză de dezacord şi atunci contractul nu s-a putut forma, pentru că lipseşte acordul. Dezacord asupra naturii prestaţiei sau a prestaţiilor reciproce care au a se naşte din contract sau asupra identităţii obiectului la care prestaţia se referă sau asupra modalităţilor sub care una din părţi a înţeles a se obliga (M.B. Cantocuzino, op. cit., p. 400).
10. în acelaşi sens se pronunţă şi jurisprudenţa română când concluzionează că error in negotio este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă comună părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic. (...). Tot o eroare asupra naturii actului poate fi şi cazul în care unul dintre parteneri vrea să se oblige juridic, iar celălalt face promisiunea din complezenţă sau curtoazie (A. Hurbean, op. cit., p. 86).
11. Eroarea asupra naturii contractului: în această ipoteză, o parte crede că încheie un anumit contract, iar cealaltă parte că încheie un alt fel de contract (D. Chiricâ, Tratat de drept civil. Contracte speciale, voi. I. Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, P- 236).
12. Eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore sau error in objecto) este acea categorie a erorii în cadrul căreia falsa reprezentare comportă asupra obiectului material al actului juridic, o parte crezând că tranzacţionează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere cu totul alt bun (A. Hurbean, op. cit., p. 87).
13. Eroare asupra obiectului poate să se refere şi la preţ, când partenerii contractuali vorbesc de aceleaşi cifre, dar fiecare se gândeşte fie la o monedă diferită (lei/euro/dolari), fie la valori nominale diferite ale aceleiaşi monede (lei noi/lei vechi) (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 196).
14. Nu trebuie confundată o asemenea eroare asupra preţului, care atrage nulitatea contractului, cu eroarea asupra valorii, care este, în principiu, indiferentă. în acest din urmă caz, există acord al părţilor asupra preţului, dar una dintre ele arată că preţul nu corespunde valorii reale a bunului sau serviciului prestat (F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 223).
15. în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare se deosebeau: eroarea obstacol (cu cele două forme ale sale: error in negotium şi error in corpore), eroarea gravă (numită şi eroare-viciu de consimţământ, cu cele două forme ale sale: error in substantiam şi error in personam) şi eroarea indiferentă (neesenţială), arătându-se că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat; datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, se admitea că sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei totale a consimţământului (...). în actuala reglementare, nu mai prezintă importanţă practică distincţia dintre eroarea obstacol şi eroarea gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancţiunea care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) NCC, nulitatea relativă (6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135).
16. în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părţi. Dacă totuşi ambele părţi (sau mai multe părţi în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a aflat (Idem, p. 139).
17. Cuvântul de substanţă nu trebuie luat într-un înţeles metafizic, în care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e conţinutul oricărui drept privat. Pe de altă parte, substanţa obiectului convenţiei, nu e substanţa unui lucru material, ci substanţa prestaţiei sau a prestaţiilor la care o parte s-a obligat sau la care părţile s-au obligat reciproc, căci aceste prestaţii, iar nu materialitatea lucrului, formează obiectul direct al contractului (M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 400).
18. Prin substanţă sau calitate substanţială trebuie să înţelegem calitatea principală sau esenţială pe care părţile au avut-o în vedere în contractul lor şi fără de care ele n-ar fi contractat (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 49).
19. Calităţile esenţiale ale obiectului contractului nu sunt stabilite odată pentru totdeauna. Ele depind de voinţa părţilor din contract. Ceea ce este calitate esenţială pentru o anumită parte dintr-un contract poate să fie neesenţială pentru o altă parte într-un contract identic (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 244).
20. Credinţa greşită a uneia dintre părţi trebuind să fie determinantă pentru aceasta în luarea deciziei de a încheia contractul, este vorba despre o chestiune subiectivă, care se apreciază in concreto, în funcţie de circumstanţele în care s-a contractat şi de persoana celui care o invocă (vârstă, profesie, nivel de pregătire etc.), iar nu in abstracto, prin luarea în considerare a comportamentului-etalon al unui „tată bun de familie" în situaţia dată (D. Chirică, Tratat, voi. I, p. 219).
21. Astfel, prin substanţa obiectului se înţelege bunul considerat în materialitatea lui (culoare, miros, compoziţie, originalitate, formă etc.), cât şi conţinutul prestaţiei, al acţiunii sau inacţiunii pe care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv (A. Hurbean, op. cit., p. 93).
22. De cele mai multe ori, în actele convenţionale eroarea asupra substanţei se referă la obiectul contraprestaţiei. (...) Eroarea poate să cadă însă şi asupra obiectului prestaţiei proprii, caz în care, pentru identitate de raţiune, efectele ei sunt aceleaşi. Când, spre exemplu, vânzătorul înstrăinează un tablou în credinţa că este copia unei opere celebre şi, în realitate, tabloul este însăşi acea operă, eroarea priveşte obiectul prestaţiei proprii şi ea duce la anulare, pentru că şi în acest caz consimţământul a fost determinat de cunoaşterea inexactă a realităţii (D. Cosma, op. cit., p. 158).
23. Dacă realitatea este cunoscută de cealaltă parte contractantă, iar aceasta nu o aduce la cunoştinţa celui aflat în eroare, pe temeiul dolului prin reticenţă astfel comis, errans-ul poate obţine, la alegerea sa, fie anularea, fie echilibrarea prestaţiilor prin compensarea pierderilor reclamantului prin mecanismul daunelor-interese [D. Chirică, Tratat, voi. I, p. 227).
24. lată un exemplu de calităţi nesubstanţiale: am cumpărat un obiect de artă ca antichitate şi acest obiect este de bronz în loc de a fi din aur; eroarea, în cazul de faţă, nu este substanţială şi nu va duce la anularea vânzării, pentru că n-am avut în vedere materia, ci vechimea obiectului (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 51).
25. Când lucrul vândut este afectat de un viciu în sensul art. 1352 C. civ. 1864 (art. 1707 NCC - n.n.), situaţia prezintă asemănare cu viciul de consimţământ al erorii (sau dolului) asupra substanţei obiectului contractului (art. 954 alin. (1) C. civ. 1864). între aceste două situaţii există însă deosebiri esenţiale; în cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantiam), din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit şi poate cere anularea contractului; în schimb, în cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ. 1864, cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau din cauza viciilor se micşorează valoarea de întrebuinţare - deci eroarea se referă numai la calitatea lucrului - şi cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie (redhibitorie sau estimatorie) contra vânzătorului (Fr. Deak, Contracte speciale, 2001, p. 84).
26. în ceea ce priveşte eroarea asupra persoanei (asupra identităţii sau calităţilor speciale ale celui cu care se încheie actul juridic civil), domeniul ei de aplicabilitate se limitează, în principal, la actele intuita personae, cazul frecvent fiind cel al actelor cu titlu gratuit, fără să excludem complet contractele oneroase (contractul de comandă a unei lucrări literare sau ştiinţifice, contractul de societate, împrumutul, mandatul etc.) (E. Lupan, I. Sabâu-Pop, Tratat, voi. I, p. 201).
27. Poate fi vorba despre o eroare asupra identităţii civile a cocontractantului - naţionalitate, nume, vârstă, stare civilă, filiaţie, sex - ori asupra anumitor calităţi esenţiale ale acestuia, onorabilitate, experienţă, imparţialitate. Caracterul determinant al acestor calităţi se va aprecia în funcţie atât de natura contractului, cât şi de psihologia celui ce se înşeală (F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 232).
28. în regulă generală, eroarea asupra persoanei nu atrage anularea convenţiei. Această regulă suferă excepţie în contractele care sunt făcute în consideraţiunea unei persoane, intuitu personae: voind a împrumuta pe A, l-am împrumutat pe B, care nu are acelaşi grad de solvabilitate. în unele contracte, nu numai eroarea asupra persoanei, dar chiar şi asupra profesiunei persoanei poate fi o causă de anulare. Astfel, dacă crezând că închiriez imobilul unei persoane oneste, s-a întâmplat că l-am închiriat unei femei desfrânate sau unei persoane care exercită un comerţ necinstit (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 53).
29. Eroarea poate purta asupra identităţii fizice sau civile a persoanei (mai rar asupra calităţilor fizice ale acesteia), asupra celor intelectuale, morale sau juridice, abilităţile persoanei, în general şi în funcţie de situaţia la care ne raportăm, eroarea se poate referi la orice fel de calităţi pe care părţile le consideră substanţiale, dacă se referă la cealaltă parte contractantă. (...) Mai mult chiar, acest tip de eroare poate să cadă nu numai asupra calităţilor celeilalte părţi contractante, ci şi asupra calităţilor unei terţe persoane. Este cazul erorii asupra solvabilităţii celui garantat prin încheierea unui contract de garanţie (A. Hurbean, op. cit., p. 97-98).
30. Pentru ca acest viciu de consimţământ să existe, trebuie întrunite două cerinţe: elementul asupra căruia cade falsa reprezentare trebuie să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic civil; în cazul actelor bilaterale sau multilaterale cu titlu oneros este necesar ca cealaltă parte (cocontractantul) să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil (E. Lupan, I. Sabâu-Pop, Tratat, voi. I, p. 203).
31. La contractele oneroase se mai cere în mod special ca eroarea să fie cunoscută de ambii cocontractanţi sau, cum se spune uneori, trebuie ca eroarea să fie comună. (...) prin „eroare comună" trebuie înţeles că celălalt cocontractant a cunoscut (sau măcar trebuia să cunoască) că elementul asupra căruia cade eroarea este determinant, pentru errans, în încheierea contractului. în acest fel, eroarea comună se leagă de caracterul scuzabil al erorii, deoarece errans-ul trebuia să aibă un comportament din care să reiasă clar că pentru el anumite calităţi ale obiectului sau ale persoanei sunt esenţiale pentru încheierea actului juridic în discuţie (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 205-206).
32. Nu se cere, în principiu, nici măcar ca eroarea să fi fost cunoscută de cocontractantul părţii aflate în eroare, deoarece eroarea alterează consimţământul independent de împrejurarea că a fost sau nu cunoscută de cealaltă parte. Este de ajuns ca eroarea să fi fost substanţială şi determinantă pentru consimţământul celui care o invocă (D. Cosma, op. cit., p. 161-162).
33. Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Eroarea este de fapt când autorul actului se înşeală asupra unei circumstanţe de fapt; eroarea este de drept când autorul actului se înşeală asupra unei dispoziţii legale, adică atunci când ignoră, relativ la actul pe care îl face, o dispoziţie a legii sau sensul şi efectele prescripţiilor legale (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. I, p. 83).
34. Eroarea de drept presupune nu numai cunoaşterea greşită a conţinutului propriu-zis al normei juridice, ci şi interpretarea ei neconformă (A. Hurbean, op. cit., p. 103).
35. Când o eroare de drept este pusă în evidenţă ulterior încheierii contractului ca urmare a unui reviriment al practicii judiciare, părţile care au încheiat contractul nu pot invoca noua interpretare a practicii judiciare (în raport cu care interpretarea anterioară a textului de lege este eronată) decurgând dintr-o decizie judecătorească dată între alte părţi, întrucât securitatea juridică ar fi pusă în pericol (D. Chiricâ, Tratat, voi. I, p. 227).
36. Fireşte că, pentru a fi luată în considerare ca viciu de consimţământ, eroarea de drept trebuie să fie determinantă, iar nu una indiferentă (Idem, p. 228).
37. Regula nemo censetur legem ignorare nu poate fi o piedică pentru admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, întrucât cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii, ci se mărgineşte să arate că şi-a dat consimţământul ca urmare a cunoaşterii inexacte a realităţii, situaţie în care legea civilă însăşi edictează sancţiunea nulităţii (D. Cosma, op. cit., p. 162).
38. Este de asemenea indiferentă eroarea asupra motivului convenţiei, adică asupra mobilului personal care a determinat pe fiecare parte să contracteze. (...) Totuşi, atunci când părţile enunţă motivul în contract şi fac din el o condiţie determinantă a contractului, eroarea asupra motivului va deveni o cauză de anulare, deoarece aici, prin voinţa părţilor, motivul a devenit oarecum substanţa contractului (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlonescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. II, p. 500).
39. Ca exemple clasice de eroare asupra motivelor, sunt citate: cumpărarea unei locuinţe într-o anumită localitate, cumpărătorul mizând pe faptul că se va muta cu serviciul acolo, dar acest lucru nu se realizează, ori că se va retrage acolo la pensie, dar decedează înaintea pensionării; cumpărarea unui bun în ideea realizării unei bune afaceri, care în realitate nu se realizează (D. Chiricâ, Tratat, voi. I, p. 223).
Ca noutate faţă de vechea reglementare, sancţiunea erorii esenţiale este nulitatea relativă, eroarea asupra naturii sau asupra obiectului contractului – definite ca nulităţi esenţiale –atrăgând aceeaşi sancţiune.
Ca noutate, NCC defineşte eroarea esenţială de drept. Această eroare devine viciu de consimţământ atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
Citește mai mult
contractului [art. 1.207 alin. (3) NCC].Această eroare este neprovocată de cocontractant, ambele părţi considerând norma juridică ca determinantă pentru acordul lor de voinţă.
1. naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium)
De exemplu, o parte crede că încheie un act de închiriere, iar cealaltă parte crede că încheie o vânzare.
2. identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore)
De exemplu, una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit imobil, iar cealaltă parte are în vedere un alt alt imobil;
3. calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei împrejurări pe care părţile le consideră esenţiale şi în absenţa căror actul juridic nu s-ar
Citește mai mult
fi încheiat (error in substantiam)Situaţia afectării lucrului vândut de un viciu prezintă asemănare cu viciul de consimţământ al erorii asupra substanţei obiectului contractulu pentru că ambele situaţii sunt generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii. Între aceste două situaţii există însă deosebiri esenţiale:
a) în cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantiam) din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit, şi poate cere anularea contractului;
b)în schimb, în cazul viciilor, cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau din cauza viciilor se micşorează valoarea de întrebuinţare, deci eroarea se referă la calitatea lucrului şi cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie contra vânzătorului.
De exemplu, dacă se vinde o casă despre care vânzătorul afirmă că este construită din cărămidă, iar în realitate este din material lemnos, se poate cere anularea. În schimb, dacă imobilul este construit din cărămidă, dar este afectat de vicii, va intra în funcţiune obligaţia pentru vicii.
4. asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).