Art. 1241 Noul cod civil Forma scrisă Încheierea contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
Art. 1241
Forma scrisă
Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege.
| ← Art. 1240 Noul cod civil Formele de exprimare a... | Art. 1242 Noul cod civil Sancţiune Încheierea contractului... → |
|---|
1. Prin acţiunea în declararea simulaţiei, partea interesată cere instanţei să constate că primul act este cel real, iar cel de-al doilea, cel public şi aparent, este inexistent, simulat şi, ca atare, să îl înlăture, restabilind astfel raportul juridic real dintre părţile contractante. Proba contractului real şi secret se face potrivit normelor de drept comun, cu respectarea dispoziţiilor art. 1191 C. civ. 1864 (articol în vigoare - n.n.). Potrivit textului invocat, dacă obiectul contractului are o valoare ce depăşeşte 250 lei, dovada nu se poate face decât prin act autentic sau
Citește mai mult
prin oct sub semnătură privată (s.n.). în raporturile dintre părţi şi terţi, acestea nefiind părţi contractante, pot dovedi faptul simulaţiei prin orice mijloc de probă admis de lege. Or, din probele administrate rezultă că cele două contracte încheiate au reflectat voinţa reală a părţilor, în sensul că pârâta a acordat întreţinere defunctului timp de aproximativ 10 ani, oferindu-i confort material şi moral, că relaţiile dintre recurent şi tatăl acestuia, defunctul C.T., erau tensionate. Pe de altă parte, calitatea de proprietar a vânzătorului din actele juridice pretins a fi simulate îi conferea acestuia toate prerogativele de a înstrăina fără acordul recurentului din acţiune (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4149/2005, www.scj.ro).2. în speţă este vorba despre o cesiune a dreptului de utilizare a operei, sub forma adaptării audiovizuale, care, ca orice cesiune, poate fi făcută cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Această formă de utilizare a unei opere preexistente este reglementată expres în art. 68 din Legea nr. 8/1996. Textul de lege menţionat prevede în alin. (1) că dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală. în alin. (2) se prevede că cesiunea se poate face numai pe bază de contract scris (s.n.) între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei, iar potrivit alin. (4), autorizarea acordată de titularul dreptului de autor trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale. Tocmai pentru că acordul de voinţă cu privire la o atare cesiune nu s-a mai încheiat şi, în lipsa acordului, pârâtul a folosit fără drept opera şi interpretarea fixată a acesteia, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în suma care i s-ar fi cuvenit pentru folosire. Intenţia de a renunţa la remuneraţie a reclamantului putea fi valorificată de pârât prin încheierea contractului. Or, în lipsa contractului, acţiunea pârâtului naşte răspunderea delictuală, în cadrul căreia reclamantul are dreptul să solicite o despăgubire pentru dreptul ce i-a fost încălcat, după criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2156/2010, www.scj.ro).
3. în speţă s-a invocat, printre altele, nulitatea convenţiei părţilor privitoare la consecinţele neexecutării obligaţiei de vânzare a unui imobil, datorită lipsei menţiunii numărului de originale care s-au întocmit. Instanţa de recurs a reţinut că lipsa menţiunii multiplului exemplar nu conduce la inexistenţa operaţiunii juridice, ci doar generează reducerea valorii probatorii a înscrisului, acesta fiind considerat început de dovadă scrisă, putând fi completat cu orice mijloc de probă, inclusiv cu atitudinea debitorului obligaţiei de a executa convenţia. în speţă s-a făcut dovada executării convenţiei de către pârâţi prin punerea în posesie a cumpărătorului, urmată de încercarea de a cuprinde antecontractul într-un contract autentic (C.A. Braşov, dec. nr. 325/1997, în C. Turianu, Drept civil. Partea generală, p. 52).
4. Proprietarul a împuternicit pe un terţ să îi vândă imobilul, procura specială fiind dată în forma autentică (s.n.) în faţa notarului public. Potrivit art. 1173 C. civ. [1864), actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată. Constatările făcute personal de către notarul public în faţa căruia s-a întocmit actul şi care l-a autentificat fac dovada până la înscrierea în fals cu privire la aceste constatări. Or, în încheierea de autentificare, notarul public a arătat că mandanta, după citirea actului, a consimţit la autentificarea înscrisului şi a semnat toate exemplarele, ceea ce reprezintă o garanţie certă a condiţiilor de legalitate în care a fost întocmită procura respectivă. De altfel, ar fi fost imposibil ca mandatarul să exercite violenţe fizice sau psihice asupra proprietarei în faţa notarului public, căci acesta nu ar mai fi putut să autentice înscrisul prezentat (C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi de propr. int., dec. nr. 514/R/2008, în A.C. Bodea, Dreptul de proprietate. Practică judiciară. II. Circulaţia juridică o bunurilor. Moduri de dobândire. Publicitate imobiliară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 238 şi urm.).
5. Având a examina circumstanţele încheierii actului juridic (procura), pentru a verifica dacă recurenta a avut sau nu reprezentare falsă în ceea ce priveşte natura actului juridic, instanţa a constatat că, în faţa notarului, aceasta a declarat că a înţeles conţinutul actului, iar menţiunea în acest sens, inserată în actul autentic, reprezintă o constatare personală a notarului, care face dovada până la înscrierea în fals. Această împrejurare, alături de celelalte elemente ce ţin de pregătirea intelectuală a recurentei, termenii folosiţi la redactarea procurii şi atitudinea ulterioară a recurentei, manifestată prin notificarea în care solicita diferenţa de preţ, constituie un ansamblu de circumstanţe care au format convingerea instanţei în sensul că aceasta a cunoscut în mod exact care este conţinutul procurii (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1517/2005, în M.M. Pivniceru, C. Susanu, Probele în materie civilă. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 103).
2. înscrisurile contractuale prezintă avantajul că încorporează cu mai multă exactitate voinţa părţilor şi constituie, totodată, cele mai certe mijloace de probaţiune (I. Albu, op. cit., p. 87).
3. în ceea ce priveşte valoarea înscrisurilor contractuale: de regulă, înscrisurile constituie mijloace de probă, deoarece, tot de regulă, contractele sunt consensuale; prin excepţie, înscrisurile sunt cerute
Citește mai mult
ca o condiţie de validitate a contractelor; tot prin excepţie, înscrisurile reprezintă atât condiţii de validitate, cât şi instrumente pentru exercitarea drepturilor rezultate din unele contracte (ad disponendum), de exemplu, înscrisurile la purtător prin care se constată încheierea contractelor în sistemele de loterie (I. Albu, op. cit., p. 87-88).4. înscrisul sub semnătură privată este orice înscris întocmit şi semnat de părţi, fără intervenţia unui organ instrumentator (C.T. Ungureanu, op. cit., 2012, p. 255). Potrivit art. 266 NCPC, „înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege". Referitor la puterea lui doveditoare, art. 267 NCPC prevede: „(1) înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară. (2) Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă".
5. în principiu, în afara semnăturii părţii sau a părţilor, nu se cere o altă condiţie pentru validitatea înscrisurilor sub semnătură privată. Ca excepţie de la această regulă generală, noul Cod de procedură civilă, similar Codului civil din 1864 (care continuă să se aplice în ceea ce priveşte probele până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă), stabileşte pentru unele înscrisuri sub semnătură privată anumite condiţii de formă în plus: înscrisurile sub semnătură privată care cuprind convenţii sinalagmatîce trebuie să respecte formalitatea multiplului exemplar sau a pluralităţii de exemplare; formalitatea „bun şi aprobat" trebuie respectată în cazul înscrisului sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile; data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege.
6. Prin act autentic se înţelege înscrisul întocmit cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care avea dreptul de a funcţiona în locul unde s-a încheiat (art. 1171 C. civ. 1864, articol în vigoare). Potrivit art. 263 NCPC, în mod asemănător, „(1) înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. (2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter".
7. Prin înscrisuri autentice, în general, se înţeleg înscrisurile notariale. Dar numărul lor este mult mai mare, cuprinzând toate înscrisurile întocmite de funcţionarii publici în sfera competenţei lor. Sunt, astfel, înscrisuri autentice (printre altele): actele de stare civilă; autorizările instanţei de tutelă; hotărârile judecătoreşti; procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură.
8. în ceea ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului autentic, acesta: face credinţă despre data sa până la încheierea în fals; se bucură de prezumţia de validitate, în virtutea căreia cel ce se prevalează de el este dispensat de orice dovadă, proba contrară revenind părţii care îl contestă; face dovada până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, făcute în limitele atribuţiilor sale şi până la proba contrară, în ceea ce priveşte celelalte menţiuni, înscrise pe baza declaraţiilor părţilor (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 166). Notă. A se vedea şi art. 264 NCPC.