Art. 1246 Noul cod civil Nulitatea Nulitatea contractului Contractul

Nulitatea fie absoluta fie relativa trebuie invocata, constatata, declarata. Nulitatea NU opereaza de plin drept

1. Teoria nulităţii actului juridic a fost şi este una dintre cele mai controversate în dreptul civil, deoarece nu există o reglementare sistematică completă, nici chiar în noul Cod civil, şi nu există o interpretare unanim acceptată a acestei instituţii. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că cele 20 de articole dedicate exclusiv teoriei nulităţii (de la art. 1246 -1265, NCC), la care se adaugă diverse alte norme ale codului, relative la sancţiunea nulităţii sau la cauzele de nulitate, constituie un puternic reviriment, o reală contribuţie în domeniu.

2. O primă critică a noii

Citește mai mult

reglementări ar fi aceea că ar fi fost firesc să debuteze cu o definiţie a nulităţii, ca sancţiune de drept civil. Cum legiuitorul nu o face, revine în continuare literaturii de specialitate sarcina de a formula o definiţie a acestei noţiuni.

3. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa şi pe care urmează să o reţinem este aceea care arată că nulitatea este sancţiunea care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă (Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, p. 192; în acelaşi sens, a se vedea şi G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 244; G. Răducan, Nulitatea actului juridic, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 74; E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, p. 232), definiţie care se corelează în mare parte cu sensul celui dintâi alineat al art. 1246 NCC.

4. Cu toate acestea, subliniem că nulitatea nu este o sancţiune care se aplică exclusiv actelor juridice, ci există şi dispoziţii legale care stabilesc această sancţiune şi în alte situaţii cum ar fi: art. 196-199 NCC care reglementează nulitatea persoanelor juridice, art. 100 alin. (1) şi (4) NCC privind anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, având în vedere că „actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218, nota 1).

5. Primul alineat al art. 1246 NCC (care statuează o serie de aspecte cu caracter general în materia nulităţii) consacră faptul că nulitatea constituie dreptul comun în materie de încheiere a actelor juridice civile fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea lor valabilă, cât timp prin vreo normă specială nu s-ar prevedea o altă sancţiune (de principiu, mai puţin dură decât nulitatea). Altfel spus, deşi textul nu constituie o veritabilă definiţie, în mod indirect, putem desprinde ideea potrivit căreia nulitatea este sancţiunea ce intervine - dacă legea nu dispune altfel - în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu sunt respectate dispoziţiile legale privind condiţiile de validitate a actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218).

6. Nulitatea este o sancţiune de drept civil. Sancţiunea este urmarea nefavorabilă care survine în cazul nerespectării unor norme juridice (M. Popa, Teoria generală a nulităţilor actelor de procedură civilă, Ed. AIIBeck, Bucureşti, 2003, p. 156; Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 206), având rolul de a descuraja comportamentul nelegal. Sancţiunea intervine ori de câte ori exigenţele legii au fost nesocotite (I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 7). Din acest punct de vedere, dispoziţiile legale care prevăd condiţiile de validitate a actului juridic civil ar fi ineficiente, dacă nu ar exista şi o sancţiune care să intervină în cazul nerespectării lor. Această sancţiune este nulitatea, care asigură respectarea elementelor de validitate a actului juridic. în măsura în care un act juridic concret nesocoteşte aceste condiţii, el este lipsit de efecte prin intermediul nulităţii (D. Cosma, op. cit., p. 293; G. Răducan, op. cit., p. 75).

7. în al doilea rând, nulitatea priveşte actele juridice, iar nu şi faptele juridice stricto sensu. Criteriul de distincţie dintre cele două noţiuni este manifestarea de voinţă, mai exact finalitatea acesteia. Prin urmare, problema nulităţii se pune în cazul manifestării de voinţă exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice, efecte care depind de existenţa acestei intenţii.

8. Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate a actului juridic civil, indiferent că ar fi vorba despre condiţii de fond sau de formă.

9. Referindu-se la convenţii, art. 1179 alin. (1) NCC dispune care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, respectiv: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor (care se obligă - n.n.); un obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală. Lipsa ori vicierea oricăruia dintre aceste elemente atrage nulitatea actului juridic. Totodată, în alineatul secund, se prevede şi cerinţa referitoare la formă, în sensul că, atunci când legea prescrie o anumită formă a actului juridic, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile. în materia nulităţii interesează forma cerută ad validitatem (a se vedea art. 1242 şi art. 1244 NCC) sub această sancţiune expresă.

10. Din analiza definiţiei nulităţii rezultă că aceasta constă în desfiinţarea (ineficacitatea sa) totală sau parţială a actului juridic ce nu respectă condiţiile de validitate. Desfiinţarea are caracter retroactiv (ex tune). Nulitatea nu vizează însă actul juridic ca atare, în întregul său, ci numai clauzele care încalcă condiţiile de validitate a acestuia, de fond şi de formă.

11. Pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic, se apelează la finalitatea legii, în sensul că actul este lipsit numai de acele efecte contrarii scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată. Momentul în care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii lui. Prin urmare, cauza de nulitate este arătată de legea în vigoare în momentul încheierii actului - tempus regit actum.

12. însă, în ipoteza prevăzută de art. 1662 alin. (3) NCC, deşi cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului; tot astfel, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane suferinde de o boală letală, la data încheierii contractului, boală care a constituit cauza decesului într-un interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 NCC, care, conform art. 2256 alin. (1) NCC, se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate exista la data încheierii contractului şi consta în lipsa elementului aleatoriu (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218, nota 1).

13. Cu toate acestea, nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr-o normă specială se dispune altfel [spre exemplu, art. 1213 NCC care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare, art. 1221 alin. (1) care prevede sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.] (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218).

14. Alineatul secund al art. 1246 NCC reglementează una dintre cele mai importante clasificări în materia acestei sancţiuni, care distinge între nulităţi absolute şi nulităţi relative, după natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil. Textul este criticabil, întrucât clasificarea din acest alineat vizează un singur criteriu. Practic, poate că ar fi fost mai indicat dacă s-ar fi legiferat un articol distinct privind clasificarea nulităţilor, după mai multe criterii, îndeobşte recunoscute de doctrină şi jurisprudenţă.

15. însă, cu caracter de noutate absolută în sistemul nostru de drept, alin. (3) al art. 1246 NCC consacră posibilitatea constatării sau declarării nulităţii unui act juridic, prin acordul părţilor, cât timp legea nu ar prevedea altfel. Acest text constituie sediul materiei pentru distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare. Astfel, distingem între ipoteza în care părţile convin cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele, lipsind de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile), şi ipoteza în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă (de pildă: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia etc.), când nulitatea actului juridic nu poate fi declarată decât de către organul de jurisdicţie competent (nulitate judiciară) (A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 387; G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 253-254; G. Raducan, op. cit., p. 110-111; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 229-230).

16. însă, cu excepţia „clauzelor considerate ca nescrise şi eventualelor norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să opereze de drept [de exemplu, art. 5 alin. (2) din 0.6. nr. 13/2011 - «orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept»], distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii; întrucât nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie să hotărască instanţa; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie competent; într-o formă a proiectului noului Cod civil se prevedea că nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a reţinut acea prevedere" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 229-230).

17. Totodată, având în vedere faptul că nulitatea absolută nu operează de drept, nu ar trebui să utilizăm o terminologie diferită, respectiv: constatarea nulităţii absolute şi declararea nulităţii relative, întrucât şi în cazul nulităţii absolute, şi în cazul nulităţii relative, instanţa apreciază (constată) existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar, dacă aceasta există, va pronunţa nulitatea, anulând actul juridic (C. Homangiu, I. Rosetti-Bâlârescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. I, p. 123; G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 254; G. Râducan, op. cit., p. 112).

18. Prin excepţie, doar „clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulităţi absolute şi parţiale care însă operează de drept" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 229-230), iar noul cod abundă în asemenea clauze (cu titlu de exemplu: art. 19 alin. (3) NCC, art. 218 alin. (3) NCC, art. 267 alin. (2) NCC, art. 325 alin. (3) NCC, art. 1009 alin. (1) şi (2) NCC, art. 1246 alin. (4) NCC, art. 1402 NCC, art. 1523 alin. (4) NCC, art. 1826 NCC etc.J.

19. în ceea ce priveşte cel de-al 4-lea alineat al art. 1246 NCC, se instituie o normă imperativă, de ordine publică, care interzice expres ca părţile, prin acordul lor, să instituie alte cauze de nulitate decât cele rezultate din lege ori să elimine, să înlăture prin voinţa lor cauzele de nulitate.

20. Deşi legiuitorul nu distinge, apreciem că interdicţia priveşte nu doar nulităţile exprese, ci şi pe cele virtuale (a se vedea şi art. 1253 NCC), deci şi acele nulităţi care nu sunt prevăzute expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil (întrucât nulitatea este aplicabilă ori de câte ori efectele actului sunt potrivnice scopului în considerarea căruia s-a edictat condiţia de validitate nesocotită, indiferent de faptul dacă legea prevede sau nu expres o atare sancţiune).

21. Teza finală a art. 1246 alin. (4) NCC stabileşte o nulitate absolută şi parţială care operează de drept, dispunând că „Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă". Astfel, ori de câte ori vom regăsi în conţinutul unui contract o clauză care stabileşte, dincolo de lege şi de scopul ei, că o anumită conduită a părţii contractante va fi declarată nulă ori vom regăsi o clauză care stabileşte că, prin derogare de la lege sau de la scopul său, o anumită conduită a părţilor contractante va fi permisă şi nu va fi declarată nulă, chiar dacă intră în contradicţie cu normele legale şi cu bunele moravuri, asemenea clauze sunt nule absolut ope legis. Cum o astfel de nulitate afectează exclusiv clauza considerată „nescrisă" de legiuitor, ne regăsim în ipoteza unei nulităţi parţiale a actului juridic astfel încheiat, întrucât celelalte dispoziţii nu sunt lovite de nulitate, deci restul actului va supravieţui, continuând să producă efecte.

22. Potrivit art. 6 alin. (3) NCC şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie. Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluţiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 4).