Art. 1248 Noul cod civil Nulitatea relativă Nulitatea contractului Contractul

1. Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 250; G. Râducan, op. cit., p. 97).

2. Chiar dacă art. 1248 NCC, care reglementează regimul juridic general al nulităţii relative, nu dispune expres - cum o face art. 1249 alin. (1) NCC pentru nulitatea absolută -, din interpretarea art. 1249 alin. (2) teza a ll-a NCC deducem

Citește mai mult

că şi nulitatea relativă poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie. în materie de nulitate relativă, persoana care apreciază că, prin încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea actului juridic, s-a adus atingere propriilor sale interese are posibilitatea de a opune anulabilitatea, indiferent de mijlocul procesual ales.

3. Acţiunea în anulare este, de asemenea, o cerere în realizare prin care partea interesată să ceară în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act lovit de nulitate relativă solicită instanţei înlăturarea efectelor actului juridic încheiat cu încălcarea normelor juridice instituite pentru ocrotirea unor interese particulare, individuale.

4. De regulă, titularul acţiunii poate fi: titularul dreptului de preempţiune, reprezentantul legal al incapabilului care a încheiat actul sau ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cel a cărui voinţă a fost viciată (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., p. 119; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 61; G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 261; G. Roducon, op. cit., p. 426), persoana care nu avea discernământ la data încheierii actului (fie datorită vârstei, fie pentru că era lipsit temporar de acesta), minorul care a împlinit 14 ani (atunci când cauza de nulitate relativă se referă la nerespectarea capacităţii sale de exerciţiu, potrivit dispoziţiilor art. 46 NCC).

5. Desigur, acţiunea în anulare poate fi exercitată şi de succesorii (inter vivos sau morţiş causa) care se subrogă părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic (cu excepţia acţiunilor intuitu personae), în aceeaşi poziţie. De asemenea, mai au legitimare procesuală activă: procurorul, în sensul art. 45 CPC, dar şi atunci când actul juridic care necesita dublă încuviinţare s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă (art. 46 NCC), precum şi creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, cu excepţiile prevăzute de art. 1560 alin. (2) NCC.

6. O limită în legitimarea procesuală activă derivă din dispoziţiile art. 1213 NCC: în ipoteza în care partea opusă oferă celui care este în eroare executarea contractului în condiţiile în care el înţelegea să îl încheie (adaptarea contractului). în acest caz, opinăm că acţiunea devine inadmisibilă (lipsită de interes) şi aceasta se justifică prin faptul că cel care s-a aflat în eroare la momentul încheierii actului juridic ar pierde interesul să acţioneze sau, altfel spus, nu ar avea interesul pe care legea i-l rezervă prin acţiunea în anulare: dreptul de răzgândire la încheierea contractului nu poate fi protejat sub pretextul erorii.

7. Cum adaptarea contractului, deşi prevăzută doar la eroare, în art. 1213 NCC, se aplică prin analogie şi dolului, care este o eroare provocată (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 145), adaptarea contractului este posibilă şi în această ipoteză, caz în care, de asemenea, acţiunea în anulare devine lipsită de interes.

8. Tot astfel, şi în cazul leziunii, conform art. 1222 alin. (3) NCC, „în toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii", dispoziţiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 NCC) aplicându-se în mod corespunzător, cu precizarea că această normă prezintă interes practic în ipoteza în care partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune solicită anularea contractului (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 152), caz în care se poate vorbi de un mod particular de paralizare a acţiunii în anulabilitate; de această dată, acţiunea este admisibilă, dar va fi respinsă ca neîntemeiată, condiţionat de una dintre cele două posibilităţi legale la care trimite art. 1222 alin. (3) NCC.

9. Valorificarea sancţiunii pe cale de excepţie poate conduce la respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată, asemănător invocării nulităţii absolute pe cale de excepţie (la care ne-am referit mai sus). De regulă, cererea de chemare în judecată (acţiunea principală) grefată pe actul anulabil va fi orice acţiune în executarea acestuia, de regulă o acţiune în realizare. Scopul invocării excepţiei de anulare constă în paralizarea acţiunii în executare, deci în anihilarea efectelor pe care le-ar produce actul anulabil (acţionând ca o veritabilă cauză de ineficacitate a actului juridic).

10. Inadmisibilitatea invocării ex officio a nulităţii relative de către instanţa de judecată este prevăzută expres de art. 1248 alin. (3) NCC şi finalizează prima regulă a regimului juridic al nulităţii relative, alături de primele două alienate, răspunzând împreună la întrebarea: „cine poate invoca anulabilitatea?".

11. Cu toate acestea, art. 1258 NCC prevede că, în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie", text din interpretarea căruia deducem şi noi că notarul public (dacă este cazul) „trebuie să invoce motivul de nulitate relativă dacă are cunoştinţă de existenţa acestuia şi să refuze autentificarea actului", neavând relevanţă dacă părţile solicită încheierea actului juridic în forma ad validitatem cerută de lege sau autentificarea unui act juridic deja încheiat şi pentru care legea nu pretinde forma autentică (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 242).

12. A doua regulă specifică regimului nulităţii relative, la care se referă expres art. 1248 alin. (4) NCC, este aceea potrivit căreia nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată ori de succesorii în drepturi ai acesteia. Confirmarea este actul juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 263), însă de această instituţie ne vom ocupa amănunţit în tratarea art. 1262-1265 NCC.