Art. 1249 Noul cod civil Prescripţia Nulitatea contractului Contractul

1. Dispoziţiile art. 1249 NCC vin să completeze regimul juridic al nulităţii absolute şi al nulităţii relative, răspunzând la întrebarea: „până când poate fi invocată nulitatea?". în privinţa nulităţii absolute, regula o constituie imprescriptibilitatea. Nulitatea absolută poate fi solicitată oricând, indiferent dacă se valorifică pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, însă regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute este explicată în mod diferit în doctrină.

2. De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv există totuşi o excepţie, care rezultă din

Citește mai mult

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi" (ulterior, termenul de prescripţie extinctivă a fost prelungit cu trei luni, iar apoi cu încă trei luni). întrucât acest text de lege nu distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulităţii relative, cât şi acţiunea în declararea nulităţii absolute a actelor juridice care cad sub incidenţa acestei legi (în acest sens, a se vedea şi G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 259). Va trebui să ţinem cont însă că excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin analogie la alte situaţii, chiar similare. în plus, considerăm preferabil ca nulitatea absolută, ca sancţiune care ocroteşte ordinea publică, să aibă caracter imprescriptibil extinctiv.

3. în cazul nulităţii relative, aşa cum deja arătam mai sus, legiuitorul optează pentru un regim juridic diferit, din punctul de vedere al prescripţiei extinctive, după cum ar fi vorba despre acţiunea în anulare (anulabilitate) sau de invocarea nulităţii pe cale de excepţie substanţială (de drept material).

4. Acţiunea în anulare este supusă prescripţiei extinctive [art. 1249 alin. (2) teza I NCC prevede că „nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege"). Termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani, potrivit art. 2517 NCC, exceptând situaţiile în care legea prevede expres un alt termen de prescripţie. Astfel, în cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) NCC instituie un termen special de prescripţie extinctivă, respectiv un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligaţii. Tot astfel, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. (2) teza a ll-a NCC în ceea ce priveşte invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie, art. 1223 alin. (2) NCC prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris".

5. în ceea ce priveşte începutul prescripţiei extinctive a acţiunii în anulare, acesta este, în principiu, stabilit de art. 2529 NCC, astfel: a) în cazul violenţei, din ziua când aceasta a încetat; b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; c) în cazul erorii ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

6. Tot astfel, art. 2529 alin. (2) NCC dispune că, atunci când nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, „de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate".

7. în materia nulităţii relative a căsătoriei, termenul de prescripţie este de 6 luni şi curge potrivit regulilor speciale prevăzute de art. 301 alin. (2)-(4) NCC ş.a.m.d.

8. Supravieţuirea excepţiei de anulare, chiar după prescrierea acţiunii, determină un punct de vedere diferit asupra problemei eficacităţii actului anulabil. S-a observat că această eficacitate nu depinde numai de contract, ci şi de o succesiune de fapte sau acte, printre care se află şi contractul (M. Franzoni, Deifatti illeciti, în Commentario del Codice civile Scialoja-Branca, art. 2043, p. 418). Practic, atunci când acţiunea în anulare e prescrisă, condiţia părţii care trebuie să execute un contract anulabil nu e diferită de aceea a debitorului unei obligaţii naturale: creditorul nu poate pretinde îndeplinirea, iar debitorul nu poate restitui ceea ce a plătit (cu toate acestea, nu ar fi exclus ca partea să valideze, totuşi, contractul, deşi acţiunea în anulare este prescrisă). însă, în ipoteza dată, nemaifiind posibilă exercitarea acţiunii, condiţia juridică a debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract anulabil ar fi asimilată cu aceea a debitorului unei obligaţii naturale.

9. Dreptul pozitiv pare să atribuie instituţiei obligaţiei naturale importanţa unei categorii deschise tuturor ipotezelor în care se poate deduce o separare între debit şi răspundere, în obligaţie. S-a arătat că această soluţie este viabilă, având în vedere că irepetabilitatea prestaţiei depinde de existenţa contractului şi de curgerea termenului de prescripţie care, însoţite de executare, împiedică naşterea unei îmbogăţiri fără justă cauză, a cărei sursă poate fi doar o sentinţă constitutivă, de anulare a contractului (M. Franzoni, op. cit., p. 418).