Art. 1247 Noul cod civil Nulitatea absolută Nulitatea contractului Contractul

EU AM FOST RTROGRADAT DE SECURITATE ,DIN FUNTIA DE MAISTRU IN CEA DE LACATUS ; CU DIMINUAREA CORESPUNZATOARE A SALARIULUI ,;;SE POATE INVOCA ART. 1247; 1248; 1249; ETC. DECI POZITIA 31 DIN CARTEA DE MUNCA POATE FI INVOCAT ART.; 1247.;1248.;1249;?????

1. Nulitatea absolută [art. 1247 alin. (1) NCCJ sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică ce instituie, în mod obligatoriu, o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 250; 6. Raducon, op. cit., p. 97).

2. în ceea ce priveşte art. 1247 alin. (2), (3) şi (4) NCC, acestea stabilesc regimul juridic al nulităţii absolute, reluând opiniile consacrate în doctrina internă şi internaţională. Regimul nulităţii

Citește mai mult

presupune analiza a trei reguli: a) prima regulă: nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie [art. 1247 alin. (2) NCC); instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută [art. 1247 alin.(3) NCC]; b) a doua regulă: de principiu, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind imprescriptibilă extinctiv, dacă legea nu dispune expres altfel [art. 1249 alin.(l) NCCJ; c) a treia regulă: de principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, cu excepţia cazurilor în care legea o prevede expres.

3. Acţiunea în nulitate este o cerere în realizare prin care persoana îndreptăţită şi care justifică un interes solicită instanţei înlăturarea efectelor actului juridic, întrucât acesta contravine normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Caracterizarea acţiunii în nulitate drept cerere în realizare este determinată, în principal, în funcţie de efectele admiterii acesteia. Astfel, prin admiterea acţiunii în nulitate, actul juridic atacat va fi desfiinţat cu caracter retroactiv - în tot sau în parte -, fapt care atrage o modificare concretă, reală a raportului juridic născut între părţi la data semnării actului nul, această modificare fiind susceptibilă de a fi pusă în executare. Hotărârea judecătorească pronunţată în ipoteza admiterii acţiunii în nulitate - chiar dacă are drept scop declararea nulităţii - nu se confundă cu acţiunea în constatare, care are drept scop doar simpla declarare a existenţei sau inexistenţei unui drept (motiv pentru care se mai numeşte şi declarativă).

4. în comparaţie cu procedura de sancţionare a nulităţii actelor de procedură civilă, se remarcă o asemănare în modul de cercetare şi soluţionare, în sensul că, în ambele situaţii, instanţele vor constata mai întâi cauza de nulitate prin prisma prevederii legale încălcate, iar apoi vor declara nulitatea, determinând întinderea acesteia şi măsurile necesare pentru regularizarea actului juridic în cauză (a se vedea şi I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, voi. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 277). Această concluzie este în acord şi cu ideea la care ne-am referit anterior (vezi supra, nota 16, art. 1246 NCC), potrivit căreia în sistemul nostru juridic, cu excepţia clauzelor considerate ca nescrise şi eventualelor norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să opereze de drept, nu există nulităţi de drept. Or, cât timp nulitatea nu operează de drept, ea trebuie constatată sau declarată de către instanţă.

5. Acţiunea în nulitate are un caracter autonom şi diferă atât de acţiunea în valorificarea consecinţelor patrimoniale ale nulităţii actului, cât şi de valorificarea drepturilor pe care actul le-ar fi conţinut, dacă ar fi fost încheiat fără nesocotirea vreunei dispoziţii legale.

Distincţia este evidentă, având în vedere criteriile de apreciere a acestei autonomii a acţiunii în nulitate: pe de o parte, obiectul unei asemenea cereri de chemare în judecată are un caracter cert nepatrimonial, întrucât pe această cale se solicită declararea nulităţii, pe când în cazul celorlalte două acţiuni se urmăreşte valorificarea unor pretenţii, fiind vorba de un caracter patrimonial accentuat. Pe de altă parte, dacă acţiunea în nulitate poate fi promovată, în principiu, împotriva oricărui act juridic susceptibil de a fi încălcat vreo normă juridică, celelalte două acţiuni, cu obiect patrimonial, tind la restituirea sau executarea prestaţiilor numai în cazul actelor cu caracter patrimonial. Mai mult, acţiunea în valorificarea consecinţelor patrimoniale ale nulităţii are caracter subsecvent, existenţa şi eventuala admisibilitate a ei depind de succesul promovării acţiunii în nulitate.

6. Dincolo de condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească obiectul fiecăruia dintre mijloacele procedurale care alcătuiesc acţiunea civilă, se remarcă faptul că obiectul acţiunii civile se prezintă diferit, în raport cu forma concretă de manifestare a acţiunii civile (pe cale principală sau de excepţie).

7. Despre obiectul cererii de chemare în judecată s-a spus că reprezintă protecţia în caz de nevoie a unui drept (D. Radu, Acţiunea în procesul civil, Ed. Junimea, laşi, 1974, p. 124) sau, în concret, include atât pretenţia formulată, beneficiul pretins de reclamant ori de pârâtul-reclamant din cererea reconvenţională sau de terţul parte în proces, având o poziţie procesuală independentă, cât şi dreptul subiectiv relativ la acel obiect material (E. Florion, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 153-159).

8. Pentru ipoteza acţiunii în nulitate, s-a susţinut că obiectul acţiunii este nulitatea actului (I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generald. Judecata la prima instanţa. Hotărârea, Bucureşti, 1993, p. 531; A. Hilsenard, I. Stoenescu, Procesul în RPR, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti, 1957, p. 323; G. Râducan, op. cit., p. 417). Afirmaţia este valabilă în cazul nulităţii totale a actului juridic, însă, în cazul nulităţii parţiale (a se vedea şi art. 1255 NCC), prin promovarea acţiunii se urmăreşte doar desfiinţarea acelor efecte care s-au produs sau s-ar putea produce în contra dispoziţiilor legale. Mai precis, raportat la concepţia nulităţii parţiale şi remediabile, având în vedere şi caracterul structural al actului juridic, punctul de plecare îl constituie chiar obiectul actului juridic. Ca atare, se poate afirma că ceea ce se urmăreşte de către autorul acţiunii este desfiinţarea totală sau parţială a actului juridic întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale instituite pentru încheierea să valabilă.

9. Prin acţiunea în nulitate se poate solicita desfiinţarea integrală a actului juridic numai în cazul indivizibilităţii clauzelor, iar în situaţia în care actul cuprinde clauze referitoare la obiecte diferite, acţiunea se va limita la partea din act al cărei obiect este contrar normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a acestuia, nulitatea fiind deci numai parţială (a se vedea şi art. 1255 NCC).

10. în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă, regula consacrată de această dată şi legislativ, în alineatul secund al art. 1247 NCC, este aceea potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană (fizică sau juridică) care justifică un interes, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege, iar, în ceea ce priveşte instanţa de judecată, aceasta devine obligată să invoce ex officio nulitatea, potrivit art. 1247 alin. (3) NCC. Justificarea acestei reguli rezidă în faptul că sancţiunea nulităţii absolute are ca scop ocrotirea unui interes obştesc, general, astfel încât trebuie să existe posibilitatea concretă a oricărei persoane sau a oricăror organe interesate să o invoce, iar pentru instanţă remarcăm obligativitatea invocării. Deşi legea, în scopul ocrotirii unui interes public, general, permite unui larg cerc de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, nu înseamnă că toate acestea au legitimare procesuală activă de plano, ci mai este necesar ca ele să justifice şi un interes propriu, personal.

11. Din alt punct de vedere, se poate discuta şi de o divergenţă de interese între părţi în legătură cu sentinţa care declară nulitatea, atunci când una dintre acestea poate avea interes în executarea contractului, caz în care nu va prelua exclusiv rolul de persoană legitimată pasiv faţă de acţiunea în nulitate propusă de cealaltă parte, ci va contraataca printr-o cerere reconvenţională.

12. Nulitatea actului juridic se poate obţine nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie (mijloc de apărare de fond). Excepţia de nulitate absolută, ca mijloc de apărare de drept substanţial, poate fi invocată de oricare parte care justifică interes, de procuror, dar şi de instanţă din oficiu.

13. O primă problemă care se impune a fi discutată este legată de distincţia dintre excepţia de drept procesual şi această excepţie de drept substanţial. Atunci când se invocă o excepţie substanţială, chiar când este vorba de cea a nulităţii şi chiar dacă este invocată din oficiu de către instanţă, din punct de vedere tehnic, aceasta nu va proceda ca la soluţionarea excepţiilor procesuale. Astfel, instanţa va fi obligată să pună excepţia de nulitate în discuţia părţilor în timpul litigiului pendinte, nu pentru a rămâne în pronunţare asupra acesteia imediat după dezbaterile contradictorii, ci doar pentru a nu se încălca contradictorialitatea procesului civil (şi, implicit, dreptul la apărare), în sensul de a nu apărea pentru prima dată direct în hotărârea judecătorească acea premisă referitoare la ineficacitatea actului din cauza nerespectării condiţiilor cerute pentru valabilitatea sa.

14. Apreciem că punerea în discuţie a excepţiei de nulitate a actului juridic, fie din oficiu, fie ca urmare a invocării sale în întâmpinare de către pârât, va fi urmată de administrarea de probe atât pe fondul cauzei, cât şi în sprijinul sau în combaterea nulităţii, după caz, întrucât, întotdeauna, instanţa urmează să pronunţe o soluţie de temeinicie sau netemeinicie pe fondul cauzei (aptă a intra în putere de lucru judecat, în măsura în care este menţinută de instanţele de control), iar nu o soluţie de anulare sau de inadmisibilitate a cererii (cum se întâmplă în cazul excepţiilor procesuale de fond).

15. Aşa cum am mai arătat cu alte ocazii, invocarea nulităţii actului juridic pe cale de excepţie, chiar atunci când instanţa este obligată să o invoce ex officio potrivit art. 1247 alin. (3) NCC, nu dă dreptul instanţei să pronunţe/dedare/constate nulitatea respectivului act nici în considerentele hotărârii, nici în dispozitiv, dacă în litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre nu a existat o cerere expresă în acest sens, întrucât s-ar produce o încălcare a principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 129 alin. (6) CPC, în sensul de extra petita, rezumându-se doar să respingă cererea care se întemeia pe acel act juridic (a se vedea şi G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 258; G. Rdducan, op. cit., p. 441-442; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 245), ca fiind lipsită de temei legal (ca neîntemeiată), întrucât pretenţia dedusă judecăţii are la bază un act care nu poate produce efectele juridice specifice, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. Din punctul nostru de vedere, aceasta ar fi o formulă optimă pentru soluţia care se impune atunci când excepţia substanţială a nulităţii se dovedeşte a fi întemeiată.

16. Deci, cine se prevalează de excepţie o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond (excepţie substanţială), iar nu ca cerere reconvenţională. Această situaţie reflectă, totodată, faptul că nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii contractului, ci pur şi simplu va fi respinsă cererea de executare a reclamantului, pentru că excepţia e capabilă să paralizeze efectele acesteia în acelaşi mod în care o probă liberatoare (cazul fortuit, imposibilitatea prestaţiei etc.) împiedică admiterea cererii. Consecinţa logică a acestei abordări demonstrează că, pe baza simplei excepţii de nulitate, nu va putea urma nici condamnarea la restituiri (restitutio in integrum).

17. Ipoteza avută în vedere de art. 1247 alin. (3) NCC presupune existenţa unui act juridic (de regulă, a unui contract) neexecutat integral şi presupune, de asemenea, ca atât acţiunea principală, cât şi excepţia îndreptată ca mijloc de apărare împotriva acesteia să se bazeze pe acelaşi contract. Ipoteza tipică este a celui care cere executarea contractului, iar pârâtul invocă nulitatea actului pentru a-i paraliza acţiunea.

18. Principiul constatării din oficiu a nulităţii este o altă consecinţă a postulatului nulitate - interes general. Este o reflexie a regulii care privează de efecte contractul nul să se manifeste pe teren judiciar. însă judecata de nulitate permite în forme limitate constatarea ex officio din partea instanţei. Opţiunea legiuitorului privind obligativitatea instanţei de a invoca ex officio nulitatea absolută a unui act juridic, potrivit art. 1247 alin. (3) NCC, nu trebuie confundată cu necesitatea sau posibilitatea instanţei de a se autosesiza cu o acţiune în nulitate, substituindu-se pârâtului care, deşi are interes, nu formulează cerere reconven-ţională (nefiind, de altfel, obligat; mai mult, e suficient să invoce nulitatea pe cale de excepţie), după cum nu trebuie înţeleasă că instanţa ar putea să pronunţe nulitatea respectivului act în hotărârea judecătorească (pentru motivele arătate mai sus), deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 245). Practic, în orice judecată având ca obiect aplicarea şi/sau neaplicarea unui contract, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel contract este valid sau nu pentru sistemul juridic, această operaţiune intrând în puterile naturale pe care instanţa le exercită incidental atunci când examinează speţa.

19. Cu toate acestea, dreptul instanţei de a invoca nulitatea este limitat. în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze, în ideea de a şi pronunţa nulitatea acelui act, pentru că una este a nu permite actului nul să îşi producă efectele prin respingerea unei acţiuni pe fond şi alta este să se dispună direct nulitatea ex officio a actului. De pildă, într-un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic, instanţa - constatând (intim) că actul juridic ce constituie fundamentul pretenţiei supuse judecăţii este lovit de nulitate absolută - va trebui să respingă cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată), întrucât are la bază un act nul, ineficace, care nu poate da naştere niciunei obligaţii valabile, însă nu poate pronunţa efectiv şi nulitatea actului juridic respectiv, cât timp nu a existat nicio cerere expresă în acest sens (cerere recon-venţională). Invocarea din oficiu a nulităţii trebuie să se împace cu principiul de dispoziţie (disponibilităţii) al cererii. S-a spus că „acelaşi drept aplicat e combătut între condiţia de a by-pasa interesul părţilor şi condiţia de a nu merge ultra petita, adică peste ceea ce au cerut părţile înseşi" (A. di Majo, La responsobilito contrattuale, Giappichelli, Torino, 1997, p. 160).

20. Din altă perspectivă, textul trebuie înţeles şi în sensul în care judecătorul nu poate ex officio să invoce nulitatea şi atunci când reclamantul a acţionat el însuşi pentru a obţine nulitatea contractului (deoarece invocarea din oficiu a nulităţii nu ajunge până acolo încât să priveze părţile de puterea proprie autonomă de a cere desfiinţarea contractului), deoarece atunci ar fi îndreptăţită să constate/declare nulitatea (desigur, în măsura în care cererea în nulitate se dovedeşte întemeiată) în mod direct, prin dispozitiv, adică nu ar face altceva decât să rezolve cererea cu care a fost învestită. în acest context, deducem că interesul urmărit de legiuitor atunci când a instituit norma imperativă a art. 1247 alin. (3) NCC, privind obligativitatea invocării din oficiu a nulităţii absolute de către instanţă, a fost acela de a împiedica realizarea (îndeplinirea, executarea) unui contract lovit de nulitate absolută, pe cale judiciară. Mai exact, instanţa va trebui să aprecieze dacă există condiţiile acţiunii pentru a obţine executarea contractului, nu doar sub aspectul admisibilităţii acesteia (al verificării condiţiilor de exercitarea a acţiunii civile), dar şi al condiţiilor de temeinicie specifice fiecărei speţe în parte, iar dacă actul în baza căruia se pretinde executarea unor obligaţii e lovit de nulitate absolută, instanţa nu îl poate reţine drept bază legală în admiterea acţiunii şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată, neputând să declare nul, din oficiu, contractul.

21. Ultimul alineat al art. 1247 NCC fixează regula potrivit căreia, în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici tacită). Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 259; G. Râducan, op. cit., p. 424), această a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute constituie o consecinţă firească a regulii privind invocarea nulităţii de către orice persoană interesată şi a regulii privind imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate (care ar fi, practic, eliminate dacă s-ar putea renunţa valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi se explică prin caracterul general, de ordine publică, al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Pe de altă parte, cât timp nulitatea absolută poate fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, chiar de instanţă din oficiu, ar fi imposibil ca toate acestea să confirme actul care este nul absolut. Ca o consecinţă logică a inadmisibilităţii confirmării exprese ori tacite a nulităţii absolute, un eventual act de confirmare ar fi, la rândul său, lovit de nulitate absolută pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1247 alin. (4) NCC. Cu toate acestea, legea prevede şi unele excepţii de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută (a se vedea şi G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 259-260).

22. Astfel, art. 303 NCC, care poartă chiar denumirea marginală „acoperirea nulităţii", reglementează, între altele, confirmarea nulităţii căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială, stipulate în art. 272 NCC (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 248).

23. Tot astfel, din interpretarea art. 1010 NCC rezultă că moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donaţiile, cât şi legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate care le afectează, deci inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 248).

24. Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere care este admisibilă şi valabilă în măsura în care sunt respectate dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului act juridic. în cazul unei refaceri a actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 260).

25. Tot în literatura de specialitate se discută uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui (cum ar fi obţinerea autorizaţiei administrative, până la declararea nulităţii datorate actului făcut în lipsa acesteia), validare care ar decurge din concepţia despre nulitate, precum şi din regula prevăzută de art. 978 C. civ. 1864, actualmente de art. 1268 alin. (3) NCC (Gh. Beleiu, op. cit., 1999, p. 212). Alături de alţi autori, apreciem că şi într-un asemenea caz actul juridic îşi va produce efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectate, cu excepţia cazului în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel (de pildă, art. 197 alin. (2) NCC, potrivit căruia „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată"], însă nici această situaţie nu trebuie confundată cu confirmarea (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 260; 6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 248).