Art. 1250 Noul cod civil Cauzele de nulitate absolută Nulitatea contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
Art. 1250
Cauzele de nulitate absolută
Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
| ← Art. 1249 Noul cod civil Prescripţia Nulitatea contractului... | Art. 1251 Noul cod civil Cauzele de nulitate relativă Nulitatea... → |
|---|
1. Reclamantul a chemat în judecată pe fiul fostei sale concubine, decedată, pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu mama acestuia, ca fiind întemeiat pe cauză ilicită şi pentru că nu a plătit preţul (...). în speţă s-a arătat că „actul fiind încheiat între concubini, deci pentru cauză imorală, este lovit de nulitate, conform art. 966 C. civ. 1864. Or, vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul când contractul s-a încheiat pentru determinarea uneia dintre părţi să menţină starea de concubinaj şi deci are o cauză imorală. în ce priveşte neplata
Citește mai mult
preţului, ca motiv de nulitate, s-a reţinut că neachitarea lui duce la anularea actului, însă atunci când preţul este fictiv sau neserios, contractul este nul ca vânzare, dar poate fi valabil ca donaţie deghizată, liberalitatea este şi ea lovită de nulitate absolută în cazul în care este făcută cu scopul menţinerii relaţiilor de concubinaj (C.A. Suceava, s. civ., dec. nr. 260/2001, în Lege 4).2. Din probele administrate, coroborate cu însăşi recunoaşterea pârâtei, a rezultat că, în urma incidentelor violente dintre cei doi soţi, pârâta a formulat plângeri penale pentru lovire înregistrate la instanţă, condiţionând retragerea lor şi reluarea căsătoriei de transmiterea, prin act autentic, a întregii averi a reclamantului către fiica ei. Contractul încheiat între părţi este astfel afectat de o condiţie potestativă (art. 1008 C. civ. 1864) imorală şi care anulează întreaga convenţie (C.A. Suceava, s. civ., dec. nr. 152/2001
2. în doctrină s-a discutat că, atunci când se pune
Citește mai mult
problema ocrotirii intereselor generale sau a celor particulare, trebuie luat în considerare gradul de îmbinare a interesului general cu interesul personal (particular). „în îmbinarea intereselor generale cu cele personale există anumite grade şi nuanţe. Nu putem trage concluzia că încheierea unor acte juridice cu încălcarea oricăror norme va trebui să atragă un singur fel de nulitate, şi anume nulitatea absolută. Prioritatea intereselor generale impune, uneori, să se sancţioneze actul juridic încheiat ilegal cu nulitatea absolută (...). Alteori, îmbinarea intereselor personale cu cele generale, cu subordonarea intereselor personale faţă de cele generale, nu se opune la acordarea unei mai largi puteri de apreciere, în favoarea numai a unei anumite persoane, ale cărei interese sunt ameninţate în primul rând" (C. Stdtescu, Cu privire la criteriul general de clasificare a nulităţilor în contractele încheiate de organizaţiile socialiste, în J.N. nr. 5/1963, p. 85-86, citat în T. lonaşcu, E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 330-332).3. Cauza de nulitate (indiferent că ar fi vorba despre o cauză de nulitatea absolută ori de o cauză de nulitate relativă) este întotdeauna contemporană cu momentul naşterii actului juridic. Menţionăm că, inclusiv în ipoteza avută în vedere de art. 1662 alin. (3) NCC, în materia determinării preţului de către un terţ într-un contract de vânzare-cumpărare, cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, doar aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului. Tot astfel, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală letală, din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată (art. 2247 NCC, care, conform art. 2256 alin. (1) NCC, se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate exista la data încheierii contractului şi consta în lipsa elementului aleatoriu (a se vedea 6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 219, nota 1 de subsol).
4. De principiu, prin noţiune de „cauze" ale nulităţii înţelegem o serie de împrejurări sau motive care rezidă fie în nerespectarea unei condiţii legale de validitate, fie într-o carenţă structurală a actului juridic civil. Un act juridic ar putea fi considerat ca format din chiar momentul în care se exprimă voinţa părţilor cu privire la încheierea sa, însă nu orice act juridic format este întotdeauna şi valabil, valid.
5. Validitatea constituie acea caracteristică a actului juridic care respectă toate condiţiile cerute de lege sau stabilite de părţi pentru formarea sa valabilă, fiind astfel „susceptibil să producă de îndată toate efectele ce-i sunt specifice, cu condiţia - negativă - ca legea sau părţile să nu fi prevăzut condiţii distincte suplimentare pentru eficacitatea în sens restrâns a actului" (D. Cosma, op. cit., p. 110). Lato sensu, condiţiile de validitate a actului juridic vizează şi cerinţele de formare a actului juridic, însă nu orice act format şi valid este şi eficace.
6. Lato sensu, eficacitatea constă în posibilitatea de a produce efectele ce îi sunt specifice şi constituie o consecinţă firească a validităţii actului. Stricto sensu, eficacitatea constă în aptitudinea unui act juridic, valabil format, „de a produce efecte în temeiul unor condiţii suplimentare privitoare exclusiv la producerea efectelor, condiţii distincte de condiţiile de formare şi de validitate" (D. Cosma, op. cit., p. 110), astfel încât poate exista un act juridic ineficace stricto sensu, chiar dacă este valabil format şi valid.
7. Intrinsec conceptului de nulitate, reţinem că sancţiunea neîndeplinirii condiţiilor de formare, de validitate şi de eficacitate stricto sensu este, finalmente, aceeaşi: ineficacitatea lato sensu, respectiv actul juridic nu mai produce - total sau parţial, definitiv sau temporar -efectele specifice, în general (pentru dezvoltări, G. Râducan, op. cit., p. 2-4).
8. Cu toate acestea, legiuitorul a înţeles să ofere, uneori, soluţii de salvgardare a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei anumite condiţii de validitate, stabilind prin norme speciale că nulitatea nu va interveni. Aşa se întâmplă, de exemplu, în ipoteza art. 1213 NCC care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare (şi care, aşa cum am mai arătat deja, se va aplica prin analogie şi în cazul dolului şi al leziunii) ori în ipoteza art. 1221 alin. (1) care prevede ca alternativă la sancţiunea nulităţii relative pe ce a reducerii obligaţiei, în caz de leziune etc.
9. Plecând de la formula generală oferită de art. 1250 NCC, prin raportare la condiţiile de valabilitate, în mod generic, în doctrină (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 237-238) s-a stabilit că următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil: nerespectarea anumitor dispoziţii legale referitoare la capacitatea civila, dar numai atunci când este vorba de nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea unui interes general (de exemplu, încălcarea incapacităţii speciale de folosinţă instituite de art. 44 alin. (2) din Constituţie, a incapacităţii instituite de art. 1653 alin. (1) NCC etc.], de lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau de nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ potrivit art. 206 alin. (2) şi (3) NCC/; lipsa totala a consimţământului (de exemplu, când manifestarea de voinţă a fost exprimată fără intenţia de a produce efecte juridice - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 3641/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 45), cu excepţia cazului în care legea prevede expres sancţiunea nulităţii relative.
10. Deşi nu există o normă care să consacre expres sancţiunea pentru lipsa consimţământului la încheierea unui act juridic civil, această consecinţă poate fi dedusă din interpretarea altor norme. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 1166 NCC, înţelegem că lipsa uneia dintre condiţiile prevăzute la art. 1179 din acelaşi cod atrage nulitatea contractului. Or, art. 1179 NCC este sediul general al manifestării consimţământului părţilor la încheierea unei convenţii, printre „condiţii" plasându-se şi prezenţa acordului părţilor (adică existenţa consimţământului). Consimţământul fiind înţeles drept un acord al voinţelor (a se vedea şi P. Râmy-Corlay, L'existence du consentement, în Les concepts contractuels franţais â l'heure des Principes du droit europeen des contrats, Dalloz, Paris, 2003, p. 29; G. Florescu, op. cit., p. 105-106), per a contrario, atunci când nu există un veritabil acord (deci nici măcar unul viciat), intrăm în sfera lipsei de consimţământ.
11. Un caz particular (dar deloc de neglijat, având în vedere frecvenţa sa în practică) de lipsa totala a consimţământului iI constituie ipoteza în care actul juridic nu a fost semnat de persoana care figurează în acesta ca parte, ci semnătura a fost realizată în fals, de altcineva, într-o asemenea ipoteză, aşa cum am mai subliniat şi cu alte ocazii, sancţiunea nulităţii absolute se impune, pentru că dovada falsului atestă că acea persoană nu şi-a dat niciodată consimţământul la încheierea respectivului act juridic (deci, este o veritabilă lipsa totala de consimţământ), iar, sub un alt aspect, echivalentul falsului în înscrisuri din dreptul penal substanţial este nulitatea acelui înscris, din punctul de vedere al dreptului civil material, nemaivorbind de atingerea adusă ordinii publice. De altfel, doctrina de drept penal a stabilit unanim că obiectul juridic ocrotit prin incriminarea unor astfel de falsuri constă în relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în înscrisurile producătoare de consecinţe juridice, în autenticitatea sau veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care trebuie să-l exprime (a se vedea, de exemplu, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stânoiu, V. Roşea, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea speciala, voi. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 360-361; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Ro mu rea nu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, voi. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 243; T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 358 etc.), ceea ce demonstrează caracterul de ordine publică încălcat prin falsificarea semnăturii unei persoane într-un act juridic, fără ca acea persoană să fi consimţit.
12. în aceeaşi ordine de idei, mai precizăm că dovada falsificării unui înscris poate atrage constatarea nulităţii absolute a acelui înscris (incidentală sau prin acţiune principală), indiferent că falsul este constatat pe cale penală (plângere directă, autosesizare, urmare a suspendării procesului civil în temeiul art. 183 CPC şi a trimiterii înscrisului defăimat la procuror, pentru cercetarea faslului etc.) sau pe cale incidentală de instanţa civilă, în temeiul art. 184 CPC. Din punctul de vedere al dreptului procesual civil, înscrisul va fi „înlăturat" (mai exact, va fi ignorat, ca şi cum nu ar exista la dosarul cauzei), însă, opinăm că este posibil şi ca instanţa să constate (desigur, pe cale incidentală) ineficacitatea acestuia, atunci când înscrisul era hotărâtor pentru pricină, în sensul că poziţia procesuală a uneia dintre părţi se fundamenta (se sprijinea) pe drepturile şi obligaţiile cuprinse în acesta. Prin aceasta nu înseamnă însă că instanţa ar pronunţa nulitatea acelui act în dispozitiv, dar va respinge pretenţia care se întemeia pe respectivul înscris fals, reţinând că acesta nu poate produce efecte juridice, încheierea sa fiind nevalabilă.
13. Dintr-o altă perspectivă, acceptând că acordul părţilor la încheierea actului juridic se compune din declaraţii de voinţă, destinate să coincidă, va trebui să se verifice dacă există toate premisele pentru a reţine existentă o declaraţie validă de voinţă. Pe acest teren, regula privind nulitatea absolută întâlneşte concurenţa regulii privind anulabilitatea, care se ocupă de „incapacitatea" contractantului şi de „viciile de consimţământ".
14. Trebuie să recunoaştem că există un grad de dificultate a realizării practice a unor distincţii, atât faţă de inexistenţa consimţământului, cât şi faţă de anulabilitate (prin viciul de consimţământ). Doctrinele (F. Galgono, Diritto civile e commerciale, II, Cedam, Padova, 1999, p. 302), conştiente de această dificultate, aduc aceleaşi exemple de violenţă fizică, aşa încât să împiedice să se vorbească de voinţă imputabilă autorului ei sau de incapacitate absolută de a înţelege şi de a voi, şi aceasta dând un rezultat de lipsă totală de voinţă conştientă. Mai rămâne apoi şi ipoteza de şcoală a declaraţiei neserioase (jocandi causa) sau a declaraţiei despre care se precizează deja a priori că nu are efecte de obligaţie.
15. S-a arătat în literatura de specialitate că ipoteza „dezacordului" (del dissenso) este cea mai delicată (A. di Majo, II regime delle restituzioni contrattuali nel diritto comparato ed europeo, în Europa e dir. priv., 2000, p. 64), dar, oricum, aceasta pare să se apropie mai mult de zona anulabilităţii (nulităţii relative) decât de cea a nulităţii. în orice caz, dezacordul, atunci când nu este atât de evident încât să configurăm o ipoteză de inexistenţă şi la rezultatul aprecierii intenţiei fiecărui contractant, duce la concluzia că, odată confirmat, ar trebui să determine caducitatea contractului, din cauza lipsei formării acordului (E. Betti, Teoria generale del negozio giuridico, II, Napoli, 1994, p. 420).
16. De regulă, lipsa consimţământului la încheierea unui act juridic va fi sancţionată cu nulitatea absolută, atunci când această lipsă se identifică cu acele ipoteze în care este mai mult decât vizibil faptul că nu s-a produs confluenţa dintre voinţa contractanţilor cu privire la obiectul contractului, astfel că respectivul act juridic, fiind nul absolut, nu poate avea regimul juridic mai blând, specific nulităţii relative (posibilitatea confirmării, incidenţa prescripţiei extinctive, circumstanţierea calităţii procesuale active).
17. Cu toate acestea, în concepţia noului legiuitor se produce o schimbare de optică atât faţă de sancţiunile atribuite de Codul civil de la 1864, cât şi faţă de opiniile doctrinare şi jurisprudenţiale consacrate, în două situaţii.
18. într-o primă situaţie, în sistemul fostului cod, când era vorba despre eroarea obstacol, exprimată în oricare dintre cele două forme ale sale - error in negotium sau error in corpore -, intervenea sancţiunea nulităţii absolute, fiind vorba, de fapt, despre o lipsă totală de consimţământ (deoarece partea nu a consimţit la încheierea acelui act), iar nu doar de o viciere a consimţământului (care presupunea că partea şi-a exprimat, totuşi, un consimţământ, dar acesta a fost viciat). Reglementarea actuală a erorii nu mai distinge între eroarea obstacol, eroarea - viciu de consimţământ şi eroarea indiferentă, ci între eroare esenţială şi eroare indiferentă. Din interpretarea art. 1207 alin. (1) şi (2) NCC rezultă că intervine sancţiunea nulităţii relative şi pentru fostele ipoteze ale erorii obstacol. Aceasta determină, la rândul său, o nouă concluzie, respectiv aceea că lipsa consimţământului va fi de regulă sancţionată cu nulitatea absolută, cu excepţia acelor cazuri în care legiuitorul prevede expres sancţiunea nulităţii relative ori o altă sancţiune.
19. într-o a doua situaţie, în mod asemănător, optica legiuitorului se schimbă şi în cazul în care la încheierea actului se profită de starea de necesitate în care se afla o persoană (mai exact, în ipoteza în care, din cauza stării de necesitate, a lipsit consimţământul părţii), caz în care, alături de o importantă parte a doctrinei (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. II, p. 503; G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 187; G. Râducon, op. cit., p. 180-181), am opinat că este vorba despre o lipsă de consimţământ, simultan fiind incidenţă şi cauza imorală, care la rândul său atrage tot nulitatea absolută. Astfel, fără a rezolva controversele doctrinare, textul art. 1218 NCC, potrivit căruia „contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare", nu lasă să se înţeleagă dacă ar urma să se aplice regulile de la violenţă ori cele de la leziune. în ceea ce ne priveşte, ne raliem la opinia recent exprimată în doctrină, potrivit căreia „din topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 NCC este aşezat între dispoziţiile legale referitoare la violenţă, precum şi din faptul că art. 1221 alin. (1) NCC, cu referire la sfera de aplicare a leziunii, vorbeşte de starea de nevoie, iar nu de starea de necesitate, vom trage concluzia că, dacă una dintre părţile actului juridic profită de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violenţă" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 148).
20. Ca regulă, însă, subliniem că lipsa consimţământului trebuie să rămână o cauză de nulitate absolută, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.
21. Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligaţiei constituie, de asemenea, o cauză de nuitate absolută. Potrivit art. 1225 alin. (2) NCC, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulitâţii absolute, iar art. 1226 alin. (2) NCC dispune că obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub sancţiunea nulitâţii absolute, determinat sau cel puţin determinabil şi licit. Pe lângă aceste cerinţe generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic, a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută, în mod expres, trebuie să mai reţinem că şi nerespectarea altor cerinţe, în anumite circumstanţe, conduce tot la sancţiunea nulităţii absolute. Au această aptitudine de a intra sub incidenţa nulităţii absolute cerinţele generale potrivit cărora obiectul trebuie să existe şi să fie posibil. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 153), „imposibilitatea absolută a obiectului echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic, aşa încât obiectul actului juridic trebuie să fie posibil - ad impossibilium, nulla obligatio". în ceea ce priveşte condiţia legată de existenţa obiectului, în opinia noastră, aceasta constituie cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea actului juridic civil, deoarece, dacă obiectul nu ar exista, ar fi inutil să mai analizăm îndeplinirea altor condiţii. Nu putem concepe existenţa unui act juridic lipsit de orice prestaţie sau fără trimitere la un anumit obiect. Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun, pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii, reamintim că actul nu este valabil, fiind nul absolut, atunci când bunul ce formează obiectul actului juridic a existat, dar nu mai există la data încheierii actului (res certa). Nu în ultimul rând, pe lângă condiţiile generale, în privinţa valabilităţii obiectului anumitor acte juridice civile există şi cerinţe speciale, a căror neîndeplinire poate atrage, după caz, sancţiunea nulităţii absolute (indiferent că ar fi vorba despre nulităţi expres prevăzute în legi speciale ori că a fi vorba despre nulităţi virtuale, atunci când nerespectarea cerinţei încalcă un interes general, de ordine publică, potrivit criteriului statuat în art. 1250 NCC).
22. Nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită (şi în ipoteza fraudei la lege, potrivit art. 1237 NCC) sau imorală, afară de situaţia în care prin lege s-ar dispune altfel, atrage sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 1238 NCC. Legiuitorul creează o relaţie de la specie la gen, calificând frauda la lege drept o modalitate de cauză ilicită. în ceea ce ne priveşte, credem că doctrina italiană a conturat mai bine diferenţierile dintre cele două motive de nulitate absolută, iar noi opinăm că există o delimitare între frauda la lege şi: cauza ilicită, nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, doi sau actul încheiat în frauda unor terţe persoane.
23. Fraudarea legii n-ar trebui confundată sau suprapusă cu cauza ilicită, deoarece ceea ce interesează şi este sancţionat la cauza ilicită este tocmai motivul pentru care s-a contractat, în pofida prohibiţiei legale, a ordinii publice şi a bunelor moravuri, în timp ce la fraudarea legii este sancţionat scopul pentru care părţile au ales a contracta într-un anume mod, iar nu în altul (în acest sens, a se vedea şi Al. Ligeropoulo, Le probleme de la fraude o la loi, Librairie du Recueil, Sirey, Paris, 1929, p. 60).
24. Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate (de pildă, F. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 202), fraudarea legii este unul dintre scopurile pentru care este utilizată simulaţia. Pentru ipoteza în care scopul simulaţiei constă în fraudarea legii, sancţiunea este tot nulitatea absolută, iar nu doar inopozabilitatea actului. Şi în doctrina mai veche s-a arătat că simulaţia, care prin ea însăşi nu constituia cauză de nulitate, atrăgea totuşi această sancţiune dacă se dovedea că a avut ca scop fraudarea legii, respectiv „de a eluda o prohibiţiune bazată pe o piedică legală" (M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 336). însă, cum nu orice simulaţie se realizează prin fraudarea legii, pentru a cunoaşte sancţiunea aplicabilă trebuie să determinăm scopul acordului simu-latoriu, mai exact cauza mediată a acestuia. Atunci când cauza mediată rezidă în crearea unei aparenţe menite să ascundă violarea legii, conferind iluzia respectării acesteia, actul secret este contrar legii, chiar dacă actul public este perfect legal, cauza fiind ilicită, iar sancţiunea care se impune este nulitatea absolută a întregului ansamblu simulatoriu (F Baias, op. cit., p. 203). întrucât această operaţiune frauduloasă încearcă deturnarea legii de la finalitatea ei, putem susţine că ne aflăm cumva şi în sfera de aplicabilitate a abuzului de drept (a se vedea şi A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 365), legea fiind încălcată în mod indirect, subtil. De altfel, acesta constituie şi criteriul important de diferenţiere dintre fraudarea legii şi altă cauză de nulitate absolută a actului juridic civil - nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii - la acesta din urmă nesocotirea legii făcându-se în mod direct, neîndoielnic.
25. Tot astfel, fraudarea legii nu trebuie confundată nici cu manoperele frauduloase ca mijloace prin care se realizează dolul (elementul obiectiv din structura acestuia), doar reaua-credinţă a autorului putând constitui singura asemănare dintre aceste două instituţii, care, sub aspect sancţionator, sunt clar diferenţiate: prima atrăgând nulitatea absolută a actului, iar dolul fiind sancţionat cu nulitatea relativă. Scopul urmărit prin utilizarea de manopere dolosive în determinarea unei părţi de a încheia un anumit act juridic rezidă în obţinerea unui folos injust.
26. De asemenea, fraudarea legii nu trebuie confundată nici cu actul încheiat în frauda unor terţe persoane, acesta din urmă fiind sancţionat cu inopozabilitatea actului faţă de acele persoane, iar nu cu nulitatea (de exemplu: actul juridic revocat prin admiterea acţiunii pauliene).
27. Faţetă a adagiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul), fraudarea legii reprezintă operaţiunea prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. Altfel spus, fraudarea legii se naşte dintr-o conduită a părţilor care, în mod artificial, urmăresc să supună raportul lor juridic unei legi care nu le este aplicabilă în condiţii normale.
28. Din punct de vedere structural, această cauză de nulitate conţine două elemente:
1) elementul obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate;
2) elementul subiectiv (intern), care rezidă în intenţia de eludarea ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. însă aceste elemente nu se suprapun întru totul cu cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru a susţine existenţa fraudei la lege.
29. Din analiza acestei instituţii desprindem concluzia că este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: 1) manifestarea de voinţă a părţilor raportului juridic; 2) folosirea unor mijloace licite care, în condiţii normale, nu ar fi putut fi utilizate; 3) intenţia părţilor de a frauda normele legale; 4) obţinerea unui rezultat ilicit.
30. în ceea ce priveşte proba acestei cauze de nulitate, fiind vorba despre un fapt juridic stricto sensu, poate fi făcută prin orice mijloace, chiar prin martori şi prezumţii. Sarcina probei incumbă celui care invocă fraudarea legii.
31. Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem este sancţionată, de asemenea, cu nulitatea absolută. Prin „forma pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 165). Sediul general al materiei, îl constituie art. 1242 alin. (1) NCC, care stabileşte expres sancţiunea nulităţii absolute a contractului încheiat „în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă", iar în art. 1244 NCC se particularizează cerinţa formei autentice: „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară".
32. în doctrina anterioară noului Cod civil s-a opinat că forma ad validitatem poate fi şi voluntară, iar nu doar legală, ca o excepţie convenţională de la principiul consensualismului (cea convenită de părţi pentru valabilitatea actului), întrucât nimic nu poate opri părţile ca, în temeiul libertăţii lor de voinţă, să stipuleze expres forma solemnă a unui anumit act juridic civil, pentru care legea nu prevede forma ad validitatem (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 203, nota 2 de subsol; G. Raducan, op. cit., p. 136). Legiuitorul noului cod, deşi admite expres în art. 1242 alin. (2) NCC posibilitatea ca părţile să convină a încheia un act juridic într-o anumită formă (de exemplu, să stipuleze expres într-un antecontract al unui contract de locaţiune obligativitatea încheierii acestuia din urmă în formă autentică, deci chiar în cazuri în care legea nu o cere), nu a admis şi faptul că nerespectarea unei astfel de clauze ar putea atrage nevalabilitatea acelui act. De altfel, credem că această normă trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 1246 alin. (4) NCC, potrivit cărora legea stabileşte în mod imperativ că „prin acordul părţilor nu pot fi instituite (...) cauze de nulitate", sens în care opinăm că actul nu va putea fi declarat nul absolut pentru nerespectarea formei ad validitatem prevăzute convenţional, însă pot exista două soluţii: 1) fie partea nemulţumită ar putea refuza încheierea contractului propriu-zis, pentru neîndeplinirea unei obligaţii esenţiale prevăzute în antecontract, de către celălalt promitent; 2) fie, în temeiul art. 1242 alin. (2) NCC, ambele părţi pot renunţa ulterior la forma pe care o conveniseră în antecontract.
33. Art. 11 NCC statuează, la nivel de principiu, interdicţia de a nu deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri, iar, în oglindă, stabilind limitele autonomiei de voinţă, art. 1169 NCC dispune că „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri". în armonie cu textele mai sus enunţate, dispoziţiile art. 1247 alin. (1) NCC stabilesc că este nul contractul încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, iar dispoziţiile art. 1250 alin. (1) teza finală NCC arată că actul juridic este lovit de nulitate absolută „şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general". Din coroborarea acestor texte, rezultă că, în afara nulităţilor exprese sau care se deduc explicit din anumite norme, un motiv aparte de nulitate absolută îl reprezintă nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.
34. De această dată, vorbim despre o condiţie negativa a formării contractului: contractul este nul dacă este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri (a se vedea, pentru dezoltâri, şi Th. Revet, L'ordre public â la fine du XX,% siecle, Dalloz, Paris, 1996; B. Fauvarque-Cosson, L'ordre public, în 1804-2004, Le Code civil, Un passe, un present, un avenir, Dalloz, Paris, 2004, p. 473; Ph. Malaurie, Les contrats contraires a l'ordre public, these, Paris, 1951; G. Forjat, L'ordre public economique, these, Dijon, 1963, toţi citaţi de J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Les obligations. 1. L'act juridique, 20r ed., Sirey, Paris, 2006, p. 218). Aceste două noţiuni sunt expresia directă a voluntarismului social, care constituie fundamentul contractului (J. Flour, J.-L. Aubert, t. Savaux, p. 218), atribuind libertăţii contractuale (de care se bucură orice subiect de drept) limite peste care nimeni nu poate trece.
35. în dreptul intern al fiecărui stat, ordinea publică reflectă caracterul imperativ al unor norme juridice de la care, spre deosebire de normele supletive, părţile nu pot deroga prin actele lor. Cu alte cuvinte, ordinea publică stabileşte limitele liberei iniţiative a părţilor în privinţa actelor şi faptelor lor, limite ale căror raţiuni rezidă în importanţa deosebită a anumitor raporturi juridice, care exprimă interese sociale, generale, de interes public. Este adevărat că pacta sunt servanda, însă puterea de lege a convenţiei părţilor subzistă doar atâta timp cât normele convenţionale nu contravin vreunei norme imperative de ordine publică.
36. în concluzie, pe cale convenţională, părţile unui raport juridic civil nici nu pot stabili reguli de drept de aplicabilitate generală, ficţiunile create prin dispoziţiile supletive de voinţă neputând nici a fi extinse la rang de norme imperative, de ordine publică, neputând nici contraveni normelor care au într-adevăr acest caracter, iar, în respectarea art. 11 NCC, nu pot avea ca scop sau ca rezultat fraudarea legii (a se vedea, în acelaşi sens, şi
I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 268). De exemplu, în literatura de specialitate (J. Ghestin, Trăite de droit civil. Les effets du contrat, avec le concours de Ch. Jamin, M. Billiau, 2e ed., L.G.DJ., Paris, 1994, p. 155) s-a arătat că retroactivitatea convenţională este ilicită dacă are ca efect violarea normelor de ordine publică, mai exact, prin convenţia lor, părţile nu pot plasa actul sub imperiul unei legi abrogate, tocmai pentru a-l face valid, dacă legea în vigoare l-ar considera nul (/. Deleanu, op. cit., p. 268).
37. Din alt punct de vedere, trebuie să remarcăm că încălcările ordinii publice reprezintă şi ele, în felul lor, la fel ca şi formele de nulitate virtuală, încălcări „virtuale", pentru că nu sunt prevăzute textual, dar în orice caz sunt deductibile din reguli sau principii care se află în stare difuză în reglementări şi care reprezintă o limită a autonomiei privaţilor. Sarcina determinării oricărei încălcări a ordinii publice revine interpretului care, în primul rând, trebuie să stabilească dacă norma trebuie să fie definită sau nu, imperativa şi ce grad de imperativitate (ori de încălcare a imperativităţii) poartă cu sine, în abstract, nulitatea. însă, chiar şi în cazul în care ar fi indubitabil o normă imperativă, va trebui să se stabilească dacă consecinţa trebuie să fie chiar nulitatea ori alta, de pildă, o sancţiune administrativă sau penală ş.a.m.d.
38. In primis, pentru definirea normei imperative, trebuie să apelăm la distincţia dintre interesele generale şi cele speciale. Dacă o normă având ca finalitate protejarea unui interes particular nu este respectată, nu poate provoca nulitatea actului, ci doar anulabilitatea lui datorită acţiunii beneficiarului normei încălcate (persoana care justifică interesul procesual). Trebuie, totodată, observat că această distincţie nu coincide cu cea dintre normele inderogabile şi cele derogabile, întrucât există şi norme sigur inderogabile care, totuşi, nu se pot numi imperative (G. De Nova, II controtto contrario a norme imperative, în Rev. critica di dir. privato, 1985, p. 442). De exemplu, în ipoteza în care părţile încheie un contract de comodat oneros, este limpede că ne aflăm în faţa unui act juridic care nu îşi găseşte recunoaştere în reglementări (exceptând eventuala conversiune într-un contract de locaţiune). Norma art. 2146 NCC, potrivit căreia comodatul „este contractul cu titlu gratuit", este, fără dubiu, inderogabilă. Cu toate acestea, deşi această normă s-a încălcat, consecinţa nu ar fi nulitatea. în primul rând, în opinia noastră, normele de ordine publică prezintă următoarele caractere: a) un caracter pur coercitiv, sancţionator, prin faptul că impun de iure respectarea lor, sub pedeapsă de nulitate; b) un caracter variabil, întrucât se transformă direct proporţional cu realităţile sociale, evoluând simultan cu societatea şi cu statul de drept care le creează şi le adaptează; c) un caracter contemporan cu momentul naşterii raportului juridic inter partes, principiul tempus regit actum fiind deplin aplicabil; d) un caracter naţional, specific fiecărui stat de drept, neconfundându-se cu ordinea publică de drept internaţional, care prezintă caractere şi valenţe diferite.
39. Recurgerea la „bunele moravuri" ridică un grad de dificultate în apreciere. Conceptul de „bune moravuri" face aluzie prin definiţie la valori care nu trebuie să se materializeze în norme legale şi nici extrapolate din ansamblul normelor legislaţiei, ci sunt aduse de alte sectoare de relaţii sociale (chiar şi de afaceri). Conceptul de „bune moravuri", aşa cum s-a întâmplat şi în alte sisteme juridice, îşi ia obligaţia de a exprima valori, aşa cum sunt în mod universal acceptate în societatea civilă, ca, de exemplu, libertăţile tradiţionale (civile, religioase, politice ş.a.m.d.). Este vorba de o trimitere la valori şi principii extra-legislative, care asigură deschiderea reglementărilor şi faţă de astfel de valori. în doctrină nu există o definiţie completă, precisă, satisfăcătoare a bunelor moravuri. Reputatul gânditor al dreptului, Istrate Micescu, arăta că, prin dispoziţie legală care interesează bunele moravuri se înţeleg „acele dispoziţii care urmăresc un rezultat prin care morala ar fi ofensată" (/. Micescu, Curs de drept civil, Ed. AIIBeck, Bucureşti, 2000, p. 86). Tot un celebru civilist clasic, C. Hamangiu, definea bunele moravuri ca fiind „obiceiuri dobândite pentru bine" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., voi I, p. 93), adânc imprimate în conştiinţa societăţii drept reguli obligatorii de convieţuire socială. De altfel, majoritatea doctrinei, când se referă la bunele moravuri (în accepţiunea actualului art. 11 NCC) sau la moralitatea cauzei unui act juridic, face trimitere la respectarea regulilor de convieţuire socială.
40. Rămâne, însă, apanajul justiţiei în a aprecia efectiv, de la caz la caz, în ce măsură un anumit act juridic este contrar bunelor moravuri. în literatura de specialitate, C. Hamangiu a atenţionat că existenţa interdicţiei cu privire la bunele moravuri din art. 5 C. civ. 1864 (art. 11 NCC) nu exclude apariţia unor abuzuri „dacă judecătorii s-ar arăta prea rigizi sau prea porniţi în aprecierea a ceea ce este şi ce nu este contrar bunelor moravuri. Este deci nevoie de măsură şi prudenţă în apreciere" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Baicoianu, op. cit., voi. I, p. 93).
41. Nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ) prevăzute de lege atrage de asemenea nulitatea, anume nerespectarea dreptului de preempţiune al statului în cazul prevăzut de art. 45 alin. (5) C. silvic (Legea nr. 46/2008, M. Of. nr. 238/2008), în cazul prevăzut de art. 36 alin. (5) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (repub. în M. Of. nr. 828/2008), în cazul prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (rep. în M. Of. nr. 938/2006), art. 9 alin. (2) din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război (M. Of. nr. 700/2003) (cu precizarea că, în ultimele două cazuri, există un drept de preempţiune subsecvent celui al statului în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale) (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 330-333; G. Râducan, op. cit., p. 125-234; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 234-238).
42. Totodată, noul Cod civil stabileşte o serie de cauze de nulitate absolută (expresă), aşa cum au fost reţinute şi în literatura de specialitate recentă (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 235-237): „actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 66 NCC); actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot aparţine decât persoanei fizice (art. 206 alin. (1) şi (3) NCC); actele încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi şi obligaţii civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) şi (3) NCC); partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor [art. 684 alin. (2) NCC); partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală [art. 1163 alin. (1) NCC); contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului [art. 775 NCC); actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă (art. 956 NCC); liberalităţile realizate fără determinarea beneficiarului sau prevederea criteriilor pe baza cărora acesta să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice [art. 989 alin. (1) NCC); donaţia care contravine principiului irevocabilităţii, deci care: a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie; c) conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul; d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun; dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi (art. 1015 alin. (2) NCC); testamentul reciproc (art. 1036 NCC); opţiunea succesorală afectată de modalităţi (art. 1101 NCC); căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271, art. 273, art. 274, art. 276 şi art. 287 alin. (1) NCC [art. 293 alin. (1) NCC]; căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani (art. 294 alin. (1) NCC]; căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) NCC); recunoaşterea unui copil a cărui filiaţie nu a fost înlăturată (art. 418 lit. a) NCC); recunoaşterea unui copil după decesul acestuia (art. 418 lit. b) NCC]; adopţia fictivă [art. 480 alin. (1) NCC]; actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit [art. 1225 alin. (2) NCC] sau care priveşte o prestaţie nedeterminabilă ori ilicită [art. 1226 alin. (2) NCC]; actul juridic încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă [art. 1242 alin. (1) NCC]; subarendarea totală sau parţială [art. 1847 alin. (2) NCC); contractul de rentă viageră care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2246 NCC); contractele prin care judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă cumpără, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea (art. 1653 (2) NCC]; tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra nulităţii [art. 2274 alin. (1) NCC]" etc.