Art. 1251 Noul cod civil Cauzele de nulitate relativă Nulitatea contractului Contractul

1. Nulitatea relativă a fost instituită ca o sancţiune împotriva actelor juridice încheiate cu încălcarea unor cerinţe de valabilitate de ordine privată, personală, mai puţin importante decât absenţa anumitor elemente constitutive. Fiind vorba despre încălcarea unor norme de ordine privată, invocarea sancţiunii este întotdeauna la latitudinea beneficiarului ocrotit prin norma încălcată, de regulă acesta fiind singura persoană îndreptăţită să o exercite sau să renunţe la ea, astfel că, spre deosebire de nulitatea absolută, nu orice persoană care ar justifica un interes ar putea să o invoce.

2.

Citește mai mult

în privinţa nulităţii relative, dispoziţiile din noul Cod civil sunt oarecum mai clare, preluând regulile statuate de literatura de specialitate şi susţinute şi de jurisprudenţă. Astfel, în privinţa cauzelor de nulitate relativă, art. 1251 NCC determină în mod expres o parte dintre acestea: „când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat", la care se adaugă şi trimiterea la nulităţile relative exprese: „precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege".

3. în acelaşi timp, art. 1252 NCC statuează: „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă". Cu alte cuvinte, textul art. 1252 NCC instituie o prezumţie de nulitate relativă pentru orice situaţie în care valabilitatea actului juridic este evident afectată, însă nu rezultă cu claritate dacă este vorba despre o cauză care ar atrage nulitatea absolută sau pe cea relativă. Şi, de asemenea, trebuie corelate aceste texte şi cu norma de la art. 1248 NCC, mai sus analizată, care fixează, între altele, domeniul de aplicare al nulităţii relative, în sfera actelor juridice întocmite „cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular".

4. Nerespectarea anumitor reguli privind capacitatea civilă a persoanei atrage nulitatea relativă, dar „numai atunci când: actul juridic de administrare sau de dispoziţie este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal (a se vedea art. 144 NCC - n.n.) şi este lezionar pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanţei de tutelă (aşadar, în toate aceste situaţii, este vorba despre încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice); actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane fizice incapabile, incompatibile sau, după caz, numite în organele de administrare şi de control ale persoanei juridice cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare şi produce o vătămare persoanei juridice respective (art. 211 alin. (1) NCC); actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituită pentru protecţia unor interese individuale" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 238-239)\ tot astfel, actele încheiate de interzisul judecătoresc, altele decât cele descrise la art. 43 NCC, sunt anulabile (art. 172 NCC).

5. Cu toate acestea, anumite texte legale dispun că sunt valabile actele juridice încheiate cu depăşirea puterilor conferite organelor persoanei juridice. Astfel, art. 210 alin. (2) NCC dispune că „actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri". Tot astfel, art. 218 alin. (2) NCC prevede că, „în raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului" (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 238-239).

6. Lipsa discernământuluiîn momentul încheierii actului juridic civil atrage, de asemenea, nulitatea relativă [art. 1205 alin. (1) NCC). Discernământul (factor intelectiv) constituie o funcţie a capacităţii psihice a individului şi reprezintă aptitudinea unei persoane de a înţelege şi de a aprecia în mod critic conţinutul şi consecinţele social-negative ale actelor sau faptelor sale. Discernământul constituie o funcţie complexă a capacităţii psihice, o sinteză între personalitate şi conştiinţă raportată la un moment dat, cum ar fi şi cel al exercitării unui drept subiectiv civil, de exemplu, încheierea unor acte de dispoziţie etc. (pentru dezvoltări, a se vedea G. Râducan, op. cit., p. 274). Sancţiunea nulităţii relative a fost consacrată şi de jurisprudenţă (cu titlu de exemplu: C.A. Braşov, dec. nr. 374/R/1995, în C.P.J. 1994-1998, p. 51; I.C.C.J., dec. nr. 51/2003, în C.J. nr. 4/2004, p. 75; C.A. Ploieşti, dec. nr. 477/1998, în B.J., semestrul I, 1998, p. 181; C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 2079/1999 şi dec. nr. 3247/1999, în C.PJ.C. 1999, p. 80 şi 64; C.A. Cluj, dec. nr. 1788/2001, în C.J. nr. 11/2002, p. 60 etc.). Justificarea sancţiunii rezidă tocmai în ideea că părţile contractante sau emitente ale unor acte juridice unilaterale trebuie să aibă capacitatea de a aprecia şi a discerne efectele juridice pe care le produce manifestarea lor de voinţă, mai exact să îşi exprime voinţa de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, în mod deplin conştient, în caz contrar, acestea nefiind valabile, iar actul astfel încheiat fiind anulabil. Discernământul se apreciază în concret, la momentul încheierii actului juridic civil, deoarece numai într-o asemenea situaţie poate opera nulitatea relativă. Acest aspect prezintă relevanţă mai cu seamă în cazul persoanelor lipsite temporar de discernământ sau al celor care, deşi de iure legea le apreciază cu discernământul nealterat, la chiar momentul încheierii actului s-au aflat într-o lipsă de luciditate. La persoanele cu variaţii ale discernământului, respectiv cu alternanţa stărilor de luciditate cu cele lipsite de luciditate (stări ce survin, de regulă, pe fondul unor afecţiuni neuro-psihice), este necesară dovedirea momentului de neluciditate suprapus perfect cu momentul încheierii actului, deoarece, dacă se probează că actul a fost încheiat în timpul unui interval de luciditate, nu mai operează nulitatea relativă (o se vedea şi Ch. Larroumet, Droit civil, t. III, Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 1990, p. 286).

7. în ceea ce priveşte proba existenţei sau nu a discernământului, având în vedere că se urmăreşte dovedirea unei stări de fapt, considerăm că este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Cu toate acestea, în practica judiciară se apelează constant la proba cu expertiză medico-legală de specialitate care, având un caracter ştiinţific şi obiectiv pronunţat, poate prezenta o mai mare relevanţă în ansamblul probator al unei astfel de cauze, însă subliniem că şi această probă trebuie coroborată cu toate celelalte probe ce se mai administrează în proces, instanţa fiind cea care va hotărî, finalmente, dacă persoana a acţionat sau nu cu discernământ. Claritatea legiuitorului suferă, însă, atunci când instituie norma din art. 1205 alin. (2) NCC, potrivit căreia contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute (în acest sens, suntem în acord cu opiniile şi interpretarea date deja în literatura de specialitate, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 133).

8. Viciile de consimţământ (eroarea esenţială, dolul, violenţa şi leziunea), asupra cărora nu insistăm, întrucât au fost deja analizate pe larg anterior) şi lipsa cauzei (art. 1238 alin. (1) NCC) atrag nulitatea relativă a actului, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale.

9. Lipsa cauzei (art. 1238 alin. (1) NCC) constituie un motiv de nulitate relativă. în sistemul Codului civil din 1864, opiniile doctrinare au fost împărţite, în a califica cerinţa privind existenţa cauzei ca induzând-o şi pe aceea de „a fi reala" (adică de a nu fi falsa) sau, dimpotrivă, de a o privi ca cerinţă distinctă a cauzei actului juridic. Astfel, unii autori au susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei (A. lonaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 91; Tr. lonaşcu ş.a., op. cit., voi. I, p. 272-273; M. Mureşan, Drept civil. Partea generală. Note decurs, Ed. SC Cordial SRL, Cluj-Napoca, 1992, p. 141; O. Ungureanu, op. cit., p. 196), ori că o obligaţie nu poate fi lipsită de cauză decât atunci când este fondată pe o cauză falsă (F.M. Mourlon, Repetitions ecrites sur le Code civil, tome II, Paris, 1877, p. 575). Alţi autori au arătat că absenţa cauzei s-ar reduce propriu-zis la o eroare asupra existenţei cauzei (Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1993, p. 97) sau că, referitor la scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul mediat, lipsa acestuia se reduce la eroare asupra cauzei, deci la cauză falsă (D. Cosma, op. cit., p. 229 şi urm.). Cauza nu este reală, ci falsă, atunci când există eroare asupra motivului determinant, deci asupra scopului mediat (a se vedea şi J.-R. Binet, De la fausse cause, în R.T.D. civ., octobre/decembre 2004, p. 655-672). Actualmente, opţiunea legiuitorului a fost în sensul de a suprapune cele două cerinţe în aceea a existenţei cauzei, însă, ca o reminescenţă a sancţiunii specifice cauzei false, a stabilit, cu caracter de noutate, că inexistenţa cauzei ar trebui sancţionată doar cu nulitatea relativă (aşa cum rezultă din art. 1238 NCC). în faţa acestei noi reglementări a fost nevoie să se reorienteze şi doctrina (pentru dezvoltări, a se vedea 6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 161), reţinându-se că „lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei cauzei, adică asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic, ceea ce evidenţiază strânsa legătură ce există între această cerinţă a cauzei şi eroarea ca viciu de consimţământ". Revenind la analiza dispoziţiilor art. 1238 alin. (1) NCC, apreciem şi noi, alături de alţi autori (Gh. Beleiu, op. cit., p. 168; Şt. Răuschi, op. cit., p. 97; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 161), că, în situaţia cauzei false, nulitatea relativă a actului juridic nu va interveni decât în măsura în care sunt întrunite şi condiţiile erorii-viciu de consimţământ.

10. Nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ) prevăzute de lege, anume de art. 15 alin. (2) şi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale, precum şi de art. 42 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atrage sancţiunea nulităţii relative (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 238-239).

11. Noul Cod civil consacră expres şi alte cauze care atrag nulitatea relativă. Cu titlu de exemplu: art. 215 NCC privind contrarietatea de interese în frauda persoanei juridice, contrarietate care survine atunci când se încheie un act juridic de un membru al organelor de administrare, „dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru"; nerespectarea dispoziţiilor art. 272 alin. (2), (4) şi (5) NCC (coroborate cu art. 297 şi art. 303 NCC) privind nerespectarea condiţiilor şi lipsa autorizărilor necesare încheierii căsătoriei de către minorul care a împlinit 16 ani, pentru motive temeinice; căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă, potrivit art. 300 NCC; lipsa consimţământului expres al celuilalt soţ, când este necesar conform legii, este sancţionată cu nulitatea relativă, conform art. 347 NCC; potrivit art. 479 NCC, adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, doi sau violenţă; conform art. 689 alin. (3) NCC, în raporturile cu terţii cocontractanţi de bună-credinţă, actele de administrare sau de dispoziţie privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp sunt anulabile; potrivit art. 988 alin. (2) NCC, „sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului"; în conformitate cu art. 1032 NCC, nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă; art. 1064 alin. (2) NCC, la care ne-am referit mai sus, fixează expres sancţiunea nulităţii relative (pentru cauză falsă - n.n.), dispunând: „dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este anulabil" etc.