Art. 1274 Noul cod civil Riscul în contractul translativ de proprietate Efectele contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 6-a
Efectele contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 6-a
Efectele contractului
Art. 1274
Riscul în contractul translativ de proprietate
(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
| ← Art. 1273 Noul cod civil Constituirea şi transferul drepturilor... | Art. 1275 Noul cod civil Transmiterea succesivă a unui bun... → |
|---|
2. Riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 94).
3. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care regula
Citește mai mult
aplicabilă riscului diferea după cum contractul sinalagmatic era sau nu translativ de proprietate. Codul civil din 2009 realizează o unificare, în sensul că regula generală potrivit căreia riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat se aplică atât contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate, cât şi contractelor sinalagmatice translative de proprietate (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 185).4. Riscul contractului este suportat de partea contractantă a cărei prestaţie nu poate fi executată datorită unui caz de forţă majoră şi se concretizează, pe de o parte, în imposibilitatea contractantului respectiv de a pretinde celuilalt contractant să-şi execute propria sa prestaţie, iar, pe de altă parte, în obligaţia debitorului obligaţiei imposibil de executat de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei şi în general toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare (M.N. Costin, M.C. Costin, Dicţionar de drept civil, voi. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 370).
5. Problema riscului pieirii fortuite a bunului este soluţionată de art. 1274, consa-crându-se, şi în materia contractelor translative de proprietate, regula res perit debitori. Deci, contrar fostelor principii care guvernau materia suportării riscurilor în actele translative de proprietate, care, întemeindu-se pe dispoziţiile Codului civil care dispuneau că simplul acord de voinţă transferă proprietatea, fără a fi nevoie de predarea bunului, statuau că riscul este suportat de proprietarul bunului care a pierit, legiuitorul contemporan, plecând de la caracterul reciproc şi interdependent a obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic, consacră regula suportării riscurilor de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.
6. în alte cuvinte, dacă bunul ce formează obiectul obligaţiei va pieri fortuit, înainte de predarea sa către proprietar, debitorul obligaţiei de predare nu va mai putea pretinde de la cocontractant executarea prestaţiei sale; dacă însă cocontractantul şi-a executat obligaţia sa, debitorul obligaţiei de predare a bunului va trebui să restituie ce a primit.
7. Problema riscului pierii bunului se soluţionează identic, fie că este vorba despre bunuri generic determinate ori despre bunuri determinate individual. Ceea ce diferă însă este în ce constă acest risc: astfel, în cazul bunurilor individual determinate, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie, pe când debitorul obligaţiei de predare a unor bunuri de gen va fi obligat să remită bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate, fără a putea pretinde creditorului dreptului de a primi bunurile mărirea propriei prestaţii.
8. Cu toate acestea, dacă creditorul obligaţiei este pus în întârziere cu privire la preluarea bunului, riscurile trec în sarcina acestuia, chiar dacă ar face dovada pieirii bunului şi în situaţia în care acesta ar fi fost predat la timp. în această ipoteză, riscul este strâns legat de ideea de culpă, care, de obicei, corespunde cu încălcarea oricărei obligaţii.
Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 971. în contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizicopericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului (C. civ. 1079 şi urm., 1156, 1295,1406, 1479 şi urm.)”.
Art. 971 C. civ. 1864
"În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţămîntului părţilor, şi lucrul rămîne în rizico-pericolul dobînditorului, chiar cînd nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului."
Această regulă este supletivă, părţile putând deroga prin convenţia lor.
Prin urmare, riscul se transmite prin predarea bunului, nu prin transmiterea dreptului.
Dacă bunul a pierit fortuit, soluţia este diferită, după cum creditorul obligaţiei de predare a fost sau nu pus în întârziere: dacă a fost pus în întârziere, creditorul preia riscul, iar dacă nu a fost pus în întârziere, debitorul pierde dreptul la contraprestaţie, iar
Citește mai mult
dacă a primit-o, trebuie să o restituie.Potrivit prevederilor art. 108 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:
Dispoziţiile art. 1.274 din Codul civil privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.