Art. 1275 Noul cod civil Transmiterea succesivă a unui bun mobil Efectele contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 6-a
Efectele contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 6-a
Efectele contractului
Art. 1275
Transmiterea succesivă a unui bun mobil
(1) Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.
(2) Este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător.
(3) Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil corporal şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată.
| ← Art. 1274 Noul cod civil Riscul în contractul translativ de... | Art. 1276 Noul cod civil Denunţarea unilaterală Efectele... → |
|---|
Articolul 1275 are drept premisă transmiterea succesivă a unui bun mobil, iar neprecizarea modului de efectuare a transmiterii (cu titlu oneros sau gratuit) îi conferă acestei dispoziţii legale valoarea de normă generală, spre deosebire de art. 937 NCC care reprezintă norma specială, prin precizarea caracterului oneros al translaţiei proprietăţii. Relaţia de tip normă generală (art. 1275) – normă specială (art. 937) nu presupune, în cazul de faţă, un regim derogator al normei speciale,
Citește mai mult
întrucât aceasta doar detaliază regula de bază a transmiterii succesive a unui bun mobil stabilită în art. 1225: cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.Noul Cod civil reiterează esenţa dispoziţiilor din art. 972 C.civ., neaducând noutăţi legislative în această privinţă, prin reafirmarea vechii reguli en fait des meubles, la possesion vaut titre (în materia bunurilor mobile, posesia valorează titlu de proprietate).
Alineatul (2) defineşte buna-credinţă a posesiei dobânditorului prin ignorarea neasumării anterioare de către înstrăinător a obligaţiei de transmitere către o altă persoană; ignorarea este definită atât într-o manieră subiectivă, efectivă (nu a cunoscut) cât şi într-o manieră obiectivă (nici nu putea să cunoască). Pentru detaliere, a se vedea şi art. 938 NCC referitor la buna-credinţă a posesiei dobânditorului cu titlu oneros. De asemenea, alin. (2) stabileşte că momentul necesar şi obligatoriu al existenţei bunei-credinţe este cel al intrării în posesie.
Alineatul (3) prevede soluţia legală pentru ipoteza în care niciunul dintre dobânditori nu a dobândit posesia efectivă a bunului, iar creanţele de predare sunt exigibile, în direcţia preferării celui care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată; este o aplicaţie a principiului qui prior tempore potior iure.
I. Atât proprietarul unui imobil, închiriat ori arendat cu contract anterior transmiterii lui cât şi un locatar posterior, fără a distinge dacă locatarul anterior a fost ori nu pus în folosinţa imobilului, trebuie să respecte exerciţiul drepturilor locatarului anterior, pentru tot timpul cât contractul le este opozabil. Simpla posesiune a moşiei arendate nu poate atribui arendaşului posterior dreptul de a fi menţinut în folosinţa moşiei, căci eficacitatea posesiunei nu se poate invoca când sunt în discuţiune drepturi incorporale ca acelea rezultând din contractele de arendare
Citește mai mult
(Cas.II, dec. civ. nr. 126 din 2 iunie 1914, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 416).
2. Dacă însă niciunul dintre dobânditori nu are posesia bunului şi creanţa ambilor a devenit exigibilă, câştig de cauză va avea cel ce a sesizat mai întâi instanţa de judecată.
3. în
Citește mai mult
realitate, convenţia transmite şi în acest caz proprietatea obiectului mobil, independent de tradiţiunea sa, chiar dacă alienatorul a înstrăinat obiectul succesiv la mai multe persoane. în principiu deci, primul achizitor este adevăratul proprietar. însă dacă primul achizitor nu se pune în posesia obiectului şi dacă alienatorul profită de acest fapt pentru a înstrăina obiectul unui al doilea achizitor, iar acesta se pune în posesie, al doilea achizitor poate paraliza dreptul primului achizitor opunându-i regula art. 1909 C. civ. 1864, după care posesorul unui lucru mobil poate respinge orice acţiune în revendicare, chiar a adevăratului proprietar (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bolănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. II, p. 105).4. Trebuie însă să observăm că art. 972 C. civ. 1864 nu se aplică la mobilele incorporale, nici la universalităţile de mobile, pentru că acestea nu sunt susceptibile de posesiune materială (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 176).
5. Este suficient ca buna-credinţă să fi existat în momentul punerii sale în posesiune; de unde resultă că aflarea despre prima înstrăinare în urma trădărei lucrului n-ar face pe al doile achisitor să peardă proprietatea pe care el a dobândit-o prin prescripţie instantanee (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, nota de subsol nr. 3, p. 174).
6. Astfel, în mod tradiţional, chiar dacă discutabil, s-a considerat că dispoziţiile art. 972 C. civ. 1864 (art. 1275 NCC - n.n. T.V.R.) reglementează un caz particular al ipotezei prevăzute în art. 1909 alin. (1) C. civ. 1864 (art. 973 alin. (1) NCC - n.n. T.V.R.). Or, în cazul reglementat în art. 972 C. civ. 1864 se prevede expres că al doilea dobânditor, deşi primeşte bunul de la un detentor precar, va fi preferat faţă de primul dobânditor, deşi acesta devenise chiar proprietar în momentul încheierii contractului translativ, ţinând seama de principiul consensualismului, dar numai în măsura în care al doilea dobânditor este de bună-credinţă.
Aşadar, în acest caz, el dobândeşte dreptul de proprietate în momentul în care întruneşte în persoana sa, cu bună-credinţă, elementul subiectiv şi elementul material al posesiei (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 386).
7. De pildă, dacă cineva vinde bunul său mobil la doi cumpărători, atunci prima vânzare a transferat proprietatea la primul cumpărător; dar vânzătorul continuă să păstreze bunul asupra sa, devenind astfel detentor precar. în calitate de detentor precar vinde bunul celui de al doilea cumpărător, căruia îi şi predă bunul. Acest din urmă cumpărător este dobânditor de bună-credinţă care a dobândit bunul de la un detentor precar. Aşadar, acest al doilea cumpărător va fi preferat. Jurisprudenţa a statuat că buna-credinţă trebuie să existe în momentul intrării în posesie, şi nu în momentul încheierii contractului între dobânditor şi detentor (O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 594-595).