Art. 1528 Noul cod civil Executarea obligaţiei de a face Executarea silită în natură Executarea silită a obligaţiilor

Am obtinut la instanta contencios pe legea 544/ art 1 al 1
DECIZIA obligatia de a face Declinata
De 1 an ma tin cu acest proces
Ce am de facut ?
Unde o declina?
Judecatoarea a fost EXCLUSA djn MAGISTRATURA nu stiu motivul
Ce mai fac ?
Pot cere executarea silita a deciziei
Obligatia de a face ?

Imi revendic plata retroactiva a union sume de bani

AM DATO IN JUDECATA SI TREBUIE SA DEPUN ACTELE CU ARTICOLUL DE AICI LA TRIBUNAL

Ce art.NCC sa invoc pt.prejudicii (daune )matrimoniale,datorită debransarii de la canal a casei, fara motiv si fara sa-ma anunte inainte.Am depistat după o lună când casa imi era inundată.

JURISPRUDENŢĂ

1. Finalitatea textului art. 1077 C. civ. 1864 constă în determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui contract încheiat între părţi, sub sancţiunea suportării cheltuielilor pe care le implică executarea sa. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, care ar duce la întârzierea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca exigenţă a executării obligaţiilor civile. Astfel, prin executarea silită a unei obligaţii de a face se asigură realizarea

Citește mai mult

drepturilor legale ale creditorului, dând expresie principiului garantării dreptului de proprietate privată. Dispoziţiile art. 1077 C. civ. 1864 trebuie coroborate cu cele ale art. 580* C. proc. civ., potrivit cărora, „Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului". Faţă de aceasta debitorul are posibilitatea ca, în faţa instanţei judecătoreşti, să utilizeze toate mijloacele procedurale reglementate de lege în vederea pregătirii apărării sale, beneficiind, în acest mod, de dreptul la un proces echitabil şi de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil (C.C., dec. nr. 59/2006, M. Of. nr. 195/2006; dec. nr. 1203/2008, M. Of. nr. 836/2008; dec. 134/2009, M. Of nr. 278/2009).

2. Cu privire la obligaţiile de a face, Codul civil prevede unele dispoziţii speciale, care pleacă de la premisa că, în principiu, şi aceste obligaţii trebuie să se execute în natură. Astfel, cu privire la obligaţia de a face, art. 1077 C. civ. 1864 dispune că, dacă aceasta nu a fost executată de către debitor, creditorul poate fi autorizat de către instanţa judecătorească să o realizeze el, pe cheltuiala debitorului. Prin urmare, obligaţia de a face nu are caracter alternativ, ea are un singur obiect, şi anume faptul promis. De aceea, cât timp executarea în natură este posibilă, debitorul nu se poate libera decât efectuând prestarea promisă; executarea obligaţiei se face deci în natură şi numai în mod subsidiar, când aceasta nu este posibilă, se recurge la executarea prin echivalent (C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 1954/2001, in A. Rusu, Executarea obligaţiilor, p. 2).

3. Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului, conform căruia puterea contractelor în raporturile dintre părţi este asimilată cu forţa juridică a legii. în acest fel, libertatea contractuală se prelungeşte şi dincolo de momentul încheierii contractului, în domeniul executării contractului, creditorului recunoscându-i-se dreptul de a pretinde de la debitorul său executarea în natură sau prin echivalent a prestaţiei neexecutate din culpă sau executată în mod defectuos. Prin contractul de vânzare-cumpărare, pârâţii au vândut reclamantei două terenuri situate în extravilan, străbătute de linii de tensiune pe latura de sud. Pentru utilizarea terenurilor de către reclamantă, vânzătorii şi-au luat obligaţia de a face demersurile necesare în vederea devierii acestei linii de tensiune. Această obligaţie de a face constituie o obligaţie accesorie, dar, potrivit principiilor enunţate mai sus, este considerată de părţi ca fiind esenţială pentru încheierea contractului. Importanţa acordată acestei clauze contractuale rezultă mai ales din convenţia încheiată ulterior, prin care, de comun acord, părţile precizează conţinutul acestei obligaţii, termenul de executare şi răspunderea în caz de neexecutare. Chiar dacă acest ultim act nu este semnat decât de unul dintre vânzători, obligaţia de a face, fiind clauză a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de ambii vânzători, incumbă ambilor vânzători. Reclamanta prin acţiune a insistat în executarea acestei obligaţii de către pârâţi, potrivit convenţiei, dar în situaţia în care aceştia refuză executarea, a solicitat aducerea la îndeplinire de către creditoare, pe cheltuiala pârâţilor. Potrivit art. 1077 C. civ. 1864, obligaţia de a face care nu presupune un fapt personal al debitorului poate fi adusă la îndeplinire de către creditor, cu autorizarea instanţei, pe cheltuiala debitorului. în speţă, conţinutul obligaţiei de a face nu constă într-un fapt personal al pârâţilor, lucrările specificate putând fi executate şi de către reclamantă, dar pe cheltuiala debitorilor (C.A. Craiovo, s. I civ., min. şi fam., dec. nr. 19/2011, în B.C.A. nr. 6-7/2011).

4. Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1075, art. 1076, art. 1077 şi urm. C. civ. 1864, obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Inspectoratul General de Poliţie să-i comunice un exemplar (copie) al ordonanţei prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva sa. Din motivarea în fapt şi în drept a cererii a rezultat că reclamantul nu a făcut referiri care să poată fi încadrate în legi speciale de reparaţie, respectiv nu a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii luate prin ordonanţă, ci a urmărit doar să intre în posesia documentului arătat, în atare situaţie, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie „obligaţia de a face", obiect ce se încadrează în reglementările de drept comun indicate de reclamant ca temei juridic al cererii, şi anume dispoziţiile art. 1075, art. 1076, art. 1077 şi urm. C. civ. 1864. Rezultă că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora „judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe", competenţa materială de primă instanţă aparţine judecătoriei (I.C.CJ., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2930/2011, în Legalis).

5. Obiectul cauzei deduse judecăţii îl constituie o obligaţie de a face, respectiv obligaţia pârâtului, persoană fizică, la reluarea furnizării energiei electrice. Ca instituţie juridică, obligaţia de a face este reglementată de dispoziţiile art. 1073-1077 C. civ. 1864, care prevăd posibilitatea creditorului de a cere îndeplinirea obligaţiei, ceea ce presupune existenţa unui raport obligaţional, în cauză contractul de închiriere prin care pârâtul nu s-a obligat la furnizarea energiei electrice. Condiţiile prevăzute de textul legal invocat nu ţin de clauzele contractului de închiriere încheiat între părţi, ci de situaţia că pârâtul nu poate fi ţinut la o obligaţie de a face, care nu are legătură cu exercitarea unui drept al său. Or, acest drept de care ţine obligaţia de a face nu există. Pârâtul nu este titular al dreptului de furnizare şi distribuţie a energiei electrice, drept consacrat prin lege specială numai societăţilor de furnizare şi de distribuţie (C.A. Suceava, s. corn., cont. adm. şi fisc., dec. nr. 127/2009, înJurindex).

6. Reclamanţii au încheiat cu pârâtul un act sub semnătură privată prin care au vândut acestuia din urmă proprietatea lor, compusă din teren, casă şi anexă, dată la care au predat bunurile şi au primit preţul, iar ulterior s-a pronunţat o hotărâre ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare. Ulterior pronunţării hotărârii, pârâtul şi-a deschis rol agricol, astfel că reclamanţii au fost înştiinţaţi că au de achitat impozitul aferent acestei proprietăţi pentru intervalul cuprins între data încheierii actului sub semnătură privată şi data deschiderii rolului fiscal. Obligaţia de a achita impozitul nu este o obligaţie asumată prin convenţia părţilor de către pârât, astfel că reclamanţii nu pot solicita obligarea acestuia la plata impozitului, în baza principiului executării în natură a obligaţiilor. Dacă există o obligaţie în sarcina pârâtului, aceasta ar putea fi născută dintr-un fapt juridic, mai exact o îmbogăţire fără justă cauză, caz în care reclamanţii ar avea la îndemână o acţiune în pretenţii care să aibă ca temei verificarea condiţiilor impuse pentru o astfel de acţiune. Totuşi, dacă am putea reţine o obligaţie în sarcina pârâtului, aceasta ar fi o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat. Numai că, în cazul obligaţiei de mijloace (de prudenţă şi diligenţă), spre deosebire de obligaţia de rezultat, îndatorirea asumată nu este precizată la momentul contractării, iar în cazul neatingerii rezultatului dorit sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea acestuia prudenţa şi diligenţă care se impuneau revine creditorului. Dacă reclamanţii sunt nemulţumiţi de stabilirea plăţii impozitului în sarcina lor, aceştia au la îndemână o altă cale pentru contestarea actelor fiscale şi obligarea instituţiilor pârâte la acţiuni de natură fiscală, o procedură specială prevăzută de normele speciale şi o acţiune în obligaţia de a face (C.A. laşi, s. civ., dec. nr. 52/2008, în Jurindex).

7. Potrivit Deciziei nr. 32/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fără conţinut economic. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. în consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. într-adevăr, în considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, nu este enumerată şi obligaţia de a face, însă enumerarea instanţei de recurs în interesul legii este exemplificativă, decizia având o aplicare mai largă decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De fapt, decizia stabileşte cu caracter obligatoriu obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art. 1 şi art. 2 C. proc. civ. Obligaţia de a face, respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără îndoială caracter patrimonial, urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului determină natura litigiului, reţinând că a susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. în condiţiile în care valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea pârâtă a adjudecat bunul, valoarea de demolare neputând fi decât situată sub această valoare a bunului, aceasta nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoare distinctă. Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma de 100.000 lei, competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect obligaţia de a face, adică obligaţia de a demola împrejmuirea, revine judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate se află situată aceasta (C.A. Craiovo, s. com., dec. nr. 31/2010, în Jurindex).