Art. 1566 Noul cod civil Noţiune Cesiunea de creanţă în general Cesiunea de creanţă
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Cesiunea de creanţă
SECŢIUNEA 1
Cesiunea de creanţă în general
Cesiunea de creanţă
SECŢIUNEA 1
Cesiunea de creanţă în general
Art. 1566
Noţiune
(1) Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol.
| ← Art. 1565 Noul cod civil Efectele admiterii acţiunii Acţiunea... | Art. 1567 Noul cod civil Felurile cesiunii Cesiunea de creanţă... → |
|---|
1. Cesiunea de creanţă este un mod de transmitere a dreptului (de creanţă) şi nu a obligaţiei (corelative), care va rămâne în patrimoniul aceluiaşi debitor. De aici decurge faptul că dreptul transmis (care este acelaşi cu cel dobândit de cesionar) nu îşi schimbă regimul juridic în raport cu debitorul cedat, persoană ce poate fi constrânsă de noul creditor (cesionarul) doar în aceleaşi moduri în care o putea face şi vechiul creditor (cedentul). în sens contrar a hotărât instanţa supremă într-o decizie de speţă în care debitorul cedat se opunea executării sale directe în baza
Citește mai mult
contractului de cesiune de creanţă ce garanta un credit bancar, de către banca-cesionar, având în vedere că raportul juridic de creanţă dintre debitor şi cedent nu era constatat printr-un titlu executoriu. Instanţa a reţinut că nu este întemeiată susţinerea potrivit căreia contractul de cesiune nu poate fi executat silit pentru că nu este o garanţie reală, având în vedere că acesta a fost învestit cu formulă executorie. Cesiunea de creanţă, odată învestită cu formulă executorie, reprezintă un titlu executoriu supus executării silite, a cărui nulitate se poate constata pe alte căi procedurale (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2852/2006, în J.S.Com. 2006). Notă. A se vedea speţa nr. 1 din secţiunea „Jurisprudenţă" de sub art. 1578. în realitate, în cauză, contractul de credit bancar reprezenta titlu executoriu şi putea fi pus în executare direct contra debitorului (cedentul din cadrul cesiunii), şi la fel era şi contractul de cesiune dintre debitor (în calitate de cedent) şi bancă (cesionar) cu privire la drepturile şi obligaţiile cedentului şi ale cesionarului (cesiunea fiind accesoriu al creditului). însă, contractul dintre cedent şi debitorul cedat (în speţă o vânzare) nu era supus acestei dispoziţii speciale, deci nu putea fi direct învestit cu formulă executorie şi pus în executare, ci era nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.2. Obiectul reglementării cunoaşte o evoluţie faţă de reglementarea anterioară. Astfel, art. 1391-1404 C. civ. 1864 priveau „strămutarea creanţelor şi altor lucruri necorporale". Prin „strămutare" se înţelegea, îndeobşte, vânzarea. Chiar dacă legiuitorul folosea separat termenii de „strămutare", „cesiune" şi „vânzare", sau chiar în opoziţie noţiunile de „cesiune" şi „vânzare" (a se vedea, de
Citește mai mult
exemplu, art. 1396 C. civ. 1864), de unde s-ar fi putut trage concluzia că reglementarea se extindea la toate formele de transfer, atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, totuşi, încorporarea articolelor de lege în titlul despre vânzare a dus la calificarea uzuală a cesiunii drept o formă de vânzare (transfer cu titlu oneros).3. în continuare, prin „creanţe şi alte lucruri necorporale" se desemnau: drepturile de creanţa; drepturile reale (altele decât dreptul de proprietate, de exemplu uzufruct şi super-ficie), inclusiv dreptul la acţiune în justiţie ce decurge din acestea; proprietăţile incorporate (din activităţi comerciale sau de creaţie); şi titlurile de valoare (G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 79). Sintetizând, obiectul incorporai al vânzării era reprezentat de: dreptul de creanţă (propriu-zis ori cuprins într-o valoare mobiliară), dreptul real (altul decât cel de proprietate, dacă era vorba despre lucruri corporale, şi inclusiv cel de proprietate, în privinţa lucrurilor incorporale), alături de acţiunile judiciare.
4. Dreptul real trebuia să fie altul decât cel de proprietate, dacă era vorba despre lucruri corporale, pentru că, în concepţia vechiului Cod civil, dreptul de proprietate era încorporat şi materializat în obiectul său, deci se confunda cu lucrul ce îi forma obiectul. De altfel, în doctrina veche, împărţirea bunurilor în corporale şi incorporale echivala cu opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de creanţă, pe de altă parte (G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 79), opinie coroborată şi cu o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale în: drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale (Idem, p. 58, nota de subsol nr. 2).
5. Dacă aceasta era teoria juridică, în realitate, drepturile reale erau sustrase acestei reglementări (prin efectul combinat al art. 971 şi art. 1295 alin. (2) C. civ. 1864], iar proprietăţile incorporale şi valorile mobiliare, la rândul lor, beneficiau de o legislaţie separată, astfel că regulile vechiului Cod civil se aplicau doar transferului drepturilor de creanţă şi acţiunilor.
6. Articolele 1566-1592 din noul Cod civil consacră legislativ această situaţie de fapt anterioară, reglementând doar transferul (cesiunea) de creanţă (deci a drepturilor de creanţă propriu-zise). Soluţia este justificată, pe de o parte, de noua concepţie potrivit căreia drepturile nu sunt bunuri (art. 542), care se aplică şi dreptului la acţiune în justiţie, iar, pe de altă parte, de trimiterea făcută de art. 1566 alin. (2) lit. b) la legislaţia specială în privinţa titlurilor de valoare.
7. Trebuie subliniat că ceea ce se transmite este dreptul de creanţă, în vreme ce obligaţia corelativă rămâne în patrimoniul aceluiaşi debitor (L. Pop, Cesiunea de creanţa în dreptul civil român, în Dreptul nr. 3/2006, p. 9). Cesiunea (transportul) creanţelor trebuie privită în paralel cu transmiterea drepturilor reale, cele două operaţiuni juridice fiind simetrice şi bazate, fiecare, pe una dintre cele două categorii fundamentale de drepturi patrimoniale (dreptul de creanţă şi, respectiv, dreptul real).
8. Cesiunea de creanţă constituie şi o formă de schimbare a subiectului activ al raportului juridic obligaţional (de creanţă), alături de novaţie şi subrogaţie personală (G. Boroi, M.M. Pivniceru, T.V. Rădulescu, L. Irinescu, Drept civil. Partea generala. Explicaţii teoretice, speţe şi grile, Ed. Homangiu, Bucureşti, 2008, p. 42), dar, în acord cu sublinierea anterioară, schimbarea nu priveşte subiectul pasiv şi nici conţinutul raportului juridic.
9. Elementul fundamental al operaţiunii este transmiterea creanţei (a dreptului de creanţă), în baza acestuia putând fi caracterizată figura juridică drept o cesiune. Pentru atingerea acestui scop, este folosit un instrument, reprezentat de o altă instituţie juridică.
10. Instrumentul obişnuit este contractul de vânzare-cumpărare. în cadrul acestuia, transmiterea creanţei este o parte a obiectului contractului (care este dublu), în vreme ce a doua parte (contraprestaţia) este transmiterea unei sume de bani; părţile contractului schimbă o creanţă pentru o sumă.
11. Dar contractul de vânzare nu este singurul instrument care poate fi folosit pentru transferarea unei creanţe. în funcţie de scopul urmărit de părţi, pot fi folosite alte contracte cu titlu oneros (de exemplu schimbul, dacă se primeşte un alt bun pentru creanţa transmisă) sau donaţia (dacă cesiunea este cu titlu gratuit).
12. Aşadar, convenţia prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane, denumită de lege cesiune de creanţă, constituie, în acelaşi timp, şi un alt contract, fie cu titlul oneros (vânzare-cumpărare, schimb etc.), fie cu titlu gratuit (donaţie).
13. Dată fiind dubla semnificaţie juridică, din punct de vedere terminologic, operaţiunea juridică de transfer al unei creanţe poate primi, simultan, două denumiri, respectiv cea de „cesiune de creanţă" şi cea a contractului folosit ca instrument. Astfel, transferul unei creanţe în schimbul unui preţ este, concomitent, un contract de cesiune de creanţă (contractul - scop) şi un contact de vânzare-cumpărare (contractul - mijloc). Simultaneitatea nu se opreşte doar la nivel terminologic ci cuprinde şi regimul juridic aplicabil (potrivit art. 1567).
14. Tot din perspectivă terminologică, trebuie subliniat că Noul Cod civil foloseşte noţiunea de „cesiune" cu sensul de transfer, prin intermediul oricărei instituţii juridice, şi se referă atât la drepturi privite individual [cesiunea de creanţă, cesiunea uzufructului reglementată de art. 714, cesiunea dreptului de a invoca accesiunea, stabilită de art. 693 alin. (4) etc.J, cât şi la un ansamblu de drepturi şi obligaţii interdependente (cesiunea de contract -art. 1315-1320).
15. Regulile cesiunii de creanţă nu se aplică transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal, întrucât acesta se bucură de o reglementare proprie, atât pentru persoana fizică (regulile moştenirii) cât şi pentru persoana juridică (regulile fuziunii, divizării şi transformării).
16. în mod similar, transferul titlurilor de valoare şi al altor instrumente financiare face obiectul unor legi speciale, cum ar fi Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital (M. Of. nr. 571/2004).
17. Inaplicabilitatea stabilită de alin. (2) se justifică prin diferenţa de obiect, atât în ce priveşte transmisiunea universală ori cu titlu universal (unde creanţa se transmite global împreună cu alte bunuri, iar regimul juridic priveşte ansamblul, şi nu creanţa în mod individual), cât şi cea a titlurilor de valoare sau a altor instrumente financiare (care pot face obiectul speculaţiilor, deci au nevoie de o reglementare specială detaliată, care să prevină abuzul şi înşelăciunea).
18. Prin validarea popririi are loc o cesiune forţată de creanţă în favoarea creditorului popritor, astfel că, în limita creanţei urmărite, terţul poprit devine un debitor principal (/. Rebeca, Executarea silitâ prin poprire, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 175).
Citește mai mult
cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe [art. 1567 alin. (2) şi (3) C.civ.].)Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia, nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi (notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat, acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat printr-un înscris cu dată certă; însă, în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe va fi preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor - art. 1583 C.civ.).
În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni; fac excepţie creanţele declarate de lege incesibile (de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere).