Art. 1567 Noul cod civil Felurile cesiunii Cesiunea de creanţă în general Cesiunea de creanţă
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Cesiunea de creanţă
SECŢIUNEA 1
Cesiunea de creanţă în general
Cesiunea de creanţă
SECŢIUNEA 1
Cesiunea de creanţă în general
Art. 1567
Felurile cesiunii
(1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
(2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.
(3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.
| ← Art. 1566 Noul cod civil Noţiune Cesiunea de creanţă în... | Art. 1568 Noul cod civil Transferul drepturilor Cesiunea de... → |
|---|
1. Cesiunea unei creanţe, făcută cu titlu oneros, fiind o vânzare, după cum reiese din termenii art. 1396 şi art. 1397 C. civ. 1864 [în prezent art. 1567 alin. (3) NCC - n.a.], şi o vânzare neputând avea fiinţă fără un preţ determinat sau determinabil după clauzele contractului, de aici rezultă că este nulă orice cesiune de creanţă în care părţile n-au stipulat niciun preţ (Trib. Putna, 1904, apud C. Hamangiu, N. Ceorgean, op. cit., voi. III, p. 513, nr. 5).
2. Oferta de donaţie a unui imobil, nefiind urmată de acceptarea reclamantului (donatar) în aceeaşi formă autentică, nu
Citește mai mult
valorează ca act de donaţie, dar, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, ofertantul (donator), ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, i-a cesionat reclamantului (donatar) drepturile sale. Conversiunea actului juridic înseamnă considerarea manifestării de voinţă în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu numai în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. Manifestarea de voinţă este calificată, astfel, ca fiind echivalentă unui anumit act juridic, dând eficienţă realizării scopului urmărit, respectiv de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat. Faţă de cele expuse, reclamantul (devenit cesionar) îşi legitimează calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (I.C.C.J., s. civ şi de propr. int., dec. nr. 2556/2007).3. în constatarea calităţii procesuale active, cesiunea de drepturi litigioase nu poate fi interpretată ca o acceptare a succesiunii în termen, în raport de dispoziţiile clare ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pentru a fi repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, moştenitorul proprietarului imobilului de la momentul preluării abuzive trebuie să adreseze o notificare în nume propriu sau prin reprezentant (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 137/2008).
4. Din analiza dispoziţiilor legale speciale aplicabile materiei, rezultă că actul de cesiune a părţilor sociale, chiar cu titlu gratuit, nefiind menţionat printre excepţiile de la încheierea actului sub semnătură privată, nu trebuie să îmbrace, pentru validitate, forma autentică. în consecinţă, de vreme ce legea specială nu pretinde îndeplinirea acestei formalităţi, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile comune în materie, cuprinse în prevederile art. 813 din C. civ. 1864, întrucât dispoziţiile speciale au un caracter derogator. Pe cale de consecinţă, nici cerinţa supralegalizării procurii speciale în temeiul căreia s-a încheiat actul adiţional nu trebuia îndeplinită, în considerarea faptului - corect reţinut de ambele instanţe de fond - că această formalitate atestă, în sensul art. 2 şi 5 din Convenţia de la Haga din 1961, autenticitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului, sau, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act, apostila fiind eliberată la cererea semnatarului actului, în speţă a reclamantului (I.C.C.J., s. corn., dec. nr. 788/2008). Notă. Punctul de vedere contrar, respectiv că cesiunea realizată prin donaţie trebuie să îmbrace forma autentică, era anterior susţinut de doctrină (C. Stdtescu, C. Bîrson, TGO, p. 467; L. Pop, Contribuţii, p. 202 şi 204) şi este stabilit expres de Noul Cod civil, care tranşează disputa prin art. 1567 alin. (2).
5. Băncile pot efectua orice alte activităţi sau operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante. Dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres prevăzut şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum (în prezent O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori - n.a.), iar acestea se bazează pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr. 58/1998 (în prezent O.U.G. nr. 99/2009 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului - n.a.] (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2438/2008).
2. Codul
Citește mai mult
civil anterior reglementa cesiunea de creanţă ca o varietate de vânzare, normele fiind cuprinse în Cartea III (Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea), Titlul V (Despre vinderi), Capitolul VIII (Despre strămutarea creanţelor şi a altor lucruri necorporale), art. 1391-1404.3. Noul Cod civil are o viziune mai largă asupra instituţiei, de altfel în acord cu doctrina care a subliniat constant că transferul creanţei (care este esenţa operaţiunii juridice) se poate face atât pentru un preţ în bani (rezultatul fiind un contract de vânzare), cât şi pentru un alt beneficiu (de exemplu pentru un alt bun, rezultând un contract de schimb) sau chiar şi în lipsa oricărei contraprestaţii (contractul rezultat având natura juridică a unei donaţii).
4. însă noua lege a renunţat la unele soluţii anterioare; retractul litigios (art. 1402-1404 C. civ 1864), deşi era una dintre cele mai vechi instituţii de drept civil (introdusă de împăratul bizantin Anastase (491-518 d.Hr.) prin legea Per diversas şi confirmată de împăratul Justi-nian (527-565 d.Hr) prin legea Ab Anastasio), nu mai este reglementat. Interesant este faptul că, în acest fel, se revine la o situaţie şi mai veche; astfel, prin constituţiile împăraţilor Graţian, Valentinian şi Theodosiu (375-395 d.Hr.), vânzările de drepturi litigioase erau oprite, iar procesele continuau între creditorii primari şi debitorii lor, ignorându-se cesiunea intervenită ulterior.
5. Pentru această revenire pot fi identificate cel puţin două explicaţii, care nu sunt concurente. Astfel, pe de o parte, noua reglementare este a întregului drept privat, deci include şi raporturile juridice anterior denumite „comerciale"; or, potrivit art. 45 C. corn., retractul litigios nici nu se aplica în caz de cesiune a unui drept derivând dintr-un fapt comercial, astfel că renunţarea la instituţie reprezintă o generalizare a acestei soluţii. Pe de altă parte, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (aşadar. Noul Cod de procedură civilă), dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Rezultă că cesiunea unui drept litigios este inopozabilă pârâtului (debitor cedat), astfel că retractul litigios este inutil.
6. Indiferent de explicaţie, în perioada dintre începerea aplicării Noului Cod civil (01.10.2011) şi cea a intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, drepturile litigioase vor putea fi cesionate fără ca debitorul cedat să mai aibă la dispoziţie retractul litigios. însă, potrivit art. 117 alin. (1) LPA, creanţa transmisă prin cesiune sau subrogaţie, intervenită după data intrării în vigoare a Codului civil, îşi păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data naşterii creanţei. Pentru cesiunile de drepturi litigioase încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil îşi păstrează aplicabilitatea dispoziţiile art. 1402-1404 C. civ. 1864 (art. 124 LPA).
7. Articolul 1567 alin. (1) oferă o clasificare a cesiunilor, după scopul urmărit de părţi, în cesiuni cu titlu oneros şi cu titlu gratuit. Din aceeaşi perspectivă, doctrina franceză a sintetizat trei motive pentru care o creanţă poate fi cedată: a) pentru simpla realizare a unei transmiteri (sens în care îndeplineşte funcţia translativă); scopul uzual este o speculaţie, în sensul că cedentul va încasa imediat preţul cesiunii, care este mai mic, iar cesionarul va încasa ulterior valoarea nominală a creanţei, care este mai mare; b) pentru a efectua o plată (funcţia de plată), deci stingând o altă obligaţie a cedentului faţă de cesionar; sau
c) în vederea constituirii unei garanţii (funcţia de garantare; a se vedea şi infra, prezenta secţiune, comentariul nr. 15); fiind fără preţ (deci diferită de o vânzare) şi fără intenţia de gratificare (deci distinctă de o donaţie), cesiunea urmăreşte garantarea creanţei cesionarului contra cedentului; rezultatul final depinde de ce va face cedentul - dacă execută obligaţia faţă de cesionar, acesta trebuie să restituie creanţa cedată sau emolumentul acesteia; dacă nu execută, cesionarul-creditor îşi va satisface creanţa pe seama celei cedate (P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 795-798).
8. Cesiunea de creanţă este un contract, deci se supune regulilor generale ale acestuia şi preia caracterele juridice ale contractului - mijloc. De exemplu, vânzarea creanţei este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de drepturi.
9. Reglementarea cesiunii de creanţă (a contractului - scop) constituie normă specială în raport cu regulile privitoare la celelalte instituţii juridice la care se face apel pentru a se obţine transferul creanţei (contractul - mijloc). Această relaţie este stabilită în mod expres de art. 1567 alin. (2) şi (3). Deşi legea vorbeşte explicit doar de completarea dispoziţiilor „prezentei secţiuni" (Secţiunea 1, cea care reglementează cesiunea de creanţă în general), apreciem că acelaşi raport lege specială - lege generală se păstrează şi în privinţa cesiunii unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător (Secţiunea a 2-a), având în vedere că aceasta din urmă este tot un transfer - oneros ori gratuit - al unei specii de creanţă.
10. Cesiunea de creanţă priveşte numai latura activă a raportului juridic obligaţional, în sensul că se transferă dreptul corelativ obligaţiei. Spre deosebire de vechea legislaţie, Noul cod civil reglementează şi cesiunea de datorie, aşadar transmiterea laturii pasive a raportului juridic (art. 1599-1608), precum şi cesiunea de contract, respectiv transmiterea simultană atât a laturii active cât şi a celei pasive, în cazul în care părţile, în mod reciproc, şi-au conferit drepturi şi şi-au asumat obligaţii (art. 1315-1320).
11. Trebuie subliniat faptul că cesiunea de contract este reglementată ca o instituţie juridică sui-generis, cu natură juridică proprie şi reguli specifice, şi nu reprezintă o simplă alăturare a reglementărilor de la cesiunea de creanţă şi de la preluarea de datorie (A.l. Donilo, op. cit., p. 119). Deci, în raport cu cesiunea de contract, cesiunea de creanţă este normă specială.
12. Reglementarea cesiunii de creanţă constituie însă normă generală în raport cu dispoziţiile Secţiunii a 2-a a prezentului capitol, care se referă la cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător.
13. Cesiunea de creanţă poate avea şi valoarea juridică a plăţii, adică a executării unei obligaţii (art. 1493 NCC).
14. Cesiunea de creanţă consimţită pentru stingerea unei datorii de joc se poate asimila unei dări în plată, cu dubla condiţionare să fi fost notificată debitorului cedat şi să fie însoţită de remiterea titlului. Totuşi, este necesar ca aceasta să nu fie făcută ca garanţie, pentru că, dacă pierzătorul acceptă să garanteze cu creanţa cedată, atunci nu mai avem o plată, ci doar adăugarea unui nou debitor (M.M. Pivniceru, Contractele aleatorii, p. 316).
15. Cesiunea de creanţă poate avea funcţia de garanţie a realizării unui drept de creanţă, operaţiune denumită în dreptul francez cesiune fiduciară. în acest caz, debitorul dintr-un raport juridic obligaţional (care dobândeşte calitatea de cedent), cesionează cu titlu de garanţie creditorului său (în calitate de cesionar), o creanţă pe care o are faţă de un terţ (debitor cedat) şi care este debitorul său într-un alt raport obligaţional, urmând ca, în cazul în care debitorul-cedent nu îşi va îndeplini obligaţia asumată faţă de creditorul său (cesionarul), acesta să îşi poată satisface creanţa din valoarea creanţei pe care debitorul său o are faţă de terţul cedat. în acest caz, cesiunea se va face fără a primi un preţ şi fără intenţia de a-l gratifica pe cesionar (L. Pop, Contribuţii, p. 201).Pentru această situaţie, cesiunea de creanţă nu va putea fi calificată drept contract de garanţie reală mobiliară, întrucât operaţiunea încheiată de părţi va avea efectul specific unei cesiuni de creanţă, respectiv transmiterea creanţei de la cedent la cesionar, şi nu efectul specific contractului de garanţie reală mobiliară, respectiv constituirea unui drept real de garanţie asupra creanţei cedate.
16. Există, aşadar, două instituţii distincte: cesiunea de creanţă în scop de garantare şi garanţia reală mobiliară asupra dreptului de creanţă (A. Ilie, Executarea silită în materia garanţiilor reale mobiliare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 39-40, nr. 27-28).
17. Compensaţia voluntară în caz de joc sau prinsoare poate fi privită ca o cesiune de creanţă reciprocă, fiecare debitor cedând celuilalt creanţa pe care o are împotriva lui. în acest caz, ea reprezintă o plată efectivă şi pierzătorul nu o poate repeţi, deoarece contravaloarea creanţei pe care o avea împotriva câştigătorului a supus-o compensaţiei (M.M. Pivniceru, Contractele aleatorii, p. 316).
18. Cesiunea drepturilor litigioase este un contract aleatoriu, deoarece preţul este cert la momentul încheierii contractului, în timp ce valoarea ori existenţa dreptului cedat depinde de numeroase circumstanţe viitoare, dreptul litigios fiind dreptul a cărui recuperare este incertă, deoarece nimeni nu va şti care este rezultatul procesului şi, cu excepţia cazului în care şi-a asumat obligaţia de garanţie, cedentul nu o datorează, chiar dacă este vorba despre existenţa dreptului (Idem, p. 534).