Art. 1642 Noul cod civil Pieirea fortuită a bunului Modalităţile de restituire

Art. 1642

Pieirea fortuită a bunului

Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.

Comentarii despre Art. 1642 Noul cod civil Pieirea fortuită a bunului Modalităţile de restituire

Ion Filimon 13.08.2015

JURISPRUDENŢĂ

1. O simplă împrejurare externă, invincibilă numai în mod relativ, nu reprezintă un caz de forţă majoră. Pentru a exista un caz exonerator de răspundere, trebuie ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă, să aibă un caracter extraordinar şi să nu poată fi prevăzută şi depăşită, la nivelul actual al ştiinţei. Seceta prelungită, chiar dacă este constatată prin hotărâre de guvern, nu poate reprezenta un caz de forţă majoră în condiţiile în care, pe de o parte, aceasta putea fi prevăzută, iar, pe de altă parte, debitorul obligaţiei deduse judecăţii putea să îi înlăture

Citește mai mult

efectele prin utilizarea unui sistem de irigaţii, cu atât mai mult cu cât debitorul este un profesionist -persoană fizică autorizată (Trib. Bucureşti, s. a Vl-a com., dec. nr. 1370/2010, L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic, voi. I, p. 216).

Răspunde

Ion Filimon 13.08.2015

1. Potrivit art. 558 NCC, proprietarul suportă riscul pieirii bunului. Textul art. 1642 stabileşte o aplicaţie particulară a acestui principiu, în sensul că pieirea fortuită a bunului în mâna debitorului de bună-credinţă şi care nu a fost vinovat de naşterea obligaţiei de restituire îl liberează pe acesta. Trebuie menţionat că debitorul este un detentor precar, ţinut de o obligaţie de a face, iar nu un posesor căruia să îi incumbe o obligaţie de a da.

2. Protejarea creditorului se face prin încasarea indemnizaţiei corespunzătoare acestei pieiri, fie de la debitor, fie chiar de la cel ce este

Citește mai mult

ţinut să o plătească.

3. Reaua-credinţă a debitorului este sancţionată prin faptul că acesta rămâne ţinut de obligaţia de restituire - prin echivalent - a bunului.

4. Doar în mod excepţional debitorul de rea-credinţă sau care este vinovat de naşterea obligaţiei de restituire se poate libera de aceasta: atunci când probează că bunul ar fi pierit oricum. De exemplu, dacă bunul a rămas tot timpul în stăpânirea materială a unui terţ (pentru fapta căruia nu este răspunzător) şi bunul a pierit în mâna aceluia.

Răspunde

Ion Filimon 13.08.2015

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 995. (1) Când lucrul plătit nedebit era un imobil sau un mobil corporal, cel ce l-a primit cu rea-credinţă este obligat a-l restitui în natură, dacă există, sau valoarea lucrului dacă a pierit sau s-a deteriorat chiar în cazuri fortuite, afară numai de va proba că la aceste cazuri ar fi fost expus lucrul fiind şi în posesiunea proprietarului. (2) Cel care a primit lucrul, cu bună-credinţă, este obligat a-l restitui, dacă există, dar este liberat prin pierderea lui, şi nu răspunde de deteriorări (C. civ. 960,1083,1156)".

Răspunde