Art. 2054 Noul cod civil Noţiune Mandatul fără reprezentare Contractul de mandat

1. Contractul de comision a fost reglementat prin Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignaţie (M. Of. nr. 173/1934). Această lege a fost abrogată prin legea de punere în aplicare a Codului civil. Codul civil preia acest contract păstrând, în esenţă, reglementările din vechea lege.

2. Contractul de comision este un contract cu largă aplicare, prin intermediul acestora tinzându-se la accelerarea desfacerii mărfurilor, deoarece consignatarii au depozitele lor proprii de consignaţie, precum şi o reţea proprie de desfacere a mărfurilor. Pe de altă parte, prin vânzarea

Citește mai mult

bunurilor prin intermediul consignatarului, consignantul îşi diminuează cheltuielile de lansare a produselor dintr-o gamă variată, dar în cantităţi mici, precum şi cele de reclamă, implicate în vânzarea directă către consumatorii finali, deoarece firmele consignatare, de regulă, sunt specializate şi introduse deja pe piaţă. Contractul prezintă avantaje şi pentru consignatarul însărcinat cu vânzarea bunurilor date în consignaţie, deoarece acesta nu este nevoit să imobilizeze fonduri în mărfurile primite (F. Moţiu, op. cit., P- 258).

3. în doctrină, contractul de consignaţie a fost definit ca fiind acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul în natură (St.D. Cdrpenaru, op. cit., p. 569).

4. Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului de consignaţie.

5. Contractul de consignaţie este un contract bilateral (sinalagmatic): el dă naştere la obligaţii în sarcina consignatarului şi a consignantului.

6. Contractul de consignaţie este un contract cu titlu oneros: fiecare dintre părţile contractante urmăreşte realizarea unui folos patrimonial.

7. Contractul de consignaţie este un contract consensual: el ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor. Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terţilor nu este o condiţie a încheierii contractului, ci un efect al acestuia (St.D. Cdrpenaru, L. Stdnciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 397).

8. Prin urmare: consignatarul este împuternicit să vândă bunuri mobile; bunurile sunt vândute de consignatar în nume propriu, dar pe seama consignantului; bunurile sunt vândute de consignatar pe un preţ anticipat, stabilit de consignant; consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau să restituie bunul în natură, dacă nu a fost vândut (L. Uţd, op. cit., p. 228).

9. Astfel cum rezultă din definiţia legală, în esenţă, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision (consignantul dă împuternicire consignatarului să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama consignantului), care însă conţine şi elemente ale vânzării de mărfuri şi ale depozitului (S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 365).

10. Contractul de consignaţie este reglementat ca o varietate a contractului de comision, el prezintă însă unele particularităţi de natură să îi confere fizionomia juridică a unui contract de sine stătător (I. Schiau, op. cit., p. 459).

11. Principalele distincţii faţă de contractul de comision rezidă din următoarele restric-ţionări ale puterilor consignatarului: a) ca şi comisionarul, consignatarul este, şi el, împuternicit să încheie anumite acte juridice în nume propriu şi pe seama celuilalt cocon-tractant; puterile conferite consignatarului sunt însă restrânse, întotdeauna, la vinderea unor bunuri mobile care constituie proprietatea consignatarului; b) mandatul încredinţat consignatarului este limitat şi sub aspectul preţului de vânzare; vânzarea se va face pe un preţ stabilit, în mod anticipat, de consignant. Această restricţie este un efect normal al calităţii de proprietar al consignantului, singurul, deci, în măsură să decidă cu privire asupra valorii bunului supus vânzării; c) consignatarul nu se bucură de dreptul de retenţie acordat mandatarului şi comisionarului; în consecinţă, el este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau, dacă vânzarea nu s-a putut face, să restituie în natură bunurile încredinţate spre vânzare, chiar dacă remuneraţia sa nu ar fi fost plătită sau ar putea invoca alte creanţe asupra consignantului.

12. în principiu, obligaţiile consignatarului sunt obligaţii de diligenţă, dar, atunci când el vinde pe credit, ele se transformă în obligaţi de rezultat (I. Schiau, op. cit., p. 459).

JURISPRUDENŢĂ

1. Prin dec. nr. 499 A din 14 septembrie 2000 a C.A. Târgu-Mureş, a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă nr. 235 din 25 februarie 2000 şi a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei R. SA având ca obiect obligarea pârâtei l.l. la plata sumei de 10.177.656 lei, cu titlu de diferenţă de preţ şi 7.182.872 lei dobânzi, menţinându-se dispoziţiile sentinţei cu privire la excepţia de necompetenţă. Reclamanta R. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata celor două categorii de sume, iar prima instanţă i le-a acordat, reţinând că între părţi a existat un contract de cooperare, total distinct de contractul de consignaţie, ambele datorii fiind comerciale. Curtea de apel însă a dat o altă interpretare contractului nr. 6213 din 7 octombrie 1997 încheiat între cele două părţi, stabilind că acesta este un contract de consignaţie, iar pe baza analizei modului de executare a obligaţiilor asumate a respins acţiunea reclamantei, întrucât pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile specifice şi concrete. împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând temeiurile din art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., formulând însă o critică unică, în sensul că greşit instanţa a interpretat altfel contractul decât l-au denumit părţile şi a reţinut existenţa mărfurilor la sediul societăţii, deşi acest fapt nu a fost dovedit. Recursul este nefondat. într-adevăr, părţile au numit contractul nr. 6213 din 7 octombrie 1997 „contract de cooperare-distribuţie", al cărui obiect îl reprezintă „comercializarea de către distribuitor a mărfurilor produse de furnizor, în condiţiile cuprinse în prezentul contract, sub forma unei relaţii contractuale de consignaţie -furnizorul având calitatea de consignant şi distribuitorul de consignatar" (art. II). Obligaţiile consignantului (art. Ill/l) şi cele ale consignatarului (art. 111/2 şi VI) au fost corect interpretate de instanţa de apel, potrivit art. 970 C. civ. 1864, în raport de obiectul contractului, în mod clar şi expres afirmat de părţi în art. II, ca fiind un contract de consignaţie. Constatând că pârâta-intimată a răspuns notificării reclamantei, informând-o că stocul aflat în consignaţie, în valoare de 10.177.636 lei, este ţinut la dispoziţia acesteia şi poate fi predat dacă se reziliază contractul, C.A. a respins acţiunea, întrucât marfa nu a fost vândută, iar consignantul-reclamant nu s-a prezentat să o ridice. Reclamanta, în calitatea sa de consignant, şi-a păstrat proprietatea asupra mărfurilor nevândute, iar pârâta-consignatară a răspuns notificării nr. 2510 din 10 mai 1999, fiind de acord să-i predea toată marfa care există în stoc, aşa cum rezultă din situaţia stocului de marfă înregistrată la 23 februarie 2000, în valoare de 10.177.146 lei. Aşadar, obligaţia de „plată" a preţului obţinut de consignatară nu este scadentă, căci mărfurile care fac obiectul cererii reclamantei nu au fost vândute, ele fiind în stoc „gata" de a fi restituite consignantului, în condiţiile contractuale. Pe de altă parte, nu s-a probat culpa contractuală a pârâtei-consignatare, constând în încălcarea obligaţiilor asumate, cu consecinţa pierderii mărfii sau a imposibilităţii executării contractului (C.S.J. s. com., dec. nr. 2549/2002, în C. Cucu, op. cit., p. 167).