Art. 2251 Noul cod civil Rezoluţiunea contractului la cererea credirentierului Contractul de rentă viageră
| Comentarii |
|
CAPITOLUL XVII
Contractul de rentă viageră
Contractul de rentă viageră
Art. 2251
Rezoluţiunea contractului la cererea credirentierului
(1) Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.
(2) Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier.
(3) În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite.
| ← Art. 2250 Noul cod civil Executarea silită a ratelor... | Art. 2252 Noul cod civil Irevocabilitatea contractului... → |
|---|
► „Art. 1646. Acela în a cărui favoare s-a înfiinţat, cu titlu oneros, o rendită pe viaţă, poate să ceară sfărâmarea contractului, dacă înfiinţătorul ei nu dă asigurările stipulate pentru executare (C. civ. 1020 1021?';
► „Art. 1647. Singura neplată a termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înfiinţată să ceară întoarcerea capitalului, sau reintrarea în posesiunea fondului înstrăinat. El are numai dreptul de a face să se sechestreze şi să se vândă averea debitorului său şi a cere ca, neconsimţind debitorul, să se
Citește mai mult
reguleze, din produsul vinderii, o sumă suficientă spre plata termenelor (C. civ. 1020,1021,1365,1718,1719,1824 şi urm.)”.1. Dobânditorul are obligaţia de a da garanţiile promise indiferent de obiectul prestaţiei care constituie obligaţia credirentierului: predarea unui bun mobil, imobil ori o sumă de bani. Obligaţia de a furniza garanţiile promise o presupune în mod necesar şi pe aceea de a nu le diminua, natura încălcării acestora de către debitor fiind identică, chiar dacă diminuarea garanţiilor se realizează ulterior, în timpul derulării contractului (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 176).
2. Diminuarea garanţiilor promise implică un fapt deliberat şi imputabil debirentierului. Prin urmare, diminuarea accidentală a garanţiilor, cum ar fi, spre exemplu, deprecierea fortuită a imobilului ipotecat, nu constituie o încălcare a obligaţiei negative de a le diminua, în consecinţă, diminuarea garanţiilor promise neimputabilă debirentierului nu are semnificaţia încălcării obligaţiei contractuale cu acest obiect, din moment ce această împrejurare afectează în egală măsură ambele părţi şi relevă în special importanţa previziunii credirentierului în a-şi asigura plata rentei cu garanţii (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 176-177).
3. După sancţiunea care le însoţeşte, legiuitorul a intenţionat să protejeze credirentierul de o eventuală insolvabilitate a debirentierului ori de concursul altor creditori ai acestuia, care l-ar expune situaţiei de a nu-şi putea realiza creanţa de rentă stipulată viager. Or, tocmai acest caracter al rentei de a fi plătită până la sfârşitul vieţii credirentierului (ori a persoanei indicate a marca termenul de extincţie a rentei) face ca garanţiile stipulate ca accesorii pe lângă obligaţia de plată a rentei să dobândească în sine un caracter principal, făcând să depindă de existenţa lor în viitor posibilitatea reală de executare silită a creanţei de rentă, dacă debirentierul încetează plata ei. Prin urmare, darea garanţiilor convenite constituie un mijloc esenţial pentru credirentier în a-şi vedea asigurată plata rentei în ipoteza refuzului debirentierului de a o presta (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 178).
4. Noul Cod civil extinde cadrul situaţiilor în care instanţa poate pronunţa rezoluţiunea contractului. Astfel, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se introduce noţiunea de „neexecutare fără justificare" a obligaţiei de întreţinere, înlocuindu-se sintagma de „neexecutare culpabilă", existentă în forma iniţială a art. 2263 alin. (3) din noul Cod civil (C. Stoica, op. cit., p. VII).
5. Soluţia din noul cod răspunde practicilor uzuale generate de interdicţia din vechiul cod: pentru a evita interdicţia prevăzută de art. 1647 din vechiul Cod civil - rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier - părţile cuprindeau în mod frecvent în contract un pact comisoriu expres.
6. Vechea interdicţie - preluată din codul civil francez - a fost criticată de doctrină. S-a arătat astfel că soluţia excluderii acţiunii în rezoluţiune pentru plata arieratelor este una „curioasă". Raţiunea obscură a acestei reguli se găseşte, poate, în caracterul aleatoriu al contractului, pe care Jean Carbonnier îl explica astfel: „este vorba despre ideea foarte populară ce spune că o parte odată distrusă, hazardul n-ar putea să o aducă în situaţia dinainte". Ea admite caracterul licit al cauzei rezolutorii, pe care practica notarială o stipulează întotdeauna, aceasta fiind aproape o clauză de stil (Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y. Gautier, op. cit., p. 548-549).
7. Reglementată în acest mod, rezoluţiunea contractului de rentă viageră menaja menţinerea forţată a contractului în detrimentul sancţionării neexecutării obligaţiei de plată a rentei circumscrise ca protecţie juridică doar a dreptului credirentierului de a forţa executarea contractului în vederea realizării creanţei sale prin sechestrarea bunurilor debirentierului (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 212).
8. Noua reglementare este aşadar perfect justificată, neexistând practic niciun motiv de natură legală sau practică pentru menţinerea vechii interdicţii.
9. în caz de rezoluţiune, debirentierul trebuie să restituie bunul sau suma de bani primită. Caracterul aleatoriu al contractului, ca şi culpa debitorului, au condus la concluzia că ratele de rentă deja plătite şi încasate de către credirentier nu se restituie, considerându-se că ele reprezintă echivalentul folosinţei bunurilor transmise sau a sumei de bani plătite de credirentier (E. Safta-Romano, op. cit., p. 324; C. Toader, op. cit., p. 328; Fr. Deak, op. cit., p. 578).
10. Soluţia instituită la nivel legislativ prin noul cod a fost aşadar reţinută de doctrină chiar sub vechea reglementare. Similar, doctrina şi jurisprudenţă franceză au fost în acelaşi ton. S-a arătat că, dacă rezoluţiunea este pronunţată, judecătorul nu-i poate aloca credirentierului arieratele scadente, plătite sau neplătite, în afară de situaţia în care se precizează că este vorba de daune interese sau dacă o clauză contractuală prevăzuse acest lucru (Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y. Gautier, op. cit., p. 549).
11. Judecătorii din apel care au decis că arieratele rentei deja vărsate i-ar rămâne câştigate vânzătorului, au constatat, fixând astfel în limitele puterii lor suverane, modalităţile şi întinderea reparaţiei lor, existenţa prejudiciului suferit de acesta (Cass. Civ., 3,11 aprilie 1973, Bull. civ. III, n. 280).
12. Prin obligarea credirentierului la restituirea sumelor de bani primite cu titlu de rentă, riscul obligatoriu comun s-ar singulariza doar în sarcina credirentierului şi supusă restituirii ar fi şansa încercată pe timpul existenţei acestuia, căreia nu îi revine, în schimb, nici o valoare corespondentă (L. Guillouard, op. cit., p. 290; G. Baudry-Lacantinerie, A. Wahl, op. cit., p. 127). Debirentierul însă a încercat şansa favorabilă de extincţie a rentei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară nu poate înlătura efectul consumat al acesteia fără a se înlătura însuşi elementul aleatoriu, care constituie esenţa contractului de rentă viageră. Or, ratele de rentă primite de credirentier reprezintă tocmai preţul şansei încercate de debirentier până la rezoluţiune (F. Laurent, op. cit., p. 352.).
Alin. (1) se referă la rezoluţiunea pe care o poate cere creditorul care poate fi după caz stipulant în cadrul stipulaţiei pentru altul sau credirentier când renta îi profită lui însuşi. În această
Citește mai mult
situaţie, rezoluţiunea este cauzată de nedepunerea unei garanţii asupra căreia părţile au convenit prin actul de constituire ori diminuării valorii acesteia. În condiţiile art. 2.280 NCC şi următoarele, un fideiusor ar putea garanta obligaţia debirentierului în scopul de a se asigura plata rentei şi a se evita dificultăţile procedurii de executare silită.Alin. (2) reglementează un caz distinct de rezoluţiune care intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier. Dreptul de a cere rezoluţiunea revine în acest caz numai credirentierului care este fie cel care a transmis bunul în schimbul obţinerii rentei, fie beneficiarul din cadrul stipulaţiei pentru altul. Creditorul care a transmis proprietatea unui bun în cadrul stipulaţiei pentru altul nu poate cere rezoluţiunea în situaţia reglementată de alin. (2).
De regulă, debirentierul pierde ratele achitate până la momentul rezoluţiunii, ca efect al caracterului aleatoriu al contractului de rentă [art. 2.251 alin. (3) NCC]. Dispoziţia derogă de la prevederile art. 1.554 alin. (1) NCC, aplicabile în cazul contractelor comutative.
Prevederea fiind supletivă, este posibil totuşi ca părţile să limiteze acest efect prin voinţa lor. Sub acest aspect, în contractul de rentă se poate stipula o clauză în favoarea debirentierului, spre a putea beneficia de întoarcerea unei părţi din rentele plătite, de exemplu după împlinirea unui anumit termen dacă până atunci şi-a executat obligaţia. De asemenea, instanţa poate să aprecieze având în vedere că rezoluţiunea reglementată în cadrul acestui articol este judiciară.