Art. 2296 Noul cod civil Excepţiile invocate de fideiusor Efectele fideiusiunii Fideiusiunea

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1681. Garantul se poate servi în contra creditorului de toate excepţiile datornicului principal inerente datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat personale datornicului (C. civ. 1047,1142, 1148, 1155)".

1. Creditorul nu poate urmări pe fideiusor decât în cazul în care poate fi urmărit însuşi debitorul principal, având în vedere caracterul accesoriu al obligaţiei sale în raport cu obligaţia principală. Tot în virtutea acestei reguli, admitem că fideiusorului îi profită toate termenele şi suspendările acordate de lege sau de creditor

Citește mai mult

debitorului principal.

2. De regulă, între excepţiile de ordin general pe care le poate invoca fideiusorul se regăsesc excepţiile personale ce rezidă din chiar contractul de fideiusiune - cele privind validitatea contractului, clauzele menţionate în contract cu privire la condiţii, termene, garanţii etc. Menţionăm, în acelaşi timp, şi excepţiile inerente obligaţiei debitorului principal, care se reflectă şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fideiusorului, cum ar fi, de exemplu, valabilitatea obligaţiei principale, întinderea ei, clauzele contractuale privind condiţiile executării etc. Nu intră aici excepţiile pur personale ale debitorului principal (C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 542-551).

3. în doctrina clasică nu există un punct de vedere unitar în privinţa eventualei decăderi din termen a fideiusorului. Astfel, într-o opinie, s-a arătat că decăderea debitorului principal din beneficiul termenului ar determina şi decăderea din termen a fideiusorului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut un termen special, diferit, pentru el (Larombiere, Obligations, art. 1188, No. 22; Aubry et Rau, ed. 4-a, IV, § 303, text şi nota 18, p. 90; Dalloz, Rep., Obligations, No. 1306; Suppl., Cautionnement, No. 43; Laurent, XXVIII, No. 213; Huc, XII, No. 193, 259, apud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 306). Aceasta este soluţia consacrată prin art. 2301 NCC. într-o altă opinie, s-a arătat că, în acest caz, fideiusorul se foloseşte de termenul stipulat în convenţie (Duranton, XI, No. 120; Demolombe, XXV, No. 707; Pardesus, Cours de droit commercial, IV, No. 1130; Dalloz, Rep., Obligations, No. 1306; Suppl., Cautionnement, No. 43; Boudry et Wahl, No. 1014; Guillouard, No. 118; Bravard-Veyrieres et Demangeat, Trăite du droit commercial, V, p. 158. nota 1; Planiol,

11. No. 2339; Alexandresco, X, p. 141, apud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 306). însă, atunci când debitorul principal renunţă la beneficiul termenului, acest fapt nu poate fi opozabil fideiusorului, deoarece suntem în prezenţa unui act de dispoziţie, propriu debitorului, de care garantul său nu poate fi ţinut.

4. Pe de altă parte, suntem de părere că fideiusorul poate plăti înainte de termen, dacă şi debitorul principal are acest drept, deoarece, în virtutea art. 2296 NCC, fideiusorului îi profită toate termenele şi suspendările acordate de lege sau de creditor debitorului principal.

5. Atunci când, potrivit naturii obligaţiei, debitorul nu poate fi obligat să plătească decât după ce a fost pus în întârziere, nici creditorul nu-l poate urmări pe fideiusor doar la simpla scadenţă a termenului şi în caz de neeexcutare a obligaţiei de plată a debitorului. Cu excepţia acestei ipoteze, unii autori au apreciat că fideiusorul poate fi acţionat de către creditor în orice altă situaţie în care debitorul nu-şi execută obligaţia la termen (Pont, II, No. 154,155; Aubry et, Rau, ed. 4-a, IV, § 426, text şi nota 6, p. 681; Dalloz, Rep., Cautionnement, No. 179; Suppl., Cautionnement, No. 46; Laurent, XXVIII, No. 203; Huc, XII. No. 192; Guillouard, No. 25, 217; Planiol, II, No. 2338, apud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 306), în timp ce alţi autori au subliniat că, în toate cazurile, creditorul va trebui să-l pună în întârziere pe debitor, mai înainte de a-l urmări pe fideiusor (Demante et Colmet de Santerre, VIII, No. 239 bis, VI; Boudry et Wahl, No. 1023, opud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 306).

6. La această din urmă opinie achiesăm, deoarece, de principiu, simpla împlinire a termenului la care trebuia să fie executată obligaţia nu îl pune pe fideiusor în întârziere, potrivit regulii de drept dies non interpellat pro hominem, fiind necesară o manifestare de voinţă formală din partea creditorului, prin care se cere executarea obligaţiei asumate de garantul debitorului principal, fie că vorbim despre punere în întârziere printr-o notificare trimisă prin intermediul executorului judecătoresc sau prin orice mijloc care asigură dovada comunicării (art. 1522 alin. (2) NCC], fie chiar printr-o cerere de chemare în judecată pentru executarea obligaţiei, potrivit dreptului comun [art. 1522 alin. (1) NCC]. De altfel, potrivit art. 1521 NCC, punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.

7. însă, având în vedere faptul că, de principiu, prin intermediul fideiusiunii pot fi garantate orice categorii de obligaţii, inclusiv cele intuitu personae, şi nu doar obligaţiile existente, ci chiar obligaţii viitoare sau chiar numai cele eventuale, indiferent de raportul juridic generator, indiferent de subiectele între care se naşte, se cuvine să subliniem că pot exista şi excepţii de la regula punerii în întârziere. între aceste excepţii, notăm: cazul în care obligaţia, prin natura sa, trebuia îndeplinită într-un termen determinat, fără nicio formalitate ulterioară: fie potrivit legii (art. 1523 NCC), fie când părţile au convenit expres acest lucru sau în cazul obligaţiilor continue (de exemplu, de furnizare a energiei electrice), fie în cazul obligaţiilor de a nu face. Efectele urmate de punerea în întârziere sunt: daunele-interese moratorii datorate de către debitor, dreptul creditorului de a cere daune-interese compensatorii, iar în cazul obligaţiei de a da un bun individual determinat, riscul se strămută asupra debitorului.

8. Nu a existat unanimitate de păreri nici în privinţa caracterului de titlu executoriu al hotărârii obţinute de creditor contra debitorului principal. Astfel, într-o opinie, s-a afirmat că „titlurile executorii de plin drept contra debitorului principal sunt executorii şi contra fideiusorului” (Dalloz, Rep., Cautionnement, No. 320 apud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 306) iar, într-o altă opinie, pe care o împărtăşim şi noi, „hotărârea obţinută contra debitorului principal nu este executorie contra fideiusorului" (Baudry et Wahl, No. 1020; Alexandresco, X, p. 141-142 apud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 306). Suntem de acord cu această ultimă opinie, argumentat de faptul că trebuie respectat principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti, în sensul că acestea produc, de principiu, efecte doar faţă de părţile din respectivul proces. Relativitatea hotărârilor judecătoreşti este justificată şi de respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar terţii (în cazul de faţă, fideiusorii), nefiind părţi în proces, nu s-au putut apăra, nu şi-au putut invoca excepţiile personale cu privire la situaţia litigioasă dedusă judecăţii. Practic, nu poţi fi obligat printr-o hotărâre de care eşti străin, la fel cum nu poţi fi obligat printr-o convenţie la care nu ai fost parte, fideiusorul nefiind nici un având-cauză al debitorului principal.