Art. 2295 Noul cod civil Invocarea beneficiului de discuţiune Efectele fideiusiunii Fideiusiunea
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Fideiusiunea
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele fideiusiunii
Fideiusiunea
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele fideiusiunii
Art. 2295
Invocarea beneficiului de discuţiune
(1) Fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuţiune trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului, să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor.
(2) Creditorul care întârzie urmărirea răspunde faţă de fideiusor, până la concurenţa valorii bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea debitorului principal survenită după indicarea de către fideiusor a bunurilor urmăribile ale debitorului principal.
| ← Art. 2294 Noul cod civil Beneficiul dediscuţiune Efectele... | Art. 2296 Noul cod civil Excepţiile invocate de fideiusor... → |
|---|
► „Art. 1664. (1) Fidejusorul care cere discuţia trebuie să indice creditorului averea debitorului principal şi să anticipeze spezele cuviincioase pentru punerea în lucrare a executării";
► „Art. 1665. De câte ori cauţionatorul va arăta bunuri în cuprinderea articolului precedent şi va anticipa şi spezele cuviincioase pentru discuţie, creditorul rămâne către garant răspunzător până la valoarea bunurilor arătate, în caz de nesolvabilitate a debitorului principal survenită prin amânarea urmăririi (C. civ. 999)“.
1. în literatura de specialitate a existat o
Citește mai mult
controversă referitoare la momentul invocării beneficiului de discuţiune. într-o opinie, s-a arătat că beneficiul de discuţiune trebuie invocat înainte de orice apărare de fond (adică in limine litis), deoarece, în caz contrar, se poate naşte prezumţia că fideiusorul a renunţat la acest beneficiu (P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. AII, Bucureşti, 1996, p. 279).2. într-o altă opinie, s-a precizat că prezumţia de renunţare ar putea fi înlăturată atunci când împrejurările ar permite instanţei de judecată să aprecieze motivele care justifică întârzierea în invocarea beneficiului de discuţiune „cum or fi, de pildă, dacă primele apărări în fond au constat în contestarea validităţii obligaţiei sau dacă, în urma primelor apărări, debitorul principal va fi dobândit bunuri în stare de a fi discutate" (M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 537).
3. Fiind vorba despre o excepţie substanţială (de drept material), deci de o simplă apărare de fond, nu se poate vorbi despre un termen de invocare in limine litis, sub sancţiunea de a nu mai fi valorificată ulterior. Credem că, atât timp cât fideiusorul nu a renunţat expres la acest beneficiu, legea i-l acordă necondiţionat, îl prezumă, astfel că nu ar putea fi înlăturat pe criterii de temporalitate drastice. Nu putem confunda un mijloc de apărare de fond, o excepţie substanţială, cum e beneficiul de discuţiune, cu o excepţie procesuală relativă, care este singura supusă unui regim de invocare într-un termen determinat, de regulă, in limine litis. Cu toate acestea, pentru o bună administrare a justiţiei, legiuitorul Codului civil din 2009, în art. 2295 alin. (1), dispune expres că „fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuţiune trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului', deci mai înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului.
4. Instanţele de judecată vor aprecia dacă excepţia personală a beneficiului de discuţiune a fost propusă în termen sau a fost formulată tardiv (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308), plecând de la interpretarea textului legal al art. 2295 alin. (1) NCC, care -în opinia noastră - stabileşte posibilitatea de invocare a excepţiei cel mai târziu înainte de închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe.
5. Instanţa judecătorească, din oficiu, nu poate invoca discuţiunea patrimoniului (averii) debitorului principal, întrucât doar fideiusorul o poate cere (doar acesta se poate prevala de beneficiul personal ce i-a fost recunoscut de lege).
6. Când bunurile a căror discuţiune o cere fideiusorul au fost dobândite de debitorul principal după primele urmăriri, fideiusorul poate invoca beneficiul discuţiunii şi mai târziu, deoarece în acest caz nu poate fi considerat că a renunţat la excepţiunile care s-au născut după discutarea în fond (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 307).
7. Majoritatea autorilor clasici admit că fideiusorul poate invoca beneficiul de discuţiune după ce a contestat existenţa obligaţiei principale sau valabilitatea fidejusiunii (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308), într-o astfel de situaţie neputând fi considerat că a invocat tardiv excepţia personală pe care i-o acordă legiuitorul. Tot astfel, s-a arătat că „fideiusorul poate invoca beneficiul de discuţiune dupâ ce a opus creditorilor lipsa de calitate" procesuală (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308).
8. în ipoteza în care creditorul a declanşat urmărirea silită a fideiusorului, în temeiul unui act juridic care constituie titlu executoriu, acesta din urmă poate invoca beneficiul de discuţiune ulterior primului act de executare de care a luat cunoştinţă. în acest sens a statuat şi doctrina clasică, arătând că „în cazul când creditorul face urmărirea pe baza unui act autentic executor, fideiusorul va invoca discuţiunea după ce i-a fost notificat comandamentul, somaţia sau alte acte de executare" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 307).
9. Fideiusorul care invocă beneficiul de discuţiune trebuie să indice creditorului care bunuri ale debitorului principal sunt susceptibile de urmărire. Cu toate acestea, fideiusorul nu poate fi făcut responsabil de neglijenţa creditorului astfel încât, dacă acesta din urmă nu ar urmări bunurile indicate de fidejusor iar, ulterior, debitorul ar deveni insolvabil, obligaţia de garanţie a fideiusorului nu mai produce efectele pe care se baza creditorul.
10. Creditorul nu este răspunzător dacă debitorul devine insolvabil înainte ca el să fi avut timpul să facă urmărirea sau în timpul când face în mod diligent urmărirea (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308). Creditorul este obligat să urmărească toate bunurile ce i-au fost indicate de fideiusor (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308, D. Alexandresco, op. cit., tom. X, p. 144). Fideiusorul poate să indice creditorului bunuri mobile sau imobile ale debitorului pe care să le urmărească (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308), însă nu poate să indice bunuri litigioase (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308). Această interdicţie era prevăzută expres de art. 1664 C. civ. 1864, potrivit căruia „fideiusorul care cere discuţia trebuie să indice creditorului averea debitorului principal şi să anticipeze spezele cuviincioase pentru punerea în lucrare o executării. Nu se va ţine în seamă arătarea bunurilor debitorului principal situate afară din teritoriul jurisdicţional ol tribunalului judeţean în care trebuie să se efectueze plata, sau a bunurilor în litigiu, ori a bunurilor deja ipotecate pentru siguranţa datoriei, care nu mai sunt în posesiunea debitorului", însă legiuitorul Codului civil din 2009 a renunţat la această interdicţie. O astfel de poziţie însă credem că va fi de natură a crea mai multe posibile litigii între părţile implicate în aceste raporturi obligaţionale şi terţe persoane, astfel că finalitatea instituirii unei astfel de forme de garantare personală va sta sub semnul incertitudinii.
11. Doctrina clasică a apreciat că au caracter litigios şi „bunurile indivize" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308).
12. Prin dispoziţiile art. 2295 alin. (2) NCC se reglementează răspunderea civilă a creditorului faţă de fideiusor, în cazul în care cel dintâi întârzie urmărirea bunurilor sesizabile indicate de cel din urmă, ca aparţinând debitorului principal, iar ulterior indicării acestora, debitorul devine insolvabil. într-o astfel de ipoteză, creditorul va răspunde faţă de fideiusor
„pânâ la concurenţa valorii bunurilor indicate". Practic, o astfel de situaţie echivalează, după caz, cu pierderea totală sau parţială a garanţiei de către creditorul neglijent, întrucât, dacă bunurile debitorului erau îndestulătoare, nici fideiusorul nu mai poate fi urmărit, iar dacă nu erau îndestulătoare, fideiusorul va fi urmărit doar pentru diferenţa dintre obligaţia garantată (debit principal, de regulă) şi preţul de vânzare al bunurilor urmăribile ale debitorului, operând o compensare a creanţelor celor doi. Mai exact, pe de o parte există creanţa garantată de fideiusor în favoarea creditorului, iar de cealaltă parte va exista creanţa fideiusorului faţă de creditor, reprezentând prejudicul creat din culpa celui din urmă.
13. Legea nu cere ca bunurile urmăribile indicate de fideiusor să acopere întreaga datorie, „însă, în orice caz, să acopere o parte însemnată" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308). S-a apreciat însă că fideiusorul ar trebui „să indice odată toate bunurile ce urmează să fie supuse discuţiunei” iar dacă totuşi, ulterior, se dovedeşte că bunurile urmăribile indicate nu aparţin patrimoniului debitorului principal la data indicării lor, atunci „sunt permise şi mai multe indicaţiuni" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308). De asemenea, fideiusorul poate face şi alte indicări posterioare, dacă abia atunci descoperă bunuri ale debitorului, însă unii autori au subliniat că, în ipoteza în care astfel de „indicaţiuni tardive ar aduce o pagubă creditorului, fideiusorul va fi obligat la plata de daune-interese" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308).
14. Potrivit dispoziţiilor art. 2295 alin. (1) NCC, fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuţiune trebuie nu doar să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal, ci şi să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor. Fideiusorul este obligat să avanseze cheltuielile necesare deoarece discuţiunea se face în interesul său.
15. Anticiparea cheltuielilor se va face prin oferte reale urmate de consemnarea sumei, însă anticiparea cheltuielilor „nu este nevoie să fie făcută de fidejusor decât numai dacă va fi cerută de creditor" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308). „Tribunalele, dacă există contestaţie vor fixa cuantumul sumei ce trebuie depusă ca cheltuieli şi vor hotărî dacă suma trebuie dată creditorului sau consemnată" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308).
16. Faţă de reglementarea actuală a executării silite, care se realizează prin intermediul executorilor judecătoreşti, apreciem că fideiusorul trebuie să se intereseze de aceste costuri direct la executorul judecătoresc învestit cu cererea de executare silită de către creditor. Va trebui procedat cu atenţie, pentru a nu fi încărcat fideiusorul şi cu alte speze decât cu cele la care legea îl obligă, cu atât mai mult cu cât bunurile debitorului sunt îndestulătoare, iar garanţia fideiusorului devine mai mult formală, stingându-se simultan cu acoperirea integrală a obligaţiei principale, cu toate accesoriile sale, chiar şi prin darea în plată (a se vedea şi art. 2317 NCC).
17. Creditorul este răspunzător de neglijenţa sa de îndată ce a primit de la fideiusor cheltuielile sau a cerut ca aceste cheltuieli să fie consemnate la dispoziţia sa, iar fideiusorul s-a conformat (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 308; D. Alexandresco, op. cit., tom. X, p. 144-145).